F - Roman de Dumitru Radu Popescu.
Apare la Bucuresti, Editura Tineretului, in . La mai bine de un deceniu de la debutul editorial (Fuga, 1958), intr-o creatie destul de ampla din care nu lipsesc realizarile majore in special in proza scurta (Somnul pamantului, 1965, Duios Anastasia trecea, 1966), F este volumul care il propulseaza pe Dumitru Radu Popescu spre varful ierarhiei literare romanesti, consacrandu-l, totodata, ca romancier. intrucat este titlul primului roman dintr-un ciclu romanesc, F denumeste si intreg ciclul respectiv, ce mai cuprinde: Vanatoarea regala (1973), Cei doi din dreptul Tebei (1973), O bere pentru calul meu (1974), Imparatul norilor (1976) si Ploile de dincolo de vreme (1976).
F este unul dintre primele romane din literatura romana care intrebuinteaza ca material narativ intamplari din anii '50 si care, prin intermediul acestora, propune o dezbatere (cu mijloace artistice) despre adevarul comunitar. Datorita acestor aspecte, F se integreaza in asa-numita proza a obsedantului deceniu (cu mentiunea ca este una dintre operele fondatoare ale genului), revendicandu-se de la o poetica a adevarului.
Insa, spre deosebire de alti prozatori apartinand aceleiasi orientari, care considera adevarul o valoare imuabila, eterna, ce poate fi recucerita si afirmata cu fermitate prin discursul narativ, Dumitru Radu Popescu socoteste adevarul ca fiind mai degraba o valoare dilematica, paradoxala, uneori enigmatica. Romanul gazduieste, de altminteri, nu putine propozitii despre regimul contradictoriu si instabil al adevarului, rostite fie de Tica Dunarintu (un profesionist in materie, meseria sa fiind - in ultima parte a romanului - cea de procuror), fie de alte personaje implicate in actiuni deteclivistice ori justitiare. Daca - dupa o "ipoteza nobila" - "fiecare cuvant e un adevar", dupa dura experienta de viata a unui personaj (Nicolae Pop) "adevarul nu-i facut din vorbe", care, dimpotriva, sunt cele mai sigure 'instrumente ale inselaciunii. Un personaj crede ca "minciuna e mai frumoasa ca adevarul. Si mai morala", in vreme ce altul - lemnarul Noe - practica o terapie prin adevar: "el vorbeste cu ei, nu le descanta, cum crede lumea, el nu e baba, el ie spune adevarul despre ei si ei il asculta si-l inteleg si nu se rusineaza. Principalul era ca omul sa auda adevarul despre el, sa-l inteleaga si sa nu se rusineze, ca sa se vindece".
Don Iliuta, un straniu pictor expresionist, traind in cultul elementarului, se arata totusi preocupat de un mecanism al lumii cotidiene, urmarind "cum poate fi destramat adevarul si cum violenta - beata sau treaza - se instaleaza ca o regina". Aceasta poetica romanesca (unind cautarea adevarului cu enigmaticul si contradictoriul) se traduce la nivelul constructiei textului prin utilizarea unor procedee literare intemeiate pe paradox si ambiguitate, care functioneaza la mai multe paliere ale discursului. Astfel, unul si acelasi eveniment este pus in pagina printr-o perspectiva prismatica, prin tehnica - de provenienta faulkneriana - multiplicarii si confruntarii versiunilor, ceea ce i-a determinat pe unii comentatori sa inscrie cartea in clasa romanului de tip ancheta. La nivel de personaj, se poate observa predilectia pentru "insii paradoxali", care intrunesc intotdeauna, pe langa o psihologie insolita, o functie sau o deschidere simbolica in naratiune. Astfel, Dimie locuieste in varful unui plop, de unde refuza sa mai coboare intre oameni, Noe face sicrie pentru consatenii inca in viata, iar in gradina, ascunsa de ochii lumii, si-a construit o arca, pentru ca "el in fiecare zi si in fiecare ceas asteapta potopul".
Don Iliuta umbla descult (inclusiv la scoala unde este profesor), se inchina animalelor pe care le considera sfinte, iar in rastimpuri il vede, pe ulitele satului Patar-lagele, pe Gauguin, Ileana - supranumita imparateasa dragostei si a mortii - este stapana peste o gradina care rade si din care barbatii ies intineriti, in vreme ce barbatul ei, Celce, putrezeste in pat, condamnat sa nu mai poata muri etc. Uneori, paradoxul functioneaza doar la nivelul expresiei si atunci el devine vehiculul unui limbaj poetic (amintind, pe alocuri, textele lui Marin Sorescu), dand acea dimensiune poematica specifica prozei lui Dumitru Radu Popescu : "pentru ea nu s-a gasit loc niciodata, bine ca se gasi acuma un loc la moarte". Aceasta "suceala" a lumii (determinand comentatorii- sa vorbeasca despre motivul lumii pe dos, despre mascarada si farsa) comporta motivatii si explicatii de ansamblu: "Cand se strica obiceiurile, singurul criteriu al unei legi devenite aproape instinct, crima se lafaie, totul incepe sa se clatine. Si apar si paradoxurile". Or, obiceiurile sunt stricate prin agresiunea activistilor politici (Ica, Celce, Moise) care utilizeaza cumplite mijloace (santajul, delatiunea, deportarea, crima) pentru a ridica - asemenea eroilor lui Marin Preda din Moromefii II - lumea perfecta a comunismului.
Cei care nu dau crezare acestei lumi fericite, acestui rai pe pamant - pentru care, propo-vaduieste Moise, "merita sa faci orice" - sunt supusi unei justitii abuzive, umorale: "Nu trebuia neaparat sa faci ceva sa Iii dus, trebuia doar sa existi si sa nu mai vrea cineva sa-ti vada ochii". Astfel, dispare in conditii misterioase Horia Dunarintu, un comunist luminat si mai liberal, tatal lui Tica, este izgonita din sat mama acestuia.
Matusa Maria (ale carei lunga agonie si moarte constituie pretextul epic din partea a doua a romanului) este deportata "din greseala", cum se va spune mai tarziu, doi dintre fiii ei sunt ucisi de catre aceiasi activisti politici omnipotenti, in vreme ce ginerii ii sunt santajati pentru a intra in colectiv, ramanand dezonorati si marginalizati pentru intreaga viata. "Sa nu uitati legile Domnului", avertizeaza, in momentul deportarii sale, matusa Maria si tot ea intelege ca, sortit sa fie un rai omenesc, pamantul devine impur, blestemat, si, intr-un ultim gest de impotrivire, isi fereste nepotii de malefica atingere terestra, ridicandu-i sau inchinandu-i spre cer: "Avea in glas convingerea ferma ca este o simpla trecatoare pe aceasta stea /. . . / si tocmai de aceea nu trebuie sa uite ca si ei sunt trecatori, chiar de o asteapta la poarta sa plece. Si ca n-ar fi_ exclus sa dea socoteala chiar acestor copii. Ii tinea pe grumaji si in brate, si ea si barbatu-sau, unchiu-tau Vasile, de parca ii fereau sa atinga pamantul si sa moara", infaptuitorii comunismului sunt, asadar, abuzivi, nu doar din punct de vedere istoric si juridic, ci, mult mai important, furnizand motivatia de adancime a paradoxurilor lumii, din puncl de vedere mitic. Destul de transparent, Moise si oamenii sai sunt protagonistii satanici ai unui scenariu anticrestin, ce se desfasoara, insa, prin inversiunea unor trasee si semnificatii crestine.
Desi sunt implicate mai multe (poate prea multe) referinte biblice, cea mai importanta ' pentru structura de profunzime a romanului este valorificarea simbolisticii pascale, in dubla sa acceptiune, vetero-testamentara si evanghelica. Astfel, Moise isi dezvaluie pe deplin natura de corespondent demonic al personajului biblic (purtandu-si poporul spre o bolnava, detracata "tara a fagaduintei") prin modul in care sfideaza ziua de Paste, zi care celebreaza, in Biblie, legamantul facut de Dumnezeu cu poporul ales.
In F. de Paste este arestat, in urma denuntului lui Moise, Horia Dunarintu, si tot atunci Moise (imbracat in haine de Vicleim, adica intr-un vesmant al Craciunului, intr-un gest de blasfemie la adresa calendarului sacru) o ucide din imprudenta pe Leopoldina, convin-gandu-l pe barbatul acesteia sa ia crima asupra lui. Moise reuseste sa maculeze, asadar, prin desfrau, crima si marturie mincinoasa, ziua in care - potrivit scenariului biblic - Dumnezeu cere omului deplina smerenie si curatenie. Ajunsa sub stapanirea acestei figuri demonice, lumea din Patarlagele isi pierde tablele legilor sale intemeietoare, precum si dreptul la mantuire, in replica la Moise, dar si din dorinta de a-si recastiga izbavirea, Nicolac Pop strabate de Paste un scenariu evanghelic, de factura eristica, insotindu-l in taina pe Horia Dunarintu spre inchisoare, adica pe un drum al crucii, si, in conformitate cu episodul biblic din gradina Ghetsemani, lepadandu-se de el. Un scenariu eristic mult mai limpezit, mai coerent si, prin aceasta, mai eficient artistic, va sta la baza unui alt roman al ciclului, O bere pentru calul meu.
Cu toate rezervele exprimate de unii comentatori, referitoare la unele tehnici narative inabil intrebuintate sau la unele simboluri folosite doar decorativ, iar nu integrate organic in naratiune, F constituie o realizare majora in opera lui Dumitru Radu Popescu si un important punct de referinta in proza romaneasca postbelica.
