FEFELEAGA - Povestire de Ion Agarbiceanu.
Publicata in "Viata romaneasca , nr. 8, august 1908, de unde este preluata de "Lupta", Budapesta, n-rele 193-l95, sept. 190.
Inclusa fara modificari semnificative in volumul Doua iubiri, Valenii de Munte, Ed. "Neamul romanesc", 1910 (editia a Ii-a, Bucuresti, Cultura nationala, 1923) si reprodusa apoi in diverse antologii de autor, culegeri colective de proza scurta, manuale.
Versiunea definitiva din Opere (voi. 2, E.P.L., 1962) reflecta, asemeni altor proze ale aceleiasi etape, practicile controversatei stilistici a "rescrierii', proprii majoritatii finalurilor tarzii de cariera: mici comprimari (sau, dimpotriva, detalieri) la nivelul unor segmente ale comunicarii, frecvente substituiri (uneori din ratiuni evident subiective) de cuvinte sau de timpuri verbale, transcrierea in registrul concretului epic a unor elemente de dialog imprumutate, initial, vocii aucloriale etc, optiuni de natura a repune, de fapt, in discutie structurala indecizie stilistica a scrisului acestui important prozator al inceputului de secol (cf. si M. Papahagi, in Ceasuri de seara).
O eventuala editie stiintifica nu va putea ignora nici textul primei alcatuiri, iesite practic din circulatie dupa . Povestirea a beneficiat si de o larga difuzare externa.
In ordinea celor dintai aparitii, se inscriu traducerile, uneori in cate doua sau mai multe versiuni succesive, in limbile: germana (1911, apoi 1935, 1942, 1963, 1965), italiana (1929, 1966), franceza (1947), rusa (1958, 1959), bulgara (1965), maghiara (1965), engleza (1966, 1971), olandeza (1967), spaniola (1967), turca (1968), sarbo-croata (1969). Ecranizare de Mircea Veroiu, cu Leopoldina Balanuta in rolul principal, in 1973 (prima parte a suitei Nunta de piatra, concepute impreuna cu Dan Pita).
Atat prin geneza cat si prin tematica, viziune, tipologie sau scriitura, Fefeleaga apartine momentului de creatie dominat de impactul cu "peisajul ursuz" si cu "oamenii intunecati" (M. Zaciu) ai Apusenilor (1906-l910, in biografia scriitorului), integrandu-se deci firesc seriei de povestiri situate, in cealalta culegere din 1910, In intuneric, sub semnul - adesea cu pregnanta de fatum - al "noptii" ce ameninta, sub pavaza de roca dura a Detunatelor, constiintele in deriva, asaltate de patimi ori naruite in infruntari inegale, deopotriva cu sufletele umilite prin neputinta de a se face intelese, ori secatuite, pur si simplu, prin asceza sau eforturi nerasplatite de daruire. Prototipul eroinei, Maria Dinului, a fost identificat de altfel in persoana Sofiei David, taranca traitoare pana in 1953 la Bucium-Sasa, despre care scriitorul isi aminteste, evocandu-si experienta de inceput a "vietii pastorale" (Marturisiri, 1932), ca se simtise lezata la aflarea celor relatate in povestire, socotind ca "popa isi bate joc de oamenii necajiti" (opinie ce pare sa fi sensibilizat si perceptia unor foruri din ierarhia bisericeasca a locului, care-i refuza in acelasi an Iui Agarbiceanu promovarea ca paroh la Iemut, pe motivul ca s-ar fi discreditat in ochii "poporenilor" din Bucium).
Reactia femeii va fi reflectat insa mai cu seama dispozitia de moment a confruntarii cu "Gura satului" (un fel de fiziologie cu acest titlu slavician va si publica autorul doi ani mai tarziu), deoarece realitatea profunda a portretului ei literar evidentiaza mai curand sublimul acelui "reflex de spiritualitate" (C. Regman) care-i innobileaza, de fapt, chipul inasprit de suferinta. Re-dimensionarc epica si integrare in social a unei conditii de Sisif feminin (asocierea datorata lui Perpessicius a facut cariera, in critica, fiind preluata, de obicei tacit, de majoritatea exegetilor de mai tarziu), destinul crud al Mariei Dinului adauga reprezentarii simbolice a antichitatii valente ale unui tragism de o concentrata si tulburatoare esenta omeneasca. Sotie respectabila de baies rutinat in "sfredelitul" si "puscatul" stancii, in cautarea filonului aurifer, eroina lui Agarbiceanu devine, o dala cu disparitia celui ce-i imprumutase acest statut, victima unei traumatizante substituiri de identitate.
Daca pana atunci beneficiase de privilegiul, fie si iluzoriu, al unei apartenente protectoare (era, lotusi. Maria Dinului), vaduvia, impovarata si de grija a cinci copii cu o sanatate precara, o plaseaza dinlr-o data in tagma fiintelor prin excelenta vulnerabile, a "umilitilor si obiditilor" fara nici un reazem in afara.
Incat oamenii, "batjocuritori cum sunt", nu pregeta a-i sanctiona avatarul si printr-un apelativ ad-hoc: "Iata si Fefeleaga", gloseaza acum, cu detasare ludica, unul "mai pestrit la mate" (cf. vers. 1910), vazand-o cum urca din nou, cu Bator de capastru, simbolica Golgota a locului, Dealul Bailor. Aceasta noua identitate, ticluita sub o zodie nefasta si definita, doar aparent, mai mult onomatopeic (vocabula aleasa trimite, deloc intamplator, la forme semnificante ca feleaga, adica "zdreanta" si fofoloaga, "impiedicata' si "toanta"), o izoleaza iremediabil, in acel univers al sufletelor de piatra. Lumea continua a-si vedea de ale ei ("satul era tot asa ca si pan' traia Dinu"), dar Maria, fosta "a Dinului", simte ca de-acum, "de cand si-a inchis dumnealui ochii" (vers. cit.), punandu-i parca in cumpana si credinta in "voia Celui de sus", nu se va mai putea increde decat in Bator ("Curajosul"), calul ciolanos si aproape orb, dar atat de uman, in oglinda din sufletul femeii (evocand parca profilurile animaliere din preajma ieslei sfinte, in icoanele de Laz). Gesturile de presupusa participare ale acestuia, transpuse in constiinta ei vulnerata in veritabile sentinte ale adecvarii la realitate ("de, ce sa-i faci, asa e lumea", ori: "Da, da, da! Vom face ce vom putea"), par a-i oferi singurul indreptar de intelepciune demn de urmat.
Acceptarea ca ursita a identitatii acesteia de imprumut semnifica astfel, implicit, si asumarea posturii de personaj Iragic. Femeia se va aduna si inchide din ce in ce in sine, dedicandu-si toate resursele de energie acelei confruntari oarbe cu destinul, care nu se va putea finaliza decat in sensul traducerii lui in act, ca fatum. Nu va pregeta deci a urca si a cobori mai departe Dealul Bailor si a "tropoti" mecanic pe ulitele satului, mereu alaturi de Bator (cuplu "de un tragic donquijotism", observa I. Ncgoitescu), carand si descarcand "corfe" cu pietris aurifer in curtile "bogatanilor" si reprimandu-si orice ganduri ori inchipuiri de mai bine, cu sentimentul proscrisului pentru care filosofia vietii rezida in insasi acceptarea orizontului ei limitat. Singurele ei repere intime in timp le vor constitui despartirile succesive de copii, randuite de Parce potrivit mereu aceluiasi soroc implacabil: "cand sa treaca peste anul al cincisprezecelea". intreaga existenta a personajului capata in felul acesta semnificatia unei suite de rostogoliri in gol, sub ochiul necrutator al unei zeitati razbunatoare. Pentru ca ultima plecare, a Paunitei, corelata de imprejurari cu sacrificarea, aproape deopotriva de dureroasa, a Iui Bator, sa survina ca o veritabila dezlegare tragica, din perspectiva careia destinul nu mai poate fi judecat decat prin prisma absurdului existential. Caci "osanda" ramane neinteleasa (M. Zaciu).
Impietrita, s-ar putea spune la propriu, precum Niobe (W, Truszkowski), Fefeleaga zace ziua intreaga pe o lavita dura, interogandu-si trecutul tara sansa de a-si "deslusi" intr-un raspuns gandurile starnite de "nodul" acela amar, "ca adica pentru ce mai este omul pe lume". Revolta mocnita a fiintei sale spirituale, solicitate de asta data insistent sa-si afirme prezenta ("Fefeleaga traieste o adancire in constiinta asemanatoare celei a lui Ivan Ilici, eroul lui Tolstoi", remarca I. Negoitescu, pe urmele unei mai vechi impresii de lectura a lui Octav Botez), e inabusita sub apasarea grea a "noptii" ce-i invadeaza sufletul pustiit.
Batrana renunta, umilita, la indreptatirea unei dezlegari rationale a misterelor vietii, abandonandu-se definitiv ursitei. Simplitatea infiorata a acelui "Da iaca, eu ma duc', din finalul dialogului ei cu Bator, poate fi luata insa in calcul, mai presus de toate, si ca o discreta proba de intuitie si finete artistica, din partea povestitorului, care evita de altfel, cel mai adesea, pasajele discursive si solutiile transante, in conturarea acestui gen de "biografii exemplare" (M. Zaciu), in beneficiul unei anume deschideri interioare a textului.
Aceasta din urma particularitate explica poate, cel putin in parte, si mentinerea povestirii in centrul atentiei comentatorilor, Fefeleaga intrunind adeziuni aproape unanime si starnind mereu revelatii, de la cele dintai consemnari din critica vremii (datorate unor M. Dragomirescu, N. Iorga, O. Botez, E. Lovinescu), pana la amplele sinteze consacrate prozatorului in ultimele decenii de M. Zaciu, C. Regman s. a. Unele mai vechi intuitii ale criticii privind virtutile filmice ale textului ("film de o tragica maretie, adecvat celor mai moderne exigente", in lectura lui V. Felea; "film mut, cu mari surpari tragice", la Const. Ciopraga) au fost ingenios probate, pe de alta parte, in frumoasa versiune cinematografica a lui Mircea Veroiu.
