Revin adesea in discutiile critice din ultima vreme notiuni ca autoritate, obiectivitate, gust, vocatie, metoda, stiinta, creatie etc, cu interpretarile cele mai riate. Toate propozitiile au fost pronuntate, si cine vrea sa se orienteze in subiect se rataceste intr-o padure de contraziceri : critica este si nu este obiecti, are si nu are o metoda sigura, este si nu este stiinta, e creatie sau nu e nimic etc. O cale mai sigura de a orienua spiritul tinar in astfel de chestiuni delicate e a reexamina conceptul de critica - asa cum s-a constituit si a evoluat in cadrele culturii noastre, de la Maiorescu, intiiul mare critic roman, pina la G. Calinescu. Dar conceptul de critica nu poate fi separat de formele particulare ale criticii si, acolo unde este cazul, de sistemul estetic mai larg in care intra, intr-un raport ce riaza de la un comentator la altul, categoriile de mai inainte. Nu e posibil, in acest caz, a ignora chipul in care critica teoretica se metamorfozeaza in comentariul operei.
Asupra izvoarelor gindirii lui Maiorescu s-a discutat mult si nu e cazul de a reveni. Hegelian in intelegerea poeziei ca sensibilizare a ideii, schopenhauerian in explicarea folosului artei, clasicist prin simtul dezvoltat al armoniei si echilibrului, romantic prin alte elemente ale conceptiei lui estetice, Maiorescu aplica, in critica, cite principii estetice generale, azi elementare, necesare insa intr-o epoca de confuzii. Ce se obser numaidecit e subsumarea criticii unei actiuni mai largi, numita de Maiorescu lupta pentru ader. Critica, in aceasta imprejurare, devine un instrument al aderului, si prima ei calitate e impersonalitatea, adica obiectivitatea. impotri etimologismului ciparian, a barnutismului politic si analogis-mului pumnian^ - cele trei neaderuri spre care se indreapta, la inceput, actiunea critica a lui Maiorescu - fostul elev de la Theresianum lupta cu arma logicii. Din iubirea de ader el face un principiu general de studiu si-l aplica in toate domeniile culturii, ajutat de cite norme de la care nu se abate.
De la literatura, Maiorescu asteapta simtamintul natural, respectul aderului, intelegerea ideilor universale si adincirea elementului national. Din aceasta intelegere a directiei noi decurg si criteriile de judecata in critica, ramasa acum si pina la sfirsit in faza principiilor generale. Oricind se adresa operei literare, Maiorescu verifica, mai intii, sinceritatea simtirii si eleganta, precizia limbajului, in care se concentreaza toate celelalte insusiri ale artei. Caci, om cu vederi clasiciste, format in_ cultul pentru Antichitate ("Antichitatea binecuvin-tata"), criticul are prejudecata limbii frumoase, a cuvintelor potrivite si nepotrivite, cu justificarea ca, intr-o epoca de inflorire a sistemelor artificiale in limba, precizia termenelor e prima conditie a unei opere literare. in conceptul de critica (normati) pe care il fixeaza Maiorescu, corectitudinea limbii fi, asadar, un element esential. Vazind exemplele date in Betia de cuvinte si Raspunsurile "Revistei contimporane" - ne dam seama de necesitatea lui.
Alt criteriu, cel dintii, in fapt, in ordinea importantei, e acela al obiectivitatii. Lupta pentru ader Maiorescu nu o intelege fara posibilitatea a ceea ce el numeste impersonalitatea, inlaturarea, adica, a interesului personal, putinta de a te ridica deasupra rosturilor imediate. in Obserri polemice. de la 1869, vorbind de legitimitatea criticii intr-o faza de "tranzitiune", arata ca progresul real in cultura, ca peste tot, nu se realizeaza fara intarirea spiritului critic, caci imperfectiunile nu se elimina de la sine : "orice cultura este rezultatul unei lucrari incordate a inteligentei libere si datoria de a afla aderul si a combate eroarea se impune fara soire fiecarui om, care nu se multumeste cu existenta sa prita de toate zilele, ri mai are o coarda in sine, ce rasuna la fericirea si la nefericirea natiunii, din care s-a nascut".
Dar lupta pentru ader nu se poate duce decit prin respectul aderului, prin aplicarea, altfel spus, a principiilor care garanteaza, cind e vorba de literatura, judecata dreapta, in articolul citat, Maiorescu numeste acest principiu (elementar, desigur, dar ignorat in epoca) "judecata obiecti asupra operei", principiul, deci, al obiectivitatii. Asupra lui, criticul a atras atentia in repetate rinduri. in Raspunsurile "Revistei contimporane" apara legitimitatea criticii, care "in limitele obiectului ei cuprinde aderul" ("alt criteriu pentru judecata ei nici nu poate exista"). Nu intra in discutie, spune mai departe Maiorescu, autoritatea celui ce face critica (asupra acestui punct reveni), ci obiectivitatea punctului sau de vedere ("daca, de altminteri, este dreapta in marginile ei"). Criticul deduce, de aici, un principiu mai general, labil in viata unei societati, caci "cautarea sincera a aderului" e primul semn al inteligentei unui popor.In Despre progresul aderului (1883), ideea de obiectivitate e si mai limpede formulata. Ca ori de cite ori are de fixat o norma, Maiorescu porneste de la constatari generale, labile in toate domeniile spirituale. Punctul de plecare e, acum, labilitatea universala a ideii, realizata ca atare daca "s-a inaltat peste interesul strimt al individului", sau, altfel spus, s-a impersonalizat. Principiul e labil si pentru literatura, si pentru magistratura ei, critica : "Numai entuziasmul impersonal (s.n.) pentru ceea ce stii ca este aderat in gindirea ta si pentru ceea ce simti ca este frumos in inchipuirea ta, numai aceasta iti pune pe frunte semnul celor chemati". Asadar, "entuziasmul impersonal". El echileaza cu o aderata vocatie, caci, cine are vocatie ? : "Cel ce in momentul lucrarii se uita pe sine" (Aforisme).
In Poeti si critici (1886), ideea revine in cadrul disocierii pe care Maiorescu o face intre creatori si critici, cu incheierea ca poetii nu pot judeca operele altora si daca, totusi, fac critica, ei sint "cei mai rai critici". intre natura poetului si natura criticului ar fi, asadar, deosebiri structurale : poetul e personal, individualist, impresionabil, refractar, criticul e mai putin impresionabil "pentru insasi lumina directa a obiectelor" si foarte impresionabil "pentru razele rasfrinte din prisma altora" : e, cu un cuvint, receptiv la individualitatile creatorilor, "flexibil la impresiile poetilor". Mai mult decit orice el e insa "nepartinitor", adica obiectiv. Prin aceasta disociere, Maiorescu declina competenta lui Delavrancea si Vlahuta de a judeca (si indeosebi de a judeca rau) pe Alecsandri, pe care criticul il apara. Ideea incompatibilitatii dintre poet si critic e greu de acceptat, si, mai tirziu, critici de formatie maioresciana, ca E. Lovinescu si G. Calinescu, vor respinge-o.
Ce se retine, aici, in afara de conceptul de obiectivitate
- caruia Maiorescu i-a acordat cea mai mare insemnatate - este portretul virtual al criticului. in acceptia lui Maiorescu, un critic e un om al aderului, si pentru a-l sluji in chip eminent trebuie sa aiba (in afara de ceea ce el numea in Obserri polemice "cite cunostinte, un grad de prudenta si cel putin simtamintul elementar pentru ceea ce se numeste bunacuviinta") - in afara, deci, de insusiri morale si intelectuale, care fac posibila exercitarea spiritului critic si legiti-mizeaza actiunea lui - capacitatea de a se impersonaliza, de a fi, pe scurt, obiectiv. Care este insa marginea obiectivitatii
- stiut fiind ca actul critic e, prin forta lucrurilor, un act individual (deci subiectiv) - criticul nu mai spune.
Din norma obiectivitatii decurge alta, de ordin etic. Actul critic cere nu numai intelegerea si pretuirea aderului, dar si o constiinta morala inflexibila. Conceptului de critica generala, Maiorescu ii asociaza, asadar, un element etic, fara de care judecarea operei nu este posibila. Aderul "nu admite tranzactiuni".
Bazindu-se pe intelegere, obiectivitate, constiinta morala, critica maioresciana, iesita din faza luptei contra pedantismului ciparo-barnutio-pumnian (expresia e a sa), se fixeaza pe teren literar si, aici, actiunea ei se desfasoara in sensul disocierii lorilor estetice. in fapt, Maiorescu diferentiaza elementul estetic de cel politic, intr-un chip care a fost interpretat in mai multe feluri. in ceea ce priveste politica, patriotismul, autorul Directiei noi neaga includerea lor ad-hoc in poezie, si in raportul academic asupra poeziei lui Goga defini aderatul sau punct de vedere in aceasta chestiune. Disocierea lorilor estetice, azi discuila, era la 1870 un punct hotaritor in batalia pentru o literatura aderata. Mai tirziu a devenit un principiu restrictiv si estetica mai noua se orienteaza spre o alta intelegere a faptelor. in ceea ce priveste raporturile dintre literatura si viata sociala, Maiorescu nu este, iarasi, atit de departe de ader pe cit lasa sa se inteleaga detractorii lui. in Literatura 'romana si strainatatea (1882), recunoaste operei literare, pe linga masura estetica "originalitatea [] nationala", zuta, in termeni abstracti, generali - obisnuiti in critica lui Maiorescu - ca imbra-carea "in forma estetica a artei universale" a elementului "original al materiei". Creanga, Slavici ii par a fi unit aceste doua elemente.
In critica propriu-zisa, Maiorescu paraseste rar sfera ideilor generale. El nu face comentarii minutioase, desi e greu de spus ca-i lipsea placerea de a analiza (G. Calinescu crede, dimpotri, ca Maiorescu e refractar analizei). Criticul e, in tot ce face, un om al principiilor si loarea actiunii sale sta in faptul de a le fi aplicat cu consecventa in domenii in care circulau cele mai pitoresti fantasmagorii. Criteriile se reduc, cind e vorba de a justifica o loare, la recunoasterea con-ditiunii materiale si ideale a artei (cu exemplificarea necesara) si la citarea abundenta, zdrobitoare, cind e cazul de a dovedi impostura, delirul verbal, incoerenta. Arma temuta a criticului e, nu mai incape vorba, logica. Ori de cite ori intra in polemica, Maiorescu delimiteaza bine obiectul, elimina chestiunile discuile si-si ridiculizeaza adversarul prin citate de mare efect. Asociaza comentariului ironia superioara, niciodata coborita sub o anumita treapta academica.
Pentru Maiorescu critica izvoraste din necesitatile epocii de tranzitie (epoca "frazei goale", a formelor fara fond), incit ea se mentine pe un cultural larg. Necesitatea ei scade o data ce spiritul aderului invinge. in clipa in care literatura se face mai bine si lorile aderate triumfa, dispare si trebuinta unei critici generale. in sprijinul ideii sale, Maiorescu aduce (la 1886) exemple care justifica gustul lui sigur si spiritul de patrundere (Eminescu, Creanga, Slavici, Caragiale). Linga acestea sint si alte nume, azi cu desavirsire uitate.
Am dat o mai mare extindere momentului reprezentat de Maiorescu in critica, deoarece de la el pleaca toate firele. Principiile lui s-au impus si, cu rare exceptii, ele se impun si celor care, in chestiuni generale de intelegere a artei si a folosului ei, se diferentiaza de Maiorescu. Ce reprezinta ele cu aderat ? Niste aderuri generale, norme cu loare universala ce conditioneaza actul critic. Ele apartin unei faze initiale, culturale in critica, si nu e cazul a aduce lui Maiorescu reprosul ca nu este creator, ca se multumeste sa corecteze si sa admonesteze, ca, in fine, are ingustime in intelegerea artei, cind el trebuie sa dovedeasca, in fapt, lui Petru Gradisteanu, Alexandrescu Ureche sau lui G. Marian din Ploiesti de ce Marcellinus nu poate fi citat pentru timpul lui Atila, de ce Rollin nu poate fi socotit un istoric al secolului al XVII-lea si de ce, in genere, comentarea culturii presupune cultura si putere de intuitie - lucruri greu de convins. Maiorescu e, asadar, intruparea spirituala a unei necesitati istorice si, intr-o epoca in care, in alte literaturi, critica isi daduse capodoperele, el trebuie sa se supuna imperativelor timpului si sa descurce probleme incurcate de limba si ortografie, sa combata ipoteze aberante in drept, sa organizeze scoli preparandale etc.
Trebuinta acestei critici culturale scade, cu aderat, si evolutia ei spre o critica analitica, larg comprehensibila, e iminenta. Gherea fu mandatarul acestei critici aplicate, "explicatoare", si in doua studii {Asupra criticii, 1887 ; Asupra criticii metafizice si celei stiintifice, 1889) incearca a o defini. Ea se revendica din Taine, dar nu ocoleste nici alte sisteme critice, si e mirare sa citati in sprijinul criticii "stiintifice", intr-un chip sau altul, pe Sainte-Beuve, Brandes si chiar pe Faguet. Orientarea lui Gherea in critica europeana e, la 1890, surprinzatoare. Preferintele lui merg spre Taine, de care se desparte, insa, in explicarea cauzelor pesimismului in literatura. Rasa, mediu, timp sint si notiunile cu care opereaza in critica Gherea, interpretate insa in chip accentuat sociologic. Alt punct de referinta e Guyau cu a sa L'art au point de vue sociologique (opera, zice criticul, "admirabila") si, fireste, cum s-a aratat, marxistii Lafargue, Mehring si Plehanov.
Ideea lui Gherea e, pe scurt, ca "madama estetica" s-a dus si ca in locul ei apare o critica stiintifica larg cuprinzatoare, care, asa cum fac stiintele pozitive, priveste opera "ca un product si il analizeaza ca atare". Nu sint greu de obsert, aici, principiile critice ale lui Taine, dupa care "viciul sau virtutea nu sint decit produse ca vitriolul si zaharul".In esenta, critica trebuie sa raspunda, dupa Gherea, la patru chestiuni : 1) "De unde vine creatiunea artistica ?" ; 2) "Ce influenta avea ea" : 3) "Cit de sigura si sta fi acea influenta" si, in sfirsit, 4) "Prin ce mijloace aceasta creatiune artistica lucreaza asupra noastra". Pe aceasta cale, critica devine "stiintifica" si, eliberata de impresii si de capriciile gustului, spune, despre opera, esentialul.
In fapt critica studia epoca si mediul social in care apare opera, temperamentul, psihologia artistului, cauzele care determina caracterul operei, idealurile ei sociale si morale, influenta si loarea artistica. Pentru cea din urma imprejurare, criticul recomanda studiul mijloacelor de expresie, in speta ritmul, rima, peisajul, descriptia naturii, "combinatia felurita de icoane, atingerea cutarei si cutarei coarde a inimei, cutarei ori cutarei coarde a creierilor" ^etc.
Zicind critica stiintifica, Gherea atrage atentia ca nu trebuie confundata cu o stiinta poziti, "deoarece in critica literara nu putem avea inca legi nestramutate, teoreme tot asa de lamurite ca in geometrie, cum nu avem nici in sociologie". Ramin dar domenii de aproximatie, spatii nemasurate, desi critica literara tinde a ajunge "cu totul exacta si stiintifica". Dar cum momentul acestei metamorfoze e inca indepartat, "intuitia ajuta pe critic mai mult decit stiinta". De acelasi ordin sint si inspiratia, talentul ("deosebit"), necesare criticului, dar ele se supun "metodului" stiintific, se exercita, altfel spus, in concordanta cu normele de mai inainte.
Gherea fixeaza, cum se vede, un concept de critica normati, sociologica si psihologica, cu preponderenta primului element, in raspunsul dat lui G. Bogdan, adept al criticii estetice maioresciene, criticul de la Contemporanul aduce ideilor sale precizari in ceea ce priveste obiectivitatea actului critic (obiectivitatea absoluta e imposibila !) si utilitatea polemicii literare. A fost el insusi un bun polemist si a introdus in critica noastra portretul ideologic, pe linga cel moral, mai vechi, de neegalat, din critica maioresciana. Numai atit ? in critica, Gherea reprezinta momentul trecerii de la critica generala la o critica explicati, analitica, cu viata ei proprie. Toate aceste elemente l-au determinat pe maiorescianul E. Lovinescu sa da in Gherea "initiatorul miscarii de emancipare a criticii din faza generalului si a criticului si de indrumare a ei pe calea cercetarilor speciale" (T. Maiorescu, II, p. 280). Acest fapt e, dupa Lovinescu, "neindoios" si "penibil", deoarece sustinatorului criticii "stiintifice" i-ar fi lipsit talentul literar, simtul expresiei, in afara de care orice actiune critica e zadarnica.
Sint de facut - in legatura cu aceste obsertii si cu altele - cite precizari. Critica lui Gherea ramine, in esenta, normati ca si critica maioresciana, insa principiile ei tin de un concept in esenta sociologic, raspindit alunei in critica europeana. El da criticului roman cite idei fructuoase privitoare la raportul dintre opera si ambianta morala si sociala, pune obiectul analizei pe un teren mai sigur si deschide, in genere, perspecti comentariului aplicat, minutios. Confuzia mai generala e de a nu defini, exact, natura relatiilor dintre opera si viata sociala, de a fi zut, in cea dintii, o oglinda imediata, mecanica a celei din urma, ignorind factorii intermediari, subiectivi. De aici decurg prejudecati de mai multe feluri. Unele au avut si au inca o circulatie larga in critica noastra. Gherea atrage atentia, de pilda, asupra ideilor operei si cere criticii a deduce din ele atitudinea autorului, in functie de care determina, mecanic, si loarea operei. E stiut insa ca ideile nu spun totul despre opera. Depistarea lor nu inseamna mai nimic pina ce nu apar fapte doveditoare, de ordin estetic. Descriptia ideologica e, deci, o operatie pregatitoare, nu singura (si nici cea esentiala !) in critica. Justificarea estetica a operei e operatia capitala. E prea cunoscuta, apoi, judecata asupra fantasticului eminescian si a poemelor de evocare istorica, pentru a o mai cita. Aici si in alte cazuri criticul fetisizeaza ideologia si ignora intelesul estetic aderat al operei.
Impotri principiilor sociologice ale lui Gherea, se ridica la 1890 tinara generatie maioresciana : G. Bogdan, P. P. Ne-gulescu, M. Dragomirescu etc. Critic dintre numerosii elevi ai profesorului de logica n-a deveniit, cu aderat, decit M. Dragomirescu, fauritorul unei stiinte a literaturii si azi citata in lucrarile de specialitate. Imaginea pe care au transmis-o epocii noastre contemporanii criticului e aceea in care intra, totdeauna, un element de ironie si chiar de ilaritate. E. Lo-vinescu vedea in directorul Convorbirilor critice un estetician sub specia hiperbolei. Contestat, caricaturizat in repetate rin-duri, Mihail Dragomirescu merita, am impresia, mai mult decit ironia noastra. Dupa 1890, cind incepe sa publice, ci se afirma in lucrari polemice ca un intelectuali de formatie maioresciana. Din ideea autonomiei operei literare, deduce ideea unei critici autonome, ca o specialitate de sine statatoare. M. Dragomirescu respinge, astfel, scoala psihologica (in filiatia critica a lui Sainte-Beuve), scoala sociologica (Taine, Bran-des, la noi Gherea) si pe cea istorista (in descendenta spirituala a lui Wilhelm Scherer »).
Psihologismul, impus de Fr. Th. Vischer, no-l satisface, deoarece opera, in intelegerea criticului, nu e expresia personalitatii empirice a creatorului, ci manifestarea unei structuri creatoare, diferita de cea dinainte. Sociologia, tot asa, nu poate lamuri originalitatea operei si e inutil, in acest caz, a te intreba asupra mediului care a produs-o, a influentei pe care o are si a inriuririlor ei viitoare, deoarece capodopera (care sta in atentia criticii !) are o viata libera, autonoma. Nu altele sint argumentele contra istorismului. Orice studiu asupra operei de arta, pornit din aceasta directie, "mi se parea - spune Mihail Dragomirescu (Critica, II, 1928, p. 6) - ca o perdea azvirlita peste fiinta ei aderata, luminoasa, calda si bogata in nuante si intelesuri - perdea cu atit mai groasa, cu cit studiul era mai bogat in eruditie biografica si bibliografica".
Catre ce se indreapta, atunci, critica ? Spre "originalitatea ei adinca [a operei], cu farmecul ei nepatruns", zice criticul, intr-un cuvint, spre esenta capodoperei, care nu-i decit expresia unei "creatiuni geniale". Pentru a ajunge la intelegerea ei, critica trebuie sa depaseasca prejudecatile de mai inainte. Metoda singura e de a cerceta opera de arta "in afara de conditiile de timp, de spatiu si de cauzalitate", caci, "nu e nevoie sa stim cine-a facut-o, nici unde, nici cind".
Organizata ca o stiinta a capodoperei, critica trebuie sa cerceteze legile interioare, structura autonoma a creatiei. in acest sens, ea procedeaza ca o stiinta naturala si critica este, cu aderat, o ramura a stiintei, dar in alt inteles decit acela dat de Sainte-Beuve sau Taine acestei analogii. Acestia facusera eroarea de a confunda opera cu personalitatea omeneasca a artistului, confuzie pe care M. Dragomirescu n-o poate accepta. Stiinta criticii sale tinde, astfel, nu spre clarificarea familiilor de spirite, ci spre noi concrete din lumea psiho-jizica.
Seria disocierilor nu se opreste aici. In realitate, stiinta literaturii se deosebeste de critica. Cea din urma, cere o "viziune sintetica a inteligentei sensitive" (Critica, II, art. Critica si stiinta literara), determina sensibilitatea specifica a operei, loarea, descrie si clarifica - "cu inductii si deductii, cu analogii si hipoteze, cu tot aparatul subtil si subtilisim al logicei" (Ibidem, p. 311). Critica e efemera, stiinta literaturii e mai durabila : ambele sint insa folositoare. Preferinta lui M. Dragomirescu merge, se intelege, spre stiinta literaturii. O aplica la fenomene literare curente nu totdeauna cu efectele cele mai sigure, caci esteticianul care crease o stiinta atit de bine articulata, trecind capodopera prin teriile complicate ale sistemului sau, ignora rolul pe care il au in critica gustul, intuitia lorii - lucruri pe care nici o stiinta nu ti le da. Te nasti cu ele, spunea odata E. Lovinescu, asa cum te nasti cu ochii albastri.
Nu i-a lipsit lui M. Dragomirescu cu desavirsire perceperea literara, cum au crezut multi dintre contemporanii lui. Pretuirea acordata, de la inceput, lui Rebreanu e un indiciu nu numai de bunavointa fata de literatura. A fost un animator literar, un cercetator care invita la rigoare. Multe din judecatile sale literare nu au fost insa confirmate. Panait Cer-na, Girleanu, Corneliu Moldoveanu n-au scris opere de geniu, iar scrierile lui Sadoveanu si Goga sint mai mult decit opere de talent. "Marea loare" a Florilor de lut de G. Talaz s-a dovedit a fi minima, nici o raza din geniul creator al neamului - spre a vorbi in limbajul criticului - nu se ras-fringe in ele.
Nefiind, in aderatul inteles al cuvintului, un critic creator, M. Dragomirescu e creatorul unui sistem estetic si cea dintii victima a lui, in critica.
Opus lui M. Dragomirescu e, in toate privintele, G. Ibrai-leanu, continuator al criticii sociologice a lui Gherea. Prin el critica romaneasca primeste noi achizitii spirituale. Izvoarele ei au fost, iarasi, studiate pe larg si, in esenta, punctul de pornire e critica "stiintifica" a lui Taine, opusa impresionismului. Desi a facut critica de impresii, Ibraileanu se prezinta el insusi un critic antiimpresionist. Pretuieste, cu toate acestea, pe Lemaitre, Faguet, placindu-i "consideratiile de psihologie literara". Acestea sint, in opera sa, esentiale, incit in raport cu Gherea, critica lui Ibraileanu deplaseaza accentul in analiza de pe factorul sociologic pe cel psihologic. in articolul Greutatile criticii estetice (Viata romaneasca, nr. 1/1928), intervenind in polemica dintre M. Ralea si Paul Za-rifopol, Ibraileanu isi explica metoda. Ea este sociologica si psihologica intr-un chip special. Categoriile criticii lui Gherea sint zute, acum, intr-un inteles estetic mai general. in fapt, critica trebuie sa explice "psihologia artistului", cauzalitatea operei, "influenta societatii asupra operei" si a operei asupra societatii. Cine, se intreaba Ibraileanu, infatisa aceste raporturi daca nu critica literara ? El asociaza criticii psihologice si sociologice pe Sainte-Beuve, Taine, pe Brunetiere, Lemaitre si Faguet, deterministi si impresionisti, creatori si dogmatici. Armonizarea unor conceptii critice atit de diferite poate stirni nedumerire. Ibraileanu explica insa ca, asa cum s-a constituit de o suta de ani incoace, critica literara este un "tot" : "critica estetica, critica psihologica, critica stiintifica etc. sint partile acestui tot". Conceptul formulat aici e, asadar, acela al unei critici complete (priveste opera "din toate punctele de vedere").
Eroarea e a considera posibila o critica psihologica, stiintifica etc, fara a fi in esenta, oricare ar fi metodele si punctul ei de plecare, o critica in inteles mai larg estetica.
Ceea ce trebuie retinut, in precizarile lui G. Ibraileanu, trecind peste punctele vulnerabile, e ideea necesitatii de a armoniza criteriile in judecata de loare. E prima data cind, in chip mai transant, se cauta a se face o sinteza intre maio-rescianism si critica sociologica a lui Gherea, in ceea ce au ele durabil. in ce chip ? Opera de arta, zice Ibraileanu, inteleasa in aspectul ei tehnic cu ajutorul esteticii pure (? !), nu poate fi, cu aderat, analizata in totalitatea elementelor ei fara a recurge la psihologie, sociologie, biologie, istorie etc, stiinte adiacente. Actul critic reclama, asadar, "drepturile criticii complete". Faptul e incontesil, dar e exagerat a spune ca orice opera trebuie, cu necesitate, supusa masuratorilor pe care sociologia, psihologia, istoria etc. le indica. Totul, in critica, e de a lua o atitudine favorabila fata de opera, de a ajunge la realitatea ei ascunsa, indiferent pe ce cale. Aceasta poate fi, intr-o imprejurare, stilistica, alta data studiul psihologiei.
Se intelege ca G. Ibraileanu e adversarul criticii estetice, mai precis estetiste, de care asociaza pe M. Dragomirescu ("critica talug") si pe incomodul E. Lovinescu ("critica titirez"). Dar acceptia criticii estetice e, aici, restricti. Ibraileanu o identifica, in fapt, cu "grimasa", moda, impresionismul facil, lipsit de criterii si practicat fara convingere. incheierea lui e, in acest caz, categorica : "Critica estetica nu renteaza". E insa, ne intrebam, critica lovinesciana coborita la asemenea rataciri ? Cu hotarire, nu. E critica estetica (formula, in fond, pleonastica, deoarece orice critica e cu necesitate estetica !) expresia acestei facilitati morale ? Iarasi, nu.
Atit de categoric impotri criticii estetice, Ibraileanu e, in critica propriu-zisa, un analist care nu ignora criteriul estetic. Comentariile lui seducatoare de psihologie sociala tind, in cele din urma, spre judecata estetica si diagnosticele sale sint, in cea mai mare parte, exacte. De ideea de critica, el leaga si alte elemente. Hotaritor e cel dedus din intelegerea operei literare ca o intrupare a specificului national. Procentul de specificitate determina, in acest caz, loarea operei si, implicit, aprecierea critica. Faptul e aderat, dar, cum s-a obsert, specificitatea in afara lorii estetice e nula, cind e vorba de literatura. Lovinescu a facut, in aceasta chestiune, disocieri ce nu trebuie ignorate.
Oricite corectari ar comporta, punctul de vedere al lui Ibraileanu (nu atit de indepartat, cum se crede, de acela al lui E. Lovinescu) e esential pentru intelegerea literaturii in aderata ei substanta, si critica mai noua l-a asimilat. Privita in ansamblu, critica lui Ibraileanu se leaga, prin unele din laturile ei, de momentul in care noua disciplina cauta alianta cu stiintele pozitive, pentru o precizare a criteriilor si un spor de exactitate in judecata de loare.
Paralel, critica se orienteaza si in alte directii. De mare ecou e aceea care tinde sa elibereze critica de alte discipline. in secolul al XlX-lea, autoritatea criticii se ridicase pe un summum de discipline. Criticul e istoric, estetician, sociolog, alcatuitor de dictionare, cauta legi si se supune lor. La sfirsi-tul secolului, impresionismul defineste conditia criticii in alti termeni. Delimiteaza, mai intii, obiectul ei si introduce, ca factori hotaritori, intuitia, gustul, capacitatea de expresie. Impresionismul pregateste, astfel, ideea de autonomie a criticii nu numai fata de disciplinele cu care intra in contact, dar chiar fata de obiectul ei : opera literara. Conceptul de critica e, in acest caz, de neinteles in afara vocatiei literare. Critica devine creatoare, are un univers propriu, poate da capodopere, fara a trai, parazitar, pe marginea textelor. Credinta in destinul celei de a zecea muze (cum o numise Brandes, reluind o formula mai veche) e asa de puternica, incit Anatole France crede ca nu trece mult si critica absorbi toate celelalte genuri.
Esentiala, in critica impresionista, e atitudinea subiecti, neincrederea, altfel spus, in posibilitatea obiectivitatii. "Noi sintem inchisi - zice Anatole France in La vie litteraire - in persoana noastra ca intr-o inchisoare perpetua", si ceea ce trebuie sa recunoasca cu sinceritate criticul e ca, vorbind de Shakespeare, Racine ori Pascal, face confesiuni despre sine.
Fata de pozitivismul rigid, impresionismul reprezinta, indiscuil, un progres : da o mare libertate de actiune criticului, repune in drepturile lui talentul, face, intr-un cuvint, din critica un gen literar cu posibilitati egale cu oricare altul. El fetisizeaza insa autonomia actului critic, cind, in fapt, dependenta lui de opera e in afara de orice discutie. Ecouri ale acestei innoiri in cimpul critic apar la noi intre 1890 si 1910 si le descoperim acolo unde ne-am astepta mai putin : in textele lui Gherea, N. Iorga, G. Ibraileanu, M. Dragomirescu.
Conceptul de critica impresionista e definit, in termenii Iui exacti, de Lovinescu, critic el insusi de formatie fague-tiana. Pasi pe nisip din 1906 si primele volume din Critice stau sub influenta lui Faguet si Anatole France. Critica e sceptica, relativista, gratios literara. Culti dialogul, alegoria, inventeaza personaje pentru a afirma atitudini posibile in critica : negatia, afirmatia si concilierea. Ironia ingaduitoare, intelectuala, insoteste comentariul, care tinde, astfel, sa devina agreabil la lectura. Dar impresionistul Lovinescu nu renunta la principii. Cel dintii e principiul obiectivitatii. Acesta depinde de autoritatea morala a criticului, dupa care vin, in ordine, intelepciunea si cumpatarea. A proceda in felul impresionistilor e a simplifica: a deduce, adica, din opera caracteristicul si, in al doilea rind, a reliefa, a traduce, altfel zis, emotiile la lectura intr-o expresie superioara. Lovinescu citeste, deci, pe Lemaitre, Faguet cu schema criticii maiores-ciene in fata.
Mai tirziu impresionismul se organizeaza intr-un sistem, a carui axa e sincronismul si diferentierea, ideea de disociere a lorilor estetice si, dupa Brunetiere, puritatea genurilor literare. Lovinescu numeste toate acestea cu un cuvint modernism. Modernismul e, inainte de orice, o atitudine favorabila progresului - in viata sociala ca si in literatura. in critica, acestea se traduc printr-o "bunavointa principiala fata de toate fenomenele de diferentiere literara". Cum afirma si in articolele de orientare de la Sburatorul, Lovinescu nu se opune, principial, nici unei opere. O atitudine deschisa, cordiala, intimpina literatura, din indiferent ce directie estetica ar veni ea. Iata un punct de vedere superior in critica romana, arena, nu o data, a pasiunilor extraliterare. Teoretic vorbind, Lovinescu nu cere operei decit diferentiere, adica originalitate, putere de obsertie sau de sugestie : rurala sau urbana, ea se supune fara prejudecati spiritului sau critic. Aceasta judecind lucrurile teoretic. in aprecierea critica propriu-zisa, Lovinescu nu trece insa in toate cazurile peste idiosincraziile sale ideologice (Caragiale, Sadoveanu etc).