Poezia lui Mihai Eminescu devine un act de cunoastere, ca la marii creatori ai lumii. Iubirea nu este aproape niciodata despartita de tema naturii, asa cum nu poate fi niciodata desprinsa de alta supratema a poeziei eminesciene, de sorginte romantica, vizionara: timpul.
in idile [Lacul, Dorinta, Sara pe deal, Floare albastra), natura este consonanta cu iubirea: spatiul propice erosului este codrul, vegheat intotdeauna de copacul sfant (teiul, salcamul - axis mundi, "axa a lumii", ca in Sara pe deal) si de astrul privilegiat al romanticilor, luna. Codrul prezinta totdeauna semne ale acvaticului (lacul, balta, izvorul) care, asa cum remarca un fin critic literar - Ioana Em, Petrescu - sunt simboluri ale oglindirii, ale reflectarii lumii, dar si a chipurilor iubitilor.
Erosul masoara cel mai adesea efemeritatea conditiei umane, definind-o tragic si generand meditatia asupra existentei.
Iubirea ideala ramane nota dominanta a liricii eminesciene, martore fiind marile poeme pe tema erotica sau sonetele.
Sonetul (din fr. sonnet, it. sonelto, ton mic cf. lat. sonare - a suna) - poezie cu forma fixa compusa din 14 versuri dispuse in doua catrene si doua tertine, cel mai adesea cultivand endecasilabul (versul de 11 silabe). Aceasta este forma clasica a sonetului, dar sonetul italian, practicat de Petrarca, era alcatuit din doua strofe: o octava (opt versuri) si o sextina (sase versuri). Exigenta sonetului cere ca nici un cuvant sa nu se repete (cu exceptia verbelor auxiliare, a prepozitiilor si a conjunctiilor). Ultimul vers are, de obicei, valoarea unei concluzii. Aproape toti marii poeti ai lumii, indiferent de epoca literara, au cultivat aceasta specie.
|
Exista, de asemenea, o spirala a temporalitatii care ordoneaza erotica eminesciana: rareori plenitudinea sentimentului trait la timpul prezent este exprimata in poemele sale. Un exemplu ar fi sonetul Stau in cerdacul sau, care descrie contemplarea gestului de cochetarie feminina surprinsa in intimitatea ei sau poemul Dormi!, unde ni se infatiseaza pacea domestica si care conjuga verbul fericirii la prezent. Cele mai multe poeme erotice evoca o iubire apusa, exprimata prin oximoronul "dureros de dulce".
Publicata in revista Junimii, Convorbiri literare, la 1 aprilie 1873, poezia Floare albastra se inscrie in tematica iubirii si a naturii.
Poezia este o idila romantica, dezvoltand o poveste de dragoste intr-un cadru laturai, campestru, in decorul specific eminescian, al codrului "cu izvoarele", "cu luna si stelele".
| Idila (termenul provine din fr. idyile, gr. eidyllion) - mic tablou poematic, specie a genului liric care Prezinta motive erotice intr-un decor campestru si exclude tragicul, evenimentele dramatice, marile infruntari. |
Elemente de compozitie si structura
Existenta dialogului iubit-iubita, de sugestie narativa. Jocul erotic, scenariul iubirii dintre cei doi estompeaza tensiunea meditatiei filozofice.
Primul tablou al poeziei se construieste pe imaginea cunoasterii conceptuale, tanarul indragostit putand fi o imagine a geniului. Dezamagit apoi de actul cunoasterii prin intermediul ratiunii, concretizat in metafore dispuse antitetic in primele trei strofe ("rauri in soare", "intunecata mare"), barbatul se lasa sedus de iubita a carei idealitate este exprimata prin intermediul florii albastre.
Floarea albastra este un simbol romantic care apare in literatura germana (Novalis: Heinrich von Ofterdingen), dar si la Victor Hugo sau Leopardi. Sugereaza iubirea si tentatia infinitului. Conceptul de frumos ramane legat de emblematica florii, iar in ceea ce priveste cromatica, albastrul cu toate variantele lui - vioriu, vanat, azur - ocupa un loc privilegiat in poezia eminesciana, simbolizand spiritualitatea, uranicul.
Al doilea tablou al poemului, cel mai amplu, deseneaza cea de-a doua axa, complementara primei, si anume planul cunoasterii senzoriale. Monologul liric al tinerei fete, seducator prin prospetimea lui, este o invitatie in planul trairii concrete si se opune meditatiei reci, ideilor abstracte. Antiteza este sustinuta si de alternarea pronumelor eu/ ea. Scenariul idilic impresioneaza prin gestica erotica spontana: "Eu p-un fir de romanita/ Voi cerca de ma iubesti", "Mi-oi desface de aur parul", "Te-oi tinea de dupa gat". Elemente ale limbajului popular fac ca imaginea sa sugereze intimitatea si complicitatea jocului erotic: "Grija noastra n-aib-o nimeni, / Cui ce-i pasa ca-mi esti drag?".
Ultima strofa readuce nota elegiaca prin perspectiva timpului si a mortii ("S-a murit iubirea noastra"), sugerand discrepanta dintre idealitate si concretul propriu-zis sau poate numai regretul pentru starea de gratie pierduta. Repetitia, cu nota ei retinuta de retorism, intareste impresia de tristete metafizica: "Floare-albastra! floare-albastral / Totusi este trist in lume!".
Ultimul vers, lapidar ("Totusi este trist in lume!") lasa camp deschis speculatiilor despre pesimismul de sorginte schopenhaueriana.
