FECIOARA IN ALB - Ciclu de douazeci de poezii de Stefan Petica, fara titluri, doar numerotate, aparut pentru prima data ca atare in volumul Fecioara in alb.
Cand vioarele tacura, Moartea visurilor. Poeme, Bucuresti, 190. O parte dintre poezii, grupate in trei serii (precedate fiecare de cate un moto din Dante, Ugo Foscolo si Lord Tennyson) si purtand titlul La creatura di bianco vestita, au aparui mai intai in revista "Romania juna", 1900, nr. 223, 224 si 225, Alte trei se tiparisera (cu titlurile Serenada, Hymn profan si Curtezana) in "Literatorul", 1899, nr. 2, 3 si . Numarul si ordinea poeziilor din volum nu coincid cu cele din periodice (de altfel poezia cu numarul VIII din "Romania juna" va intra ulterior in ciclul Cand vioarele tacura, iar cele cu numerele XIX ji XX apar numai in volum).
Intre versiunile din revisla si cele din volum nu sunt, in general, diferente semnificative (doar poeziei III i se adauga o noua, ultima, strofa). Poezia cu numarul VIII a cunoscut mai multe versiuni, dintre care doua s-au pastrat integral in manuscrisele BAR 1658 si 1659.
"In volumul de poeme Fecioara in alb (1902), pentru prima data tendintele incidentale spre modernism din poezia anterioara sunt ridicate la rang de sistem si incorporate intr-un tot organic, volumul constituind cea dintai manifestare autentica a simbolismului romanesc exprimat deja in liniile lui cele mai specifice' (E. Molcut).
Ciclurile din care este alcatuit volumul se inlantuie intr-un flux poematic continuu, care creeaza o atmosfera si o lume imaginara cu trasaturi puternic personalizate, inconfundabile, fiind fiecare bazat pe cateva metafore dominante.
Fecioara in alb e ciclul virginitatii si al iubirii, aflat sub semnul limpezimilor renascentiste (Petrarca, Botticelli, Rafael), dar - si faptul este semnificativ - si sub al sumbrei prevestiri implicate, in povestea lui Tristan si a Isoldei. inca de la inceput, poetul creeaza pentru expresia sentimentului sau de iubire un cadru monahal, sugerand puritatea si renuntarea (I), dar si suferinta si zbuciumul ncimplinirii destinului firesc (XI).
Femeia e fecioara ideala ("tragicele Magdalene", la imaginea carora, in poezia V, se asociaza culorile rosu si negru - spre deosebire de albul lilial ce domina in general ciclul -numesc doar o ispita trecatoare si servesc drept termen de contrast imaginii dominante), dreapta si mladie ca un crin sau "ca o coloana de lumina" (XIV), alba, blanda, calda si sfanta ca o rugaciune (VI), suava si intangibila ca o floare exotica (XV) sau ca visul unui artist (XV, XIX). Ea este, mai mult decat o fiinta reala - chiar idealizata prin dragoste - , creatie a imaginatiei, "vedenie" (XIII) evanescenta, subtil parfum al sentimentului, si nu poate fi "cuprinsa" decat prin harul cuvantului in poezie. Poetul se vede pe sine ca fiinta torturata si nedecisa, impovarat de greutatea viselor si a sentimentelor, mereu in "lunga asteptare" (IV), "singuratic" (passim), chinuit de "tragicul orgoliu" (VII), "pribegind" (XVIII). "Nalland privirea-ntunecata/ De trist si dornic pelerin" (XIX).
Textul purtand numarul IX (poate o prefigurare sau o sinteza poetica a tragediei Solii pacii), in forma concentrat baladesca, consfinteste jertfa dragostei pe altarul viselor vagi, dar cu atat mai irepresibil atragatoare. Dominat de imaginile florale, de culoarea alba si de gestul bratelor ridicate in implorare, ciclul exprima in cele din urma drama aspiratiei nesatisfacute, pe care Cand vioarele tacura o va transforma in conditie a creatiei. Cadrul imaginat de poet e de obicei unul bland, "umbra lina", "noaptea clara" (XX), "iese luna din boschet" (XIV), "la tarm de ape linistile"(IV), dar poate, din nou ca termen de contrast, sa evoce si "mareata bolta purpurie" sau "un cer de veche tragedie" (X).
Miscarile personajelor sau ale elementelor de decor alterneaza intre inaltare si cadere sau sugereaza "pierderea" in departare (XIX, XX), estomparea figurilor, ca si aceea a culorilor si sunetelor.
In aceasta atmosfera de penumbra si contururi iluzorii, cantul insusi al poetului are o finalitate incerta: "E oare imnul de-ngropare/ A fericirilor sfarsite, / Sau e durerea viitoare/ Cazand pe visuri chinuite?" (XIX). Foarte unitar la nivelul tematicii, atmosferei, sensului si vocabularului poetic, ciclul Fecioara in alb e, in schimb, variat in ceea ce priveste constructia pieselor si formelor prozodice (masura, ritm, dispozitie strofica).
Domina, lotusi, si aici unele procedee caracteristice simbolismului: muzicalitatea versurilor si a cuvintelor (in poezii de altfel dominate de imaginile vizuale), amploarea frazei (de unde ingambamentul), valoarea acordata repetitiei (in poezia XI, de pilda, acesta organizeaza intregul text). Desi un poet tanar, nerutinat, sau poate tocmai de aceea, Petică izbuteste sa asocieze in aceste versuri profunzimea si delicatetea sentimentului, impresia de originalitate, dar si de spontaneitate a limbajului imagistic, ca si perfecta lui adecvare la starile sufletesti ale autorului.
Mereu sfasiat intre chemarile cerului si ale pamantului (dragostea la el nu e un simplu sentiment erotic, ci si atractie a idealului, iar "fecioara in alb" e totodata iubita si imaginea suprapamantestii perfectiuni), ispitit de suavitatile evanescente si de materialitatea sangelui, eul liric al lui Petica pare a se exprima cel mai bine prin figura orantului: bratele prelung intinse spre inaltimi vorbesc in acelasi timp despre ispita infinitului si despre imposibila realizare a elanului, impiedicat de atasele telurice ale individului.
Sentimentala si lucida, dramatic muzicala si gratios desenata, poezia lui Petică reprezinta o constiinta acut si autentic moderna, in forme bine stapanite si sugestive, capabila sa reziste si astazi confruntarii cu cititorii.
