FEMEIA IN ROSU "Roman retro (versiune)" - potrivit subtitlului - de Mircea Nedelciu, Adriana Babeti si Mircea Mihaies. Editia princeps: Bucuresti, Cartea Romaneasca, .
Premiul Uniunii Scriitorilor pentru proza (1991).
Roman simptomatic pentru proza romaneasca a anilor '80, pentru orizontul de asteptare caruia i se adresa ca si pentru discursul dominant caruia incerca sa i se sustraga, Femeia in rosu este locul geometric de realizare al unei "inena-rabile' diversitati.
Asa cum remarcau, imediat dupa aparitia lui, cronicile de intampinare, romanul reuseste sa adune laolalta voci narative diferite si locuri atat de departate unul de altul precum Comlosul banatean si Chicago. O "adunare" simbolica pentru toate celelalte, din care rezulta "un text taiat, intretaiat cu subtilitate asa cum ii sta bine oricarei naratiuni postmoderne de calitate.
Dar cate nu incap in aceasta carte fermecatoare! Istoria cetatii Timisoara, amanunte legate de primul razboi mondial, de Viena si de Chicago-ul prohibitiei, de satele Lunga si Comlos; sunt prinse aici scene din puscariile americane sau din mizeria anilor '45-'47 in Timisoara, din cabinetul lui Frcud, de la inmormantari ciudate sau cununii ridicole.
Apar ofiteri compromisi, femei frumoase, medici, avocati, gangsteri, tarani, puscariasi inraiti, comisari, excroci si tarfe, dar si o ducesa de San Marco sau celebrii Al Capone si Dillinger. Pana si din aceasta insiruire de evenimente, locuri, lume se vede deschiderea romanului. Recuperarea trecutului obliga la dezvoltarea nestingherita a episoadelor colaterale, la includerea in corpul textului de fragmente dense, la schimbarile dese de natura stilistica.
De fapt, la expresivitatea trecutului nu se parvine decat prin dislocari si devieri, prin discontinuitate si emisie continua de fragmente, prin aglomerare si ironie" (M. Dragolea). Cei trei autori reconstituie biografia senzationala a femeii care l-a tradai pe gangsterul Dillinger, cunoscuta in presa de senzatie (si pe ecranele hollywoodiene) ca "femeia in rosu", dar "redimensionata" aici ca Ana Cumpanasu din Comlos si/sau ca Anna Sage din Chicago. Ca personaj. Ana Cumpanasu se inscrie - nu fara complicitati intertextuale - in descendenta Marei lui Slavici (Ovid S. Crohmalniceanu) si a unei anumite viziuni asupra "tipului feminin voluntar" in literatura romana.
Ca naratiune a acestei biografii ("un personaj - se afirma spre sfarsitul cartii - fara merite evidente. Celebritatea sa // se intatiseaza mai degraba ca o trista performanta"), romanul-ancheta imprumuta structura "polarului", prilej - intre altele -de placute divagatii teoretice pe firul analogiei anchetator-romancier ori roman-autopsie. Pentru ca "pe trunchiul epic al acestei istorii pline de nerv se catara o iedera bogata, alcatuita din comentarii eseistice //, o vasta frunzatura erudita si ludica, asezand totul sub o lupa dubitativ-ironica" (ibid.). Autorii pledeaza pentru o intelegere a acestei "infloriri" tematice si scripturale in directie inversa, ca pe un efort de esentializare: "experimentul literar in trei a fost un fel de exorcizare, de desprindere de complexe foarte vechi ale scriitorului roman. Desfacand si remontand mecanismele literaturii senzationale, am procedat si la o reducere a ei la elementele prime".
In aceeasi ordine a diversitatii sale caleidoscopice, Femeia in rosu poate fi considerata un roman - cum spuneam -simptomatic - pentru epoca in care a fost scris din multe si variate pricini.
Biografia Anei Cumpanasu este o metafora a noncomunicabili-tatii intre oameni si intre lumi, intre istoria majora si istoria mizera a fiecaruia (pregatirea Unirii de la 1918 de catre comunitatea romaneasca din SUA epocii trece "pe langa" Ana, ca si prabusirea Imperiului K&K). Ha deschide, astfel, meditatia mai larga asupra limbajelor incompatibile, autorii deconstruind programatic esenta insasi a literaritatii: "Experienta noastra se situeaza la limita cea mai riscanta a literaturii. Ne-am asumat acest risc nu fara un calcul. Daca proza inseamna dialog, dialog intre mentalitati, conceptii, ideologii, punere in dialog a unor limbaje diferite care coexista in fiecare moment intr-o societate // experienta de fata este o incercare de a pune in dialog limbaje incompatibile: de la cel, specializat, al - sa spunem - rafinatului critic de arta, la cel idiomatic si argotic al lumii interlope".
Sensul nu trece in comunicare (episodul medicului legist ce face disectia cadavrului Anei, in cautarea adevarului despre moartea ei, dar ale carui concluzii sunt modificate de Putere, inchide amar experienta anuntata), individul se afla pana la capat tradat (Dillinger de Ana, Ana de FBI), identitatea lui - subminata (Dillinger este el, oare, Dillinger?) si tot ce-i ramane este frica, frica de care moare Ana, vidul ei cadaveric intr-o epoca (anii '80) cand America reprezenta pentru cititorul roman numele metaforic al libertatii interzise, romanul reconstituie o lume in care se circula liber intre Timisoara si Viena, intre Europa si Lumea Noua. Cum era? La intrebarea aceasta le raspunde celor Irei o taranca din Lunga zilelor noastre, care a fost, copil, in America: "Oh, it was a dream".
Plinatatea sensului se afla in aceasta propozitie suspendata, rostita in alta limba, in limba cealalta, detaliile lui ramanand incomunicabile. Alaturi de tema biografica, o alta tema centrala a Femeii in rosu o reprezinta "granita", "locul acela din afara tuturor granitelor si unde nimic nu se mai numeste acasa'; rezonanta sa este cel putin dubla: catre problema generica a noncomunicabilitatii, respectiv catre universul inchis al Romaniei anilor '80, in care "granita" e pretutindeni. Alegerea temei nu e lipsita de ironie. Dupa cum observa Ovid S. Crohmalniceanu, "avem de-a face cu un roman «fara hotare». Autorii pornesc ancheta traind o «stare de granita» intr-o vreme cand orice apropiere de frontiere era prezumtiv delictuala. Cadrul actiunii, ca si formele de expunere, nu cunosc restrangeri, se diversifica mereu". Scrisa intr-o vreme a lui "no way out", istoria "femeii in rosu" (victima ea insasi, pana la capat, a unei situatii de "no way out") arc amare subtexte vestind apocalipse.
Pornind chiar de la Apocalipsa (17, 4; 5) - "Si femeia era imbracata in purpura si in stofa stacojie // Iar pe fruntea ei era scris tainic Babilonul cel mare, mama desfranatelor si a uraciunilor pamantului", Gabriela Omat (in, credem, cea mai pertinenta analiza a textului in discutie) demonstreaza directia constructiei simbolice a romanului. Caci "Alegoria Tarfei Babilonului se talcuieste, precum stim, ca o vestire a caderii unei stapaniri murdare, care va fi inlocuita cu o imparatie a spiritului, cetatea Ierusalimului ceresc, // adoptand simbolul /romanul/ comite cu premeditare un asasinat in efigie, atunci cand procedeaza la autopsia cadavrului unei lumi, cu imparatiile si valorile ei agonizand.
Si, mai mult inca, el prevesteste, prin aburul elegiei imperiului chezaro-craiesc, prin stihia nomadismului ca unic agent de speranta, prin complexul traumatic al frontierei, o lume viitoare" (G. Omat). Ceea ce il transforma intr-o carte simptomatica nu numai pentru ceea ce alege sa "reflecte" din realitatea si din obsesiile unei epoci, ei si pentru strategiile subversive ale literaturii dizidente romanesti a anilor '80.
