FANTANA SOMNAMBULA - Volum de versuri de Adrian Paunescu, tiparit in 1968, la Editura pentru literatura din Bucuresti. Este a treia sa carte de poeme, dupa Ultrasentimente (1965) si Mieii primi (1966). Cuprinde noua cicluri: Fantana somnambula. Culisele oglinzii. Vaccin, Nume de familie. Piramidele, Convalescenta lui Iov, Cina cea de taina. Iluzia unei insule. Duhovnicul.

In scrisul lui Adrian Păunescu, acest volum este reprezentativ in egala masura pentru calitatile, adesea iesite din comun, care l-au impus pe poet in cadrul generatiei din deceniul al saptelea, si pentru nu putinele sale defecte, derivand din neobisnuita facilitate cu care isi compune discursul liric.

"Bucuria unei creatii fara dificultati", despre care s-a vorbit (Mircea Martin), sau "nerabdarea trairii totale" (L. Raicu) se impun pe mari suprafete ale poemelor, dand, pe de o parte, senzatia de firesc si de libertate deplina a imaginatiei, a asocierii cuvintelor in imagini nu o data indraznete si noi, pline de energia tanara a intampinarii lumii; pe de alta parte insa, ea este si abandon insuficient supravegheat in voia unei adevarate bulimii verbale, incurajate de tiparele, destul de laxe aici, ale versificatiei clasice, cu numeroase licente de ritm si rima, si care sunt umplute, adesea in graba, de sonoritatea cuvantului invadator, fara o preocupare vizibila pentru constructie.

De aici, trimiterea care s-a putut face la un Ion Minulescu (Gh. Grigurcu spune, calinescian, ca Adrian Păunescu "ar putea fi socotit un Minulescu devenit abisal'). Aceasta energie debordanta care-si cere mereu expresia imediata participa si la structura de profunzime a viziunii poetului, la ceea ce, in limbaj tematist, s-ar numi "obsesia modelatoare" a operei. Caci universul imaginar al lui Adrian Păunescu se construieste aici pe o stare de tensiune permanenta dintre impulsul vital grabit sa se afirme si inertia trupului greoi, a carnii opace si lenese, a simturilor amortite: varianta personala (cu model, totusi, arghezian) a "luptei cu inertia", care a aparui si va mai aparea, in alte carti, in formulari mai explicite si mai apropiate sursei imediate, care este Nicolae Labis.

Forta expresiva a multor pagini din volumul deja destul de gros, anuntand masivitatea celor ce vor veni in deceniul opt si noua, emana tocmai din aceasta regiune conflictuala a cului liric, intr-o prima instanta, el afiseaza o extrema disponibilitate a comunicarii, o vointa "imperialista" de cuprindere si asimilare a lumii si de daruire, intr-o viziune hiperbolica ce redi-mensioneaza "expresionist" perspectiva asupra realului, dar si a propriului portret de personaj prezent mereu in centrul scenei, in proiectii narcisiste marturisite ca atare: "Narcis mie insumi imi apar". inca poemul cu care se deschide cartea (Rau) schiteaza o natura duala, angelic-demonica, gata sa se ofere cu un fel de frenezie a simturilor drept hrana si jertfa celorlalti: "Pascut sa fiu, zdrobit sa fiu de voi, / ca podul unui rau primordial/ cand trece ingerul calare pe un demon/ domnule calaret, domnule cal".

Caci substanta subiectului sta sub semnul elementarului tulbure ("necunoscuta mea, bolnava energic", "fiinta mea intreaga, fantana somnambula'), al latentelor germinative si al pornirilor obscure, greu de controlat rational, care iau chiar, cum s-a observat de catre comentatori, infatisari monstruoase. O senzualitate ambigua caracterizeaza reprezentarile cului si ale lumii careia i se preda; contactul intim cu materia devine deopotriva volupluos si terifiant: intr-o Toamna oceanica, oceanul se "muta" in obiecte si fiinte, altundeva se imagineaza un circ subteran, se intra "in petrolul unui felinar", "Marele Orb" blagian "ne va ocupa", un Laocoon este dominat de "marele vierme, vechiul meu prieten/ obsesia, teroarea mea", taierea taurilor ameninta intreg universul cu o "frigiditate lunga", intr-un poem in care "fantanile castrate ale pamantului mugesc"; pana si gandul "viu si singur si pur si tara moarte isi depune-n tine icre si grosii lapti", convietuirea sufletului cu trupul este "cel mai mare incest", "un ochi mascul si altul femela fac pereche/ si craniul c un pantec unde se prinde rod", insusi Isus Hristos este "sexul lui Dumnezeu", iar poemul intitulat Pofta vorbeste chiar despre o "erectie divina'

Gesticulatia daruirii de sine capata accente a ceea ce s-a putut numi "un masochism cosmic" (Gh. Grigurcu), precum in poezia Resturi, unde citim:

"Iar din ce-mi mai ramane, plang sub morile lumii,
Iar din ce-mi mai ramane pot sa cad in genunchi,
Iar din ce-mi mai ramane pot oricand sa devin
pentru decapitarea mea trunchi";

in alta parte, Singuratatea finala se traduce in imaginea unei lente automutilari, pana la sinucidere:

"cu toata puterea schimbata in scarba, in jale,
sa-ti tai beregata, genunchii, arterele, lobii pe rand";

trecuta in registrul sacrului, tema ia infatisarea unei "cine de taina" aproape grotesti, in care

"eliberarea de sange si de carne' ca etapa a procesului de spiritualizare apare exprimata intr-un indemn ca acesta: "Luati si mancati si hapaiti mereu,

Aceasta paine este trupul intreg al meu". Reveriei unei geometrizari si esentializari a lumii, tematizata in figura simbolica a piramidei (v. ciclul Piramidele) i-ar reveni, in acest context, rolul de contrapondere a agitatiei vitaliste spectaculare a eului: un discurs liric slab articulat face insa ca el sa ramana destul de confuz, cu o scazuta pregnanta ideatica si un relief plastic insuficient cristalizat. In schimb, se impune cu o forta expresiva majora (indeosebi in ciclul Convalescenta lui Iov, cel mai convingator, sub raport artistic, din volum) obsesia negativa a devitalizarii, a inertiei si stagnarii, contrariul lor fiind ceea ce poetul numeste indurerarea, -proba a capacitatii de a recepta miscarea universala si de a reactiona la ea cu o anumita energie, precum si suferinta a spiritualizarii fiintei care-si constientizeaza astfel conditia:

"Ce gros sunt imbracat, se simturi groase, ce piele groasa, ce urechi rudimentare, si ce ochi grosi, ce limba trandavita, ce neindurerare!".

De aici, apelul patetic la o noua nastere, menita sa "infragezeasca" fiinta, facand-o permeabila la "misterul lumii": "Si-apoi reda-ma lumii, infragezit si gol, culori si zgomote si ace asupra mea sa se rastoarne, / fa-ma sa pot pricepe pentru voi toti misterul lumii, indurereaza, mama, din nou aceasta carne." Suferinta biblicului Iov nu va fi, in logica acestei viziuni, cea traditionala, provocata de sfasierile carnii, ci, oarecum paradoxal, una a cicatrizarii lor, a unei "convalescente" ducand spre vindecare, deci catre un echilibru al fiintei echivalat cu stagnarea si insensibilitatea; in plus, perspectiva se complica si prin componenta "narcisista" specifica reprezentarilor eului la Adrian Păunescu : aflat in pragul vindecarii, personajul paraseste centrul scenei, inceteaza sa mai iasa in evidenta, pierde relatia privilegiata cu divinitatea, nu mai este o "exceptie": "eram exceptie, eram dumnezeiesc ',

"innebunesc de dorul durerii ce-mi dadea, orb lucrator fusesem la rana mea divina,
acum stranut si cucai, ma plictisesc si susur, pe cicatrice muste, tantari incep sa vina".

Adrian Păunescu exceleaza si aici in registrul de reprezentari ale corporalitatii greoaie si substantei opace, putri-de, suportand deformari care-o fac monstruoasa; un exemplu poate fi poemul Iov era plin de guri:

"Blestem a fost sa aiba pecingine de guri deschise-n toate ale carnii trambe, scarboase guri, cleioase, ca parapete strambe cu care strigi, invoci, stropesti, injuri".

Sau, din acelasi ciclu, Sarpele cu cap de Iov, perfect integrat tematicii suferintei provocate de "marea lipsa" a energiei vitale, in cazul de fata a otravii ucigase:

"Cum sa mori cand nu-i otrava nicaieri in Univers? Stea de stea sufera astazi de absenta ci grozava, cucaie Iesia moarta, in balti lancede si verzi, din vulcani saliva sare, ca din guri, in loc de lava".

Blocarea comunicarii - tot atat de grava pentru un poet care are o vitala nevoie de auditoriu, in ipostaza sa de "tribun" - este citita in acelasi sistem de referinta simbolica, obstacolul fiind, iarasi, corporalitatea opaca la mesajele spiritului: "N-am cui vorbi, urechi in urechi sunt varate^ / si cranii in cranii concentrica hora desfac"

In asemenea poeme se prelungeste fertil un filon arghezian, detectabil atat la nivelul remarcabilelor capacitati de materializare a viziunii, cat si la unul tematic, cel al tanjirii dupa spiritualitate, al dorului tensionat de divinitate, care a fost si al Psalmistului:

"De dorul cui cresc, Doamne, de douazeci de ani,
decat de dorul tau, care ma pustieste?
Atatea unghii au pornit spre tine sa te zgarie,
atatea plete sa te lege mi-au crescut pe crestet.

Cu pielea ti-as fi dat ocol sa te imbrac"

inca de pe acum, Adrian Păunescu se arata a fi, cum s-a spus, un "poet de antologie", adica unul care obliga, datorita marilor inegalitati valorice ale scrisului sau, la o atenta si severa selectie. Momentele de varf si depresiunile grave ale reliefului liric isi impart aproape egal suprafetele in cele aproape doua sute cincizeci de pagini de versuri.

Scriitori romani