Pe numele sau adevarat Eugeniu P. Botez, prozatorul s-a nascut in Burdujeni, la 28 noiembrie 1874, si a murit in 12 mai 1933, la Bucuresti.
A urmat cariera de marinar, fiind intr-un timp comisar maritim la Sulina, apoi comandor, intemeietor al Ligii Navale Romane. Profund atasat de cercul revistei iesene "Viata Romaneasca", aduce in paginile acesteia mai ales lumea porturilor, vraja calatoriilor pe mare, "incetatenind in literatura noastra poezia vietii maritime" (Mircea Muthu).
Lucrarile sale literare mai importante, Jurnal de bord (1901), Datorii uitate (1916), Peste Ocean (1926), indeosebi romanul Europolis (1933), sunt rasplatitecu premii ale Academiei (1916; 1921) sau ale Societatii Scriitorilor Romani.
PREZENTAREA TEXTULUI - comentariu
Europolis de Jean BART |
Cu Europolis, Jean Bart realizeaza o autentica monografie a Sulinei de altadata, oferind in egala masura un roman in care "parfumul exotic si pitorescul figurilor particularizeaza atmosfera atat de cunoscuta a orasului nostru de provincie" (Mircea Muthu).
Planurile cartii (mitul "unchiului din America" si povestea de dragoste a Evantiei) permit autorului etalarea "faunei" (care sustine, pana la un punct, nota de pitoresc a scrierii), dar si conturarea cu o incontestabila finete (in pagini incarcate de lirism) a nostalgiei spre un orizont "desfacut", spre o lume de dincolo de zare, aspiratie inabusita brutal de o realitate care, la varsarea Dunarii in mare, poate fi de o violenta nebanuita.
MARINAR PE UN VAS CU CONDAMNATI
(fragment din text)
"Si dupa cateva momente de tacere, Nicola incepu sa insire peripetiile calatoriei pe apa, in colonii, unde trebuia sa-sifaca osanda.
Fusese imbarcat pe Luara, o corveta care transporta condamnatii in coloniile franceze, la Cayena. Ce drum groaznic! Ce chinuri indurase in acea puscarie plutitoare! Erau cinci sute de deportati ingramaditi intr-un spatiu stramt, fara aer si fara lumina. Pe rand ii scotea afara pe punte, ca sa inghita aerul curat, de care erau mai doriti decat de hrana. Nu aveau voie sa vorbeasca cu marinarii din echipaj. Dimineata, dupa ce strangeau hamacele in care dormisera, se dezbracau la pielea goala si-i improscau cu apa de mare, la furtunul pompei de bord.
Dupa cateva saptamani de drum, s-a ivit la bord boala scorbutului. Aveau numai provizii uscate. Galetii, care-i rodeau pana le sangerau gingiile, erau gauriti de viermi. La primul mort pe care l-au aruncat in ocean, s-a raspandit vorba ca a izbucnit ciuma pe bord. A fost o panica grozava. in fiecare zi ii chior au si ii inabuseau cu gainat de pasare.
Inainte de a trece tropicul, i-a prins o furtuna cumplita. Corveta era sa fie sorbita de o tromba marina. Norii cerului se unisera cu apa oceanului. In fata primejdiei le-au dat drumul liberi pe punte. Nu mai era nicio deosebire. Ofiterii, marinarii si puscariasii erau toti egali. S-au luptat cu moartea cinci zile si cinci nopti dupa ce tromba fusese rupta cu lovituri de tun. Au scapat de naufragiu in larg, cu panzele sfasiate si catargele rupte. Luara facea apa. Trebuia sa pompeze zi si noapte. Daca ar fi intrerupt numai doua ceasuri pomparea, vasul se umplea si se ducea la fund. Dupa trei luni de drum chinuitor au debarcat la Cayena.
I-au cercetat, i-au matriculat pe piele si i-au impartit pe la diferite servicii.
Nicola, ca marinar de meserie, a fost dat ca barcagiu la biroul de inmormantare al inchisorii. Acolo nu era dric, nici nu se sapa groapa. Mortul era infasurat in panza de sac si pus intr-un sicriu de lemn. II duceau cu barca la larg. Si dupa ce preotul citea o rugaciune scurta, scoteau mortul din sicriu si-i faceau vant in mare.
Rechinii flamanzi se repezeau si-l sfasiau inainte de a ajunge la fund. Asa se invatasera, blestematii lacomi, ca indata ce auzeau sunand clopotul de inmormantare de la capela, se apropiau ca la ora de masa, la hrana sigura de carne de om.
() Toti condamnatii erau chinuiti zi si noapte de ideea de a fugi. De o parte, oceanul pustiu, fara capat, de alta parte, padurea virgina, tropicala. Apa ii atragea pe toti; ea da mai multe sanse de scapare.
Pe toti ii chinuia gandul sa incerce a fugi pe apa. Catau toti cu ochi avizi inainte, in largul oceanului: acolo era libertatea. inapoi, pe pamant, era puscarie, umilinta si moarte."
|
In cronica sa la romanul Europolis ("Vremea", 1933), Pompiliu Constantinescu retinea la Nicola "originalitatea tipului de aventurier", chiar daca acest aspect al personajului conteaza mai putin, cata vreme esentiala i se pare criticului "repercusiunea sosirii lui asupra colonistilor".
Continand vizibile "semne" ale literaturii de aventuri, fragmentul plaseaza inca de la inceput aventura lui Nicola sub semnul unei forte exterioare care ii impune personajului un drum ce devine in fond unul al supliciului. Aventura ca bucurie a cunoasterii si ca o intrare pe cont propriu in evenimente (pe care, pana la un punct, individul trebuie sa le provoace), distantare fara indoiala de monotona derulare a existentei, este inlocuita cu un itinerar in care fiecare punct este stabilit cu o rigoare aproape mecanica (de altfel, Nicola este prins intr-un mecanism in care propria-i vointa nu mai conteaza, iar individualitatea este vizibil pusa sub semnul intrebarii). Autorul se ambitioneaza sa vorbeasca de "peripetii", care au loc neaparat in timpul unei calatorii pe apa, cu toate ca aceste "peripetii" sunt in realitate cu exactitate programate: individul devine un simplu obiect asupra caruia se exercita o forta ce-l depaseste si-l manevreaza cu brutalitate; ,fusese imbarcat" pe vasul "Luara", dupa care totul ("peripetiile") devine previzibil: scoaterea detinutilor pe punte, "ca sa inghita aerul curat, de care erau mai doriti decat de hrana apoi, in fiecare dimineata, "ritualul" spalarii detinutilor prin improscarea lor cu furtunul. Ceea ce tulbura programul acesta, inuman prin derularea lui mecanica, este cu promptitudine inlaturat; panica grozava* de la bord (amenintare a ordinii) este anulata prin afumare cu ,gainat de pasare'''. Al doilea eveniment este acea furtuna "cumplita", care tulbura ordinea intregii naturi in primul rand ("norii cerului se unisera cu apa oceanului), careia ii corespunde o semnificativa uniformizare (nedorita) in planul umanului ("Nu mai era nicio deosebire. Ofiterii, marinarii si puscariasii erau toti egal?'), cu atat mai mult cu cat forta care se exercita asupra oamenilor o depaseste acum pe cea a Justitiei, ca un fel de reparatie morala, si manifestandu-se sub semnul impersonalului "trebuie": "Trebuia sa pompeze zi si noapte". Pagina lui Jean Bart primeste acum un plus de frumusete prin sugestiile care vizeaza omul pus in fata mortii, intr-o transcriere cu ecouri de epos: "S-au luptat cu moartea cinci zile".
Nici finalul calatoriei nu exclude ideea de peripetie strict controlata, noua fiind pentru personaj doar intrarea lui in alte forme, de o violenta care trimite spre marile experiente ale acestui secol, bantuit de nelinisti si de spectrul regimurilor concentrationare: J-au cercetat, i-au matriculat si i-au impartit pe la diferite servicii"'. Daca intr-o asemenea "ordine" a dezumanizarii viata este evident lipsita de frumusete si de mister, mortii insesi i se refuza in ultima instanta respectul meritat. intr-o viziune violenta si de o incontestabila modernitate, Jean Bart surprinde rechinii care devoreaza mortul aruncat in mare, dramatismul fiind amplificat de faptul ca bataia clopotului isi pierde semnificatiile originare; "clopotul de inmormantare de la capela" marcheaza acum doar timpul profan, al rechinilor, vestind de fiecare data izbanda fiarei asupra omului: "indata ce auzeau sunand clopotul de la capela, se apropiau (rechinii, n.n.). ca la ora de masa, la hrana sigura de carne de om".
Cu adevarat poate incepe aventura pentru Nicola din momentul in care, impreuna cu ceilalti, incepe sa fie chinuit de "ideea de a jug?'. Din acest moment ar putea incepe o calatorie care l-ar scoate pe individ dintr-un univers cu brutalitate limitat. Nicola trebuie sa aleaga intre o realitate concreta (padurea virgina tropicala") si orizontul vag, in primul rand "oceanul pustiu, fara capat", a carui apa "fi atragea pe toti". Aventura inseamna m fond libertate, caci marinarul, repetand gesturi ancestrale, priveste "cu ochii avizi inainte, in largul oceanului", cu atat mai mult cu cat "largul" devine un spatiu generos pentru noi forme (drumul aventurierului, "urma" lui stabilind contururi), in timp ce spatiul desemnat prin "inapoi" inseamna cunoscutul, deja limitatul prin violenta (puscarie"), cu alte cuvinte "umilinta si moarte".
BIBLIOGRAFIE:
Calinescu, G. - Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, ed. a 1l-a, Ed. Minerva, Bucuresti, 1982; Negoitescu, Ion - Istoria literaturii romane, voi. I, Ed. Minerva, Bucuresti, 1991.
