FABULE - Grup de poezii de Grigore Alexandrescu, constituit de-a lungul intregii sale vieti creatoare: prima fabula tiparita independent (Catarul ce-si lauda nobletea, devenita Catarul ce-si lauda nobilitatea) a aparut in "Curierul romanesc" din 31 iulie 1832; ea este reprodusa, impreuna cu alte patru, in volumul din acelasi an, Eliezer si Neftali.
Autorul a introdus fabule, noi sau reeditate, in toate volumele sale ulterioare (Poezii, 1838, Poezii, 1842, Suvenire si impresii, epistole si fabule, 1847, Meditatii, elegii, epistole, satire si fabule, 1863).
In procesul reproducerii succesive, ca si celelalte poezii ale lui Alexandrescu , fabulele au suferit unele modificari, vizand mai ales concentrarea si precizarea expresiei sau "modernizarea" vocabularului.
Fabulele lui Grigore Alexandrescu folosesc drept surse pe Flo-rian, La Fontaine, Kralov, Voltaire si alti fabu-listi inca neidentificati, dar sunt adaptate in mod vizibil la realitatile romanesti.
Fenomenul se poate observa atat in tematica (actiunea multor fabule se intemeiaza pe tensiunea intre stapanitori si supusi, parvenitismul - social si intelectual - ocupa in ele un loc privilegiat, in unele cazuri pot fi decelate aluzii politice pe care contemporanii le-au sesizat si la care au reactionat), cat si in elementele de decor si de vocabular: fabulele lui Alexandrescu sunt o adevarata "comedie a vremii" in travesti animalier. "Personajele" desemneaza uneori categorii umane determinate mai ales moral si intelectual {Cucul, Privighetoarea si magarul, Magarul rasfatat etc), dar de cele mai multe ori deghizeaza aluzii politice ori constatarea unor fenomene sociale caracteristice mijlocului de veac al XIX-lea.
In acest al doilea caz, leii si pardosii, ursii si elefantii, lupii, vulpile si alte rapitoare, pe de o parte, simbolizeaza fie pe capul statului, fie clasa domnitoare, avida sa profite de superioritatea pe care i-o da averea sau forta brutala; oile si iepurii, cainii si magarii, soarecii, gainile reprezinta, in schimb, categoria truditorilor, pe cei mici, muncitori si obijduiti, suferind in tacere sau incercand - rareori cu succes - sa-si faca dreptate. Dibacia autorului se dovedeste tocmai prin capacitatea sa de a concilia adresa contemporana a fabulei si exigentele viziunii generalizatoare a realitatii.
Actualitatea subintelesurilor nu impieteaza a-supra operatiei de clasificare morala, ceea ce confera fabulelor nu numai aplicabilitate intr-o serie intreaga de situatii similare, ci si interesul permanent in calitate de documente asupra psihologiei umane. Fabulele care au drept protagonist principal pe capul statului {Dreptatea leului. Lupul moralist, Elefantul s.a), vizand in mod evident guvernarile contemporane (pe cea a lui Dimitrie Alexandru Ghica mai ales), accentueaza asupra instinctelor tiranice si a incompetentei celor de care depinde bunastarea si chiar viata poporului. Alexandrescu are insa in vedere si fauna numeroasa a demagogilor care se folosesc de nemultumirile indreptatite ale supusilor pentru a parveni {Vulpoiul predicator) sau fac, in acelasi scop, parada de sentimente democratice {Cainele si catelul). Sunt surprinse si tipuri conditionate in acelasi timp social si intelectual-moral, cum ar fi cel al descendentului degenerat care se lauda cu vechimea stirpei si meritele stramosilor {Catarul ce-si lauda nobilitatea, Pisica salbatica si tigrul) sau cel al proaspatului parvenit, caracterizat prin ostentatia noilor obiceiuri si respingerea precipitata a tot ceea ce-i poate aduce aminte de originile umile {Boul si vitelul).
Unele fabule trateaza probleme mai generale, cum ar fi aceea a biruintei adevarului {Oglindele), a responsabilitatii morale fata de propriul popor {Toporul si padurea) sau a curajului necesar pentru a-ti asuma riscurile inevitabile ale progresului {Mierla si bufnita). Din inventarul tematic al fabulelor nu lipsesc nici problemele literare {Privighetoarea si magarul) sau parabola de stricta actualitate {Porcul liberat). Toate fabulele se caracterizeaza prin ascutimea observatiei critice (de obicei ironica, mai rar sarcastica, niciodata insa triviala), prin exprimarea concisa, indemanarea de povestitor, dar si de manuitor al dialogului pe care o demonstreaza autorul, prin capacitatea acestuia de a caracteriza personajele prin cateva cuvinte ce releva o intreaga psihologie, prin rapiditatea si pregnanta formularilor dintre care unele au trecut in proverb ("slava stramoseasca pe stramosi cinsteste", ,,/eu/ voi egalitate, dar nu pentru catei", "un bou ca toti boii", "s-a schimbat boierul, nu e cum il stii" s. a. m. d.). Aerul de detasare, seriozitatea mimata cu care scriitorul isi urmareste personajele, contribuie la intarirea efectelor comice. Alexandrescu povesteste cu dezinvoltura pataniile animalelor sale, atribuindu-le insusiri umane si mizand pe confuzia permanenta a planurilor, pe echivocul astfel creat in anumite situatii.
Autorul variaza formulele arhitectonice ale bucatilor, obtinand efecte remarcabile din adaptarea sau chiar contrazicerea stercolipiilor genului. De la principalul sau model, La Fontaine, Alexandrescu a invatat, de pilda, manevrarea libera a moralei, pe care uneori o plaseaza la inceputul fabulei (Iepurele, Ogarul si copoiul, Mierla si bufnita), sau o inlocuieste cu formularea unor adevaruri generale sau constatari de "intelepciune batraneasca" intercalate in chiar cursul naratiunii (Boul si vitelul), iar alteori o suprima cu totul, mizand exclusiv pe evidenta caracterului ilustrativ al intamplarii povestite (Cainele izgonii. Vulpoiul predicator). Chiar si atunci cand recurge la formula "clasica" a concluziei moralizatoare din final, Alexandrescu stie sa varieze amanuntele punerii in pagina, in asa fel incat cititorului sa-i fie evitata impresia de monotonie: in unele cazuri morala e inclusa in cuvintele unui personaj (Cainele si magarul), alteori autorul e cel care semnaleaza echivalenta planurilor animalier si uman, "traducand" astfel semnificatia intamplarii narate (Soarecele si pisica), sau exprima concluzia in chiar termenii fabulei, formularea metaforica facand-o si mai frapanta (Lupul moralist, Uleul si gainile). Aceeasi inventivitate o dovedeste Alexandrescu si atunci cand este vorba de formulele introductive ale fabulelor. inceputul acestora se face de cele mai multe ori "ex abrupto", fie prin relatarea cuvintelor unui personaj (Ursul si vulpea, Cainele si catelul), fie, mai adesea, prin prezentarea personajelor principale (Soarecele si pisica, Cucul, s.a.) sau prin enuntarea situatiei care va duce la desfasurarea ulterioara a evenimentelor (Dreptatea leului, Magarul rasfatat).
In unele fabule autorul se preface a circumscrie intriga pe un plan mai larg, indicand epoca sau locul unde se va petrece actiunea, dand insa intotdeauna indicatii extrem de generale si de vagi, ceea ce subliniaza repre-zentativitatea istoriei si extensia valabilitatii concluziilor. Alexandrescu apeleaza insa si la formule de "incipit" mai speciale: trimiterea la "surse", cu efectul de a impinge intamplarea intr-un vag temporal si literar ce-i confera atribute de basm (Nebunia si Amorul, Oglindele), sau introducerea digresiva, in care autorul se lasa parca in voia placerii de a broda pe tema data, ras-fatandu-se in detalii si evidentiind astfel placerea "spunerii" si caracterul estetic al textului (Toporul si padurea).
Autorul recreeaza aproape intotdeauna in fabulele sale situatia clasica a povestirii, care presupune comunicarea cu un cerc de auditori.
Aceasta comunicare el izbuteste s-o mimeze printr-o seric de procedee atat de firesc strecurate in texte, incat devin aproape imperceptibile. Alexandrescu se adreseaza in majoritatea cazurilor direct lectorilor sai, a caror prezenta patrunde in text prin intermediul pronumelor si formelor verbale de persoana a doua plural, asociate adesea intr-un joc complex si subtil celor de persoana intai si creand astfel solidaritatea autor-cititor, atat in procesul edificarii naratiunii, cat si in acela al extragerii sensurilor ei morale. Nu lipsesc din text nici unele din reflexele verbale caracteristice ale povestitorului: interjectia predicativa iata, adverbele cu functie rezumativ-conjuncti-va asa, astfel, explicativul adica. Cititorului i se instileaza astfel in mod subtil felul de a gandi al autorului, in asa fel incat concluziile dorite de acesta din urma sa-i apara drept creatii ale propriului rationament. Dialogul ocupa si el un loc importam in fabulele lui Alexandrescu, luand nastere din povestire (fapt ce se reflecta in legaturile lor sintactice, prin conjunctii si verba dicendi) si fiind destinat sa dea mai multa vioiciune si "prezenta" unor pasaje.
In alcatuirea dialogului se vadeste priceperea autorului de a localiza fabulele prin vocabular, precum si spiritul sau de observatie, capacitatea de a surprinde intorsaturile de fraza caracteristice nu numai pentru o anumita epoca si tara, ci si pentru o anume mentalitate: discursul leului din Dreptatea leului sau cel al lui Samson in Cainele si catelul sunt exemple ilustrative in acest sens.
In dialoguri, ca si in ansamblul fabulelor, vocabularul lui Alexandrescu e bogat, ingloband Iara ostentatie neologisme si cuvinte invcchilc. Stilul are calitatile oralitatii, fara a avea si defectele ei: natural si vioi, evita insa orice prolixitate, ironic sau sarcastic, fara cea mai mica vulgaritate. Versul cunoaste o evolutie, de la primele fabule scrise intr-un metru uniform si monoton, la cele din perioada de maxima putere creatoare, in care scriitorul adopta o prozodie libera, supla, modificandu-si masura stihului si ritmul dupa curgerea gandului sau suita peripetiilor evocate. In general vorbind, in fabule Alexandrescu se dovedeste un scriitor matur, stapan pe spiritul de observatie si pe instrumentul limbajului, capabil sa varieze aproape la nesfarsit posibilitatile in aparenta atat de limitate ale speciei. De aceea creatia lui ramane pana azi un model al fabulei romanesti, al carui exemplu a fost fructificat de toti urmasii.
