| Femeia in rosu (fragment) "in ziua de cincisprezece februarie 1911, in trenul care pleaca de la Timisoara, dimineata la orele 8.00 a.m., trece prin Lovrin - Gotlob -Comlosul Mare - Teremia-Mare - Nerau si apoi, prin pusta, pana la Szegedin, pe Tisza, se afla un tanar cu aparente de student in capitala imperiului pe a carui stema scrie, in latina si cine stie in a cui atentie, indivisibiliter ac inseparabiliter. Pe masuta din fata lui se odihneau tilindrul si o revista, "Familia", care apare la Oradea-Mare. Cine ar fi privit cu mai multa atentie cele doua obiecte ar fi observat ca tilindrul e foarte nou (cumparat abia cu doua zile in urma de la o pravalie de lux de pe Ring), iar revista foarte veche, mai precis - aparuta la 1/14 februarie 1904, adica cu 7 ani in urma. Cine, insa, l-ar cunoaste pe tanarul Octavian Cristofor Nacu mai indeaproape, nu s-ar mira nici de una, si nici de cealalta. Eleganta tanarului nobil de origine, totusi, valaha, eleganta vizibila si in restul hainelor cu care este imbracat in aceasta mohorata dimineata de iarna, a devenit celebra mai multa vreme prin mediile studentesti de la Viena, in fastuoasele cafenele si sali de dans ale Capitalei. |
| Nici recenta lui pasiune pentru originea neamului din care se trage si, in consecinta, pentru orice document, mai vechi sau mai nou, care ar putea sa-i inlesneasca aceasta cercetare nu e secreta pentru prieteni. Asa ca, judecand din aproape in aproape, un astfel de prieten apropiat ar sti ca revista veche a fost cumparata la Oradea, dupa indelungi rasfoiri ale colectiilor din libraria Concordia, pentru urmatoarea informatie din cuprinsul sau: «Armana (Romanca). Sub titlul acesta dl Petru Vulcan a publicat in mai multe fascicole ale Revistei Idealiste din Bucuresti un roman social din epoca de renastere a poporului roman de la Pind. Acum autorul s-a retiparit lucrarea intr'un volum la Constanta. Romanul acesta atrage in deosebi atentiunea prin tendinta d'a face cunoscut intregului neam pana unde se estinde romanismul. Subiectul acesta se desfasoara in firul unei naratiuni interesante care ne atrage pana'n finit. De vendare la autorul in Constanta. Pretul 2 lei.» Pentru ca, intr-adevar, originea atestata a tanarului nostru este aromana. Stramosul indepartat al carui nume il poarta, Cristofor Nacu, ar fi venit dupa batalia de la Moscopole in Austro-Ungaria si ar fi cumparat mosia Comlosului cu sat cu tot si cu titlu de conte pe la 1781. () Singura legatura cat de cat directa cu acel stramos de care Cristofor Octavian se simtea mandru i se parea a fi aceasta batrana ducesa de San Marco, nascuta Nacu, uitata de familie in casa de la Comlos si pe care, o data sau de doua ori pe an, se ducea s-o vada. Odinioara frumusete trasnitoare, acceptata la curte in ciuda rangului inca proaspat numai datorita acestei calitati, maritata, se pare, chiar de catre imparateasa, cu acel duce care nu se gandise niciodata, pana la inaintata varsta la care l-a prins ordinul sau sugestia suveranei, la acest omenesc obicei la care saracii se gandesc foarte devreme, acum batrana inteleapta, energica si misterioasa, izolata in conacul de pusta, nici macar citind, stand zile in sir pe terasa din spatele conacului si privind spre o linie a orizontului la fel de indepartata ca si Moscopole, in timp! Dar, daca de obicei venea pana la Comlos in fiecare an pentru a-si face o datorie de mostenitor fata de ducesa, daca mai apoi incepuse chiar sa-l delecteze conversatia acra si bestelitoare a batranei, ca si felul in care mai scotea ea cate o pretioasa informatie despre strabunicul venit de la Moscopole, acum, in dimineata zilei de 15 februarie a anului 1911, scopul drumului sau era altul, unul ascuns, intim, pe care nu l-ar fi marturisit nimanui. Trenul trecuse de Lovrin, asa ca Octavian Cristofor Nacu isi desprinse ochii de pe peisajul de campie viscolita, ce se vedea prin fereastra compartimentului, rasfoi din nou revista, intarziind cateva clipe cu privirea asupra unui portret al lui Tolstoi si asupra primelor randuri din traducerea din Trei femei de H. Sienkiewicz. Apoi se ridica si puse revista in valijoara de voiaj ce o avea cu el, hoh-tilindrul pe cap si se pregati sa coboare. Gara mica a comunei, in spatele careia incepea drumul drept spre centrul ei si totodata spre conacul familiei Nacu, era pustie in acea dimineata, doar cateva lazi mari lasate pe peron si doi oameni care aparura cu o alta pe care tocmai o dadusera jos dintr-o caruta erau semnul ca totusi in aceasta neinsemnata gara se gasea uneori, o data pe saptamana sau chiar mai des, punctul de plecare in marile si adevaratele calatorii, acelea de o viata, chiar dintr-o viata in alta, nu in sensul mistic. Oamenii din Comlos si Lunga faceau parte din categoria saracilor care tot la o suta de ani pornesc din nou la drum sa caute un trai mai bun, ca si cand locul pe care poposesc ar fi de vina ca se gaseste mereu cate cineva care sa profite de munca lor si sa-i lase tot saraci dupa ce au muncit din greu, au asanat mlastini, au inaltat case si biserici, au dat vama de came de tun pentru cine stie ce putere care Ie-a spus ca au de luptat pentru acel pamant, au inceput un cimitir si asa mai departe. Venisera din diverse directii in urma cu aproape doua sute de ani si acum incepeau sa plece, poate pentru alta suta, in America, dincolo de ocean, spre alt «pamant al tuturor posibilitatilor», cum ziceau vorbaretii agenti ai companiilor de navigatie care-si faceau drum si pana aici, in nesfarsita lor lupta pentru un comision ce semana cu al plutasului de pe Styx. Acestea doua erau doar ultimele miscari de pe un pamant pe altul, cele vizibile, se gandi Octavian, dar sirul lor e probabil nesfarsit, de la colonistii lui Traian pana cine stie unde in viitorul indepartat. Ceea ce-l nelinistea, dar ii si placea pe de alta parte, era acest simt al lor neobisnuit de fin pentru alura troglodita pe care o aveau: de unde simteau ei ceea ce inteligentii tineri aristocrati din lojile Operei si din plimbarile prin jurul rotii uriase din Prater nu banuiau? Cum simteau ei, inaintea acelora, aerul de moarte apropiata care plutea deasupra intregului imperiu si de ce aveau la indemana si o solutie practica - plecarea spre ceea ce va fi, cu siguranta, una din micile puteri ale viitorului? Probabil ca ei n-aveau sa se rafineze niciodata, acesti soldati ai Romei, cum n-au facut-o nici atunci - pe vremea lui Claudius, Caligula, Nero etc. si iata, n-o fac nici acum, sub batranul imparat Franz losef, cand sute de tineri aristocrati, sub aripa mortii, se tin de chefuri, baluri, fete, mese prelungite, escapade, ironii muscatoare, mai ales autoironii, carnavaluri, balet, teatru de marionete. () In fata cladirii, zapada fusese curatata de dimineata, asa ca trasura facu un ocol larg si trase la scara. Valijoara fu luata de cineva si dusa cu multa grija, usa se deschise neauzit, pasii il purtara pe scara pana in salonul de la etaj: fereastra era deschisa, iar inauntru foarte frig, paltonul ii fu luat si dus undeva, hoh-tilindrul la fel, scandurelele parchetului scartaira sub picioarele lui cand se apropie de fereastra. Contemplarea pustei, mai bine zis a liniei indepartate care separa doua nuante de alb, unul stralucitor - al zapezii -, celalalt fumuriu, cetos - al cerului - dura mai bine de un sfert de ceas. Usa se deschise si facu loc unui bocanit, de baston si de pantofi cu toc de lemn. El ramase nemiscat, cu fata spre fereastra deschisa, fascinat de ceva si nestiind de ce, poate de ceea ce in tren numea in gand aripa mortii, care probabil ca plutea deasupra intregului imperiu, de la Capodistria si Trieste pana la Lemberg si Cernauti, de la Brasov pana in Tirol si in Boemia, la Marienbad. - Vinisi? intreba ducesa. El continua sa taca si sa priveasca acel orizont inexistent. O ceata alba, fumurie. Nici nu-i trecuse prin cap sa fie nepoliticos cu batrana, dar muschii nu-l ascultau, era prins, nu se putea desprinde. - Zburaste! ii porunci vocea croncanita. Uneori o apuca vorbitul in armaneste. Si, in fine, reusi cu un ultim efort sa se intoarca spre ea. - Saru'mana, matusa! ii zise - ca un burghez de mahala - voind chiar sa ingenunche si sa-i sarute mana. - Ai innebunit? il mai intreba ducesa si ridica bastonul spre el in chip amenintator. Purta o blana mitoasa pe umeri, ceva care-l facu pe Octavian sa pufneasca in ras. Se aseza la masuta de joc, dar avu grija sa stea cumva cu spatele spre fereastra deschisa, sa nu fie si ea prada aceleiasi inexplicabile fascinatii - ii fulgera prin minte tanarului -, si-si puse bastonul pe jos, il arunca mai degraba. Atunci intra o tanara servitoare cu tava pe care se aflau toate bunatatile unui mic dejun vienez si, privindu-i cu atentie chipul de adolescenta necizelata, Octavian isi aduse aminte brusc cu o usoara durere in suflet, neasteptata nici aceasta, de ce venise la Comlos. Se aseza la masa, se comporta normal, intretinu curiozitatea batranei raspunzandu-i in doi peri, cum stia ca-i place, la cele cateva zeci de intrebari despre Viena pe care i le pusese ea. in gand isi zise ca aproape nimic nu se mai potriveste, ca astfel de intrebari nici n-ar mai trebui puse. Cand termina cu dejunul si fata veni sa stranga isi aminti din nou rostul vizitei si o privi pe furis pe batrana, de parca s-ar fi temut ca ea sa nu-i ghiceasca gandul. Numai ca privirea ducesei alunecase pe fereastra deschisa spre campul cel plat si alb si cetos si de acum, nu se mai putea vorbi cu ea nimic pana seara tarziu. Prin noiembrie, profitand de absenta lui Polly, care-si oferise o scurta vacanta in Florida, Martin o lua pe Ana cu el la inmormantarea lui Dion O'Banion. Abia mai tarziu avea sa inteleaga Ana ca la catafalcul lui O'Banion, Zarcovitch nu o adusese numai pentru ca el era in misiune si avea nevoie de o insotitoare pentru conspirativitate, cat si din motive pedagogice. Se spunea ca florile din cele 26 de furgoane care au pornit spre muntele Carmei inaintea sicriului lui Dion valorau in jur de cincizeci de mii de dolari. O coroana in forma de inima facuta din trandafiri imbobociti (la jumatatea lui noiembrie!) avea o inaltime de doi metri, iar o coroana de orhidee si trandafiri ce urma a fi pusa pe mormant masura in jur de trei metri. Sicriul arata ca un obiect adus direct de la Vatican, avea pereti dubli, de argint si bronz, un capac de cristal gros si, in fiecare colt, colonete sculptate din argint masiv. Dion era asezat pe o captuseala de perne de puf imbracate in satin alb si parea ca doarme. Nimeni nu s-ar fi gandit, vazandu-l, ca fusese gaurit de sase gloante trase de aproape. in jurul sicriului erau plasati zece ingeri de argint care tineau in maini sfesnice aurite, in care ardeau lumanari albe, groase si inalte. Parfumul miilor de flori se amesteca discret cu cel al femeilor imbracate in blanuri scumpe si cu fumul subtire al lumanarilor. Rezultatul era chiar mirosul crimei, al banilor si al nebuniei generalizate. Martin era foarte excitat de ce vedea, iar Ana, fara voia ei, a trebuit sa-i strice aceasta placere pentru ca i s-a facut rau si l-a rugat s-o duca repede la o toaleta. Dupa aceea n-au mai putut patrunde in cortegiul de zeci de mii de persoane. Boss-ul politiei, Collins, daduse ordin sa nu participe nici un politist din Chicago la inmormantarea banditului si adusese, pentru ordine, o escorta din Stickney." |
