FANTAZII -- Volum de poezii de Dimitrie Anghel.
A aparut in primele luni ale anului 1909 la o editura prestigioasa, Editura Librariei Socec din Bucuresti, semn ca la acea data poetul devenise intr-adevar, cum avea sa spuna Ion Minulescu, "un pontif al literaturii romane".
Este posibil ca unele poezii, precum Moartea Narcisului, sa dateze din anii 1899-l902, cand D.A. se gasea Ia Paris, dar majoritatea au fost scrise cu siguranta in tara, dupa intoarcerea din capitala Frantei. Desi poetul a vazut marea cu mult inainte, pe-trecandu-si de cateva ori vacantele franceze pe coasta Manecii, e de presupus ca cele opt poezii ce alcatuiesc ciclul "marinelor" (Cum canta marea, Nocturna, Nemultumitul, in port.
Visul sepiei, Reverie, Darul valurilor si Fantome) au fost scrise in timpul cat s-a aflat la Constanta (1906-l907), impreuna cu Ion Minulescu, care il atrage inspre simbolism prin lecturi si traduceri in comun din Albert Samain, Henri de Regnier, Charles Guerin. Cele mai multe poezii din volum au fost publicate mai intai in "Samanatorul", sub nume propriu sau sub pseudonimul Ion Fulga, intre anii 1906-l908, deci in perioada cand Nicolae Iorga - adversar neinduplecat al simbolismului - nu se mai gasea la conducerea revistei, ramasa acum in mainile unor prieteni ai lui Dimitrie Anghel
Avand in "Samanatorul" o publicatie cu renume, in care putea scrie orice si oricand dorea, poetul isi va reduce colaborarile la alte reviste, fara a Ic intrerupe insa cu totul. Din cele 27 de poezii originale, ce se afla in sumarul cartii, numai doua au aparut in alta parte: una in "Convorbiri literare" - batrana publicatie a junimistilor - si alta in recent infiintata revista a poporanistilor de la Iasi, "Viata romaneasca". Pe langa poeziile originale, volumul mai cuprinde cateva traduceri din folclorul diferitelor popoare, grupate la sfarsit sub titlul "Motive populare".
De la debutul din 1905 si pana la aparitia Fantazii-lor s-au scurs patru ani, timp suficient pentru o innoire a surselor de inspiratie si pentru o schimbare, vizibila, a modalitatilor poetico. Autorul incearca formule noi, de nimic prevestite inainte, sau dezvolta ceea ce in primul volum parea nesemnificativ, poate doar o promisiune, izbutind sa adauge inca un etaj, mai modern, edificiului sau poetic. Ramane in continuare un poet al tranzitiei spre simbolism, caci noua carte nu schimba in mod esential locul sau in istoria poeziei romanesti, dar il consolideaza, reprezentand din punct de vedere valoric o etapa superioara. O orientare putin incercata inainte, precum aceea a poeziilor de factura parnasiana, isi afla originile in experiente biografice si livresti mai indepartate.
Poezia Visatorul, de exemplu, desi a fost tiparita in 1907, se leaga in mod evident de calatoria pe care poetul a facut-o la Roma in 1893, impreuna cu Ion Paun-Pincio. Darul valurilor si Visul unui Nibelung, publicate in acelasi an, ne intorc inspre epoca pariziana, cand Dimitrie Anghel citeste si traduce din versurile unor parnasieni ca Leconte de Lisle si Jean Lahor. Toate acestea nu sunt insa decat fapte premergatoare, caci parnasianismul sau iese la iveala in mod clar abia in Fantazii, indeosebi prin cele trei titluri deja amintite, dar si prin versuri razlete din alte bucati. Atras de lumea antichitatii pagane si animat de un spirit muzeistic, nemaiintalnit la ci pana acum, poetul nu ezita sa foloseasca un material arheologic, scriind o poezie a vestigiilor, a fragmentelor ajunse pana la noi din civilizatiile vechi. II preocupa credintele uitate, cu mult anterioare crestinismului, invoca zeitatile timpurilor neguroase si doreste sa reconstituie, ca un studios, lumea barbara a vechilor popoare germanice.
Idealul sau ramane unul apollinic, cum se vede din admiratia, exprimata, fata de formele frumoase, sculpturale, fie ele antice sau renascentiste. Poetul impartaseste - s-ar parea -doctrina "artei pentru arta", caci situeaza frumosul deasupra celorlalte categorii estetice si chiar deasupra tuturor valorilor, desi ironia ce razbate din unele versuri semnaleaza fara gres o distantare si poate o rezerva. Sursa lirismului se gaseste in contemplarea senina a obiectelor de arta, pentru descrierea carora angajeaza un intreg vocabular provenit din sfera plasticii sculpturale: marmora, dalta, a ciopli, statuie etc.
Cat priveste prozodia, e de remarcai ca, asa cum parnasienii francezi au ramas fideli alexandrinului, Dimitrie Anghel
In Darul valurilor si Visatorul prefera versul lung romanesc, fixat in secolul al XlX-lea la 14-l6 silabe. Interesat de initiativa unor scriitori ca Al. Macedonski si I. A. Bassa-rabescu de-a introduce in literatura romana o noua forma literara, numita oarecum impropriu "natura moarta", poetul isi va incerca talentul in cateva descrieri de interior, fixandu-si atentia de data aceasta asupra unor obiecte marunte, banale si uzate, din mediul domestic. Impresia ca ne aflam in fata unui decor muzeal persista fie pentru ca lucrurile descrise poarta deja patina timpului, fie pentru ca ele au fost parasite de cei care candva le-au folosit. Separate de oameni, nemaiiacand parte din viata lor prezenta, obiectele se istoricizeaza, devin inutile si oarecum straine, reci. Fara a iesi cu totul din cadrele empirismului parnasian, "naturile moarte" ale lui Dimitrie Anghel au fost influentate - poate in egala masura - de poezia simbolista a lucrurilor, asa cum se intalneste ea, de pilda, la Albert Samain. E de retinut in acest sens o usoara subiectivizare a tablourilor, caci obiectele pe care poetul le observa sunt in legatura cu sufletul sau, sunt construite de fapt din senzatiile sale.
In poezia Scrisoare, lucrurile ramase in odaia pustie dupa plecarea iubitei continua sa pastreze ceva din fiinta ei, reactualizandu-i prezenta in amintirea barbatului. Aceeasi linie o regasim in Dumineca, poezie care este si ea, prin unele aspecte, o "natura moarta". Salonul gol, cu pianul dezafectat, cu samovarul, cu oglinzile si fotoliile largi, exercita un fel de magnetism asupra memoriei provocand-o sa reinvie lumea mondena ce odinioara se reunea aici. Spre deosebire de poetii parnasieni, care descopereau frumusetea in tacerea lucrurilor, Dimitrie Anghel e de parere ca rostul poeziei este sa franga opacitatea si mutenia acestora si sa le faca sa vorbeasca. Ele n-au cum sa fie poetice prin ele insele si in afara noastra, ci numai prin felul cum apar in senzatiile noastre. Un alt fir pe care Dimitrie Anghel il trage tot din ghemul parnasian este acela al poeziei reflexive, al poeziei indoctrinate si care vrea sa indoctrineze, in mod direct, folosindu-se de persuasiunea versului conceptual, sau pe ocolite, cu mijloace mai subtile.
Cat a stat in capitala Frantei, poetul a avut, desigur, prilejul sa cunoasca asa-zisa "poezie filosofica" reprezentata de Sully Prudhomme si Jean Lahor si Icorctizata de Jean-Marie Guyau. Revenind la Fantazii, despre o singura poezie putem spune ca e reflexiva in integralitatea ei: aceasta este Imn, cu care volumul se deschide si careia autorul ii atribuie un caracter de arta poetica. Meditatia se desfasoara aici in jurul cuvantului, al cuvantului inteles la modul eminescian ca "vesmant" al sentimentelor, cu precizarea, importanta, ca e vorba de .sentimentele omului in general, nu neaparat ale poetului. Idei filosofice, idei sociale, idei psihologice, idei literare gasim si in alte poezii (in Visatorul se face aluzie la doctrina "artei pentru arta" si la "corespondentele" baudelaireiene), dar acestea sunt exprimate intotdeauna fugitiv, caci autorul nu agreeaza de fapt abstractiunile, nu este un ganditor si nu crede ca reflectia, trasa in versuri, poate sa innobileze creatia poetica. Cu toate acestea, se intampla ca poeziile sa fie intrerupte de scurte paranteze reflexive, sa fie "taiate uneori de cate un vers notional, sa inceapa cu o cugetare ori sa se incheie aforistic cu enuntarea unui adevar general.
In Alesul, Fantome si Calatorii, desi evita in mare masura limbajul prcccptual, Dimitrie Anghel ramane lotusi pe terenul liricii meditative, caci ideile n-au disparut din aceste poezii, s-au ascuns doar, infasurate in alegorii mai mult sau mai putin ambigue. Materialul alegoric, organizat uneori de o tendinta narativa, difera de la o poezie la alta, in sensul ca acopera mai multe registre estetice, de la fantastic si macabru pana la idilic si feeric. Tinand seama de aceasta inclinatie constanta spre alegorism si personificare, nu e defel surprinzator ca Dimitrie Anghel a scris o fabula, Stejarul si vascul, inclusa si ea in sumarul Fantazii-loT, si ca mai tarziu a tradus impreuna cu St. O. Iosif din fabulele lui La Fontaine. intre subiectivismul exacerbat al romanticilor si impersonalitatea parnasiana, Dimitrie Anghel va alege o cale de mijloc, a simbolismului, mai potrivita felului sau de a intelege poezia si in acord cu sensibilitatea generala a epocii.
E adevarat, in unele versuri poetul aproape ca lipseste, nu-l vedem si nu-l auzim, pare a se fi retras din lumea pe care o evoca. De obicei e insa prezent, dar si atunci chipul sau ramane oarecum in marginea tabloului, lasand in centrul atentiei obiectul pe care ni-l propune. Confesiunea ce se infiripa e repede curmata, poetul vorbeste despre sine cu retinere, mai mult aluziv, rareori se destainuie, iar cand o face, glasul sau e surdinizat. Hipertrofia eului -defectiune romantica prin excelenta - i-a devenit nesuferita si, ori de cate ori se intampla sa scrie despre viata interioara, principala lui grija este sa se distanteze intrucatva de sine insusi, pentru a se putea privi din afara, cu un fel de raceala si chiar cu ironie. O asemenea dedublare se intalneste intr-o romanta intitulata Ex-voto, unde ajunge sa vorbeasca despre sine la persoana a treia, ca despre un altul, dar si in poeziile Scrisoare, Omul din luna sau Curcubeul.
In acestea din urma incercand sa ti.w/e o harta a lumii sale launtrice, poetul se cauta si se recunoaste in figuri dintre cele mai neasteptate, precum aceea a unui "paznic batran inlr-un muzeu', aceea a "omului din luna" sau aceea conventionala - a unui visator impe-nilenl.
In multe din poeziile lui, senzatiile detin locul esential. Versurile urmaresc sa comunice impresiile vizuale sau auditive - pe care poetul Ie-a avut in diferite momente si imprejurari. Peisajele, obiectele, tablourile sunt ansambluri de senzatii intorcand atentia mai mult inspre factorul subiectiv decat inspre cel din afara. Prin compozitia lor in spirala, prin reluari de cuvinte si sintagme, poeziile vor sa sugereze ceea ce simturile au cunoscut anterior. Cand descrie miscarea invalmasita si agitata a oceanului (Nemultumitul), cand rememoreaza sunetul melodios al clopotelor, revarsat peste acoperisuri (Ceasurile) sau cand asculta zgomotele marii comparandu-le fie cu clinchetul margaritarelor ciocnite, fie cu o "larma de trompete (Cum canta marea), poetul ramane mereu in domeniul senzorialitatii si construieste pe datele oferite de perceptie.
Incredintarea ca versul poate sa recupereze si sa salveze toate acele inefabile atingeri de sunet sau de lumina ce odata i-au impresionat simturile nu-l paraseste nici o clipa. O sensibilitate ca aceasta, ancorata adanc in universul senzatiilor, isi gaseste in pastel cea mai potrivita forma de exprimare. Deja in Metamorfoza, Alesul sau Fantome, autorul incerca sa surprinda si sa sugereze, aidoma pictorilor impresionisti, "curcubeiele de culori" sau "dezmierdarile luminii", dar pasteluri propriu-zise, asa cum genul s-a constituit in literatura noastra, sunt numai doua: In port si Pastel. Atat intr-unui cat si in celalalt se vede cum Dimitrie Anghel isi retine intrucatva imaginatia, lasand loc observatiei care creeaza un tablou, inregistreaza o "priveliste" sau construieste un "decor". Ceea ce poetul aduce in plus fata de Alecsandri sau Cosbuc sunt placerile rafinate ale ochiului, modelarea subiectiva a peisajului, poeziile fiind alcatuite dintr-o succesiune de reprezentari ce conduc la un efect de luminozitate si culoare aproape neverosimil. Prea putin "realiste" si prea putin "naturale", cele cateva descrieri izbutesc sa defineasca o vizualitatc atrasa cu precadere de pitoresc si de nuantele pastelate, aeriene, aproape excluzand carbunele din executia tabloului. Dintr-un "poet al florilor", cum era indeobste socotit pana acum, Dimitrie Anghel devine un fantezist sedus pentru totdeauna de farmecul lumilor imaginare.
Deschisa cu Visul sepiei, continuand cu Reverie, Paharul fermecat, Curcubeul, Metamorfoza si inche-indu-se cu Fantazie, seria aceasta constituie axa principala a cartii si caracterizeaza in cel mai inalt grad arta poetului. Ceea ce vadesc toate poeziile citate este atractia spre reverie, pe care autorul nu si-o poate nici potoli si nici infrana, desi e constient de ineficienta si sterilitatea ei in planul vietii reale.
O judeca aspru ("un gand nebun imi vine"), dar cu toate acestea se lasa in voia ei ori de cate ori arc prilejul. Reveria se declanseaza de obicei involuntar si oarecum accidentali E de ajuns ca poetul sa se afle intr-o situatie favorabila pentru ca ea sa-si desfaca aripile, stimulata de o senzatie oarecare, vizuala, auditiva sau olfactiva. Fantezia creeaza de fiecare data lumi incredibile, percepute de la incepui ca inchipuiri agreabile, amuzante, dar lipsite de orice posibilitate de a deveni reale. Sunt simple inventii ale unei predispozitii jucause. Poetul isi uita pentru o clipa personalitatea, se leapada temporar de ea, abando-nandu-se iluziilor, traind o viata imaginara, ravnita, dar nu si realizabila. Tendinta se cristalizeaza repede intr-un limbaj specific, ajungand la formulari aproape fixe, de genui urmator: "se facea ca", "visam pe ganduri", "visez langa ferestre" etc. Asemenea amintirii, fantezia il ajuta sa evadeze, dar nu lasandu-se absorbit in trecut, ci refugiindu-se intr-un viitor ipotetic sau de-a dreptul fantasmagoric. E vorba, de fapt, de nazuinta spre o lume armonioasa, linistita, in care ruptura dintre eu si realitate sa fie abolita.
Purtat de inchipuire, poetul creeaza feerii acvatice, cu fiinte fabuloase, desprinse parca din basmele popoarelor oceanice (zane, balene monstruoase, crabi cu armuri stralucitoare, stele de marc, noctiluci purtand lampioane) sau feerii orientale, amintind de lumea celor O mie si una de nopti, invaluita in culori mirifice, cu carete scumpe, cadane si lumini multicolore, miresme imbatatoare, portice de aur si bolti de email. Alaturi de registrul feeric, reveria produce imagini uranice, dupa un cod romantic, dar si dulcegarii de romanta ("Sa-ti bat cu degetu-n feresti'), asociate in una si aceeasi slrofa. Feerice sau uranice, fanteziile sunt de obicei poezii erotice si includ reprezentari ale feminitatii, caracterizate prin senzualitate, relaxare, fericire, eleganta. Toate au o structura circulara, prima si ultima strofa constituind un fel de ancadrament intre limitele caruia se dezvolta fantezia propriu-zisa. Reprezentand un pas inainte fata de poeziile publicate in 1905 si anuntand disponibilitati - precum sarcasmul si ironia - ce vor iesi la suprafata in anii urmatori, Fantazii este intre cartile lui Dimitrie Anghel cea mai importanta.
