Initial, poezia este emanatia unei instante enuntatoare impersonale, avand un obiect ce se afla in exterior. Apoi, pe masura ce are loc transformarea treptata a acestei instante transcendente intr-un eu poetic autonom, aceasta capata o constiinta de sine tot mai accentuata si isi devine propriul obiect. Orice eu poetic propune o structurare a realului, intermediata totdeauna diacronic de o poetica (clasicista, romantica, simbolista, expresionista etc.) care impune organizarea discursului in codificari recognoscibile pentru un anumit tip de receptivitate, ce variaza si ea in functie de perspectiva istorica. Cum spune Cesare Segre, modelele semiotice sunt modele istorice. Sistemul semnelor poetice, chiar reprezentat in esantioane de structuri luate separat, conserva la toate nivelele propria-i istoricitate interna. Ca interpret, poti sa tii cont de aceasta sau nu, dar in nici un caz, nu poti sa-i negi existenta. Conceptul de poezie evolueaza in timp si criticul (de orice orientare ar fi el) trebuie sa aiba in vedere aceasta "evolutie" pentru a nu eluda diferentierea specifica. Pentru poezia romana din secolul al XX-lea (traditionalista, modernista, avangardista si postmodernista), eul poetic tinde treptat sa devina instanta absoluta, abolind orice retorica mediatoare. Marele deziderat este acesta: a reusi sa parcurgi toate obstacolele pana la acel eu real pe care-l poate naste viu si autentic, Vocea. Este intreg drumul parcurs de la Arghezi la Nichita Stanescu si Cristian Popescu.
Traditia orala a poeziei romanesti a avut un efect puternic asupra evolutiei formelor de expresie pe care aceasta poezie le antreneaza in act in scurta sa istorie externa, cat si asupra modului de a gandi si concepe procesul poetic in sine. De la Anton Pann la Tristan Tzara pe de o parte, si de la Heliade la Cristian Popescu, pe de alta parte, au loc miscari circulare de sedimentare si avansare a discursului pe care o istorie interna a formelor de expresie trebuie sa le inregistreze tocmai spre a ilustra modalitatile prin care se realizeaza saltul de la formele poetice orale la scriitura post-textualista actuala. Daca poezia orala implica o instanta enuntatoare impersonala, cultivand in principal genul liric si genul baladesc, vom constata ca si alti poeti romani recurg periodic la aceasta forma de structurare, nu prea indepartata de naratiunea fiabesca din care deriva; este ceva organic cu traditia faptul ca si in actualitate, celula poetica autohtona mai erediteaza moduluri semnificante, cultivate cu preponderenta de catre un emitent folcloric. Este demna de toata atentia criticii, de exemplu, evolutia scriiturii orale de la Marin Sorescu la Liviu loan Stoiciu. Astfel, este interesant de explorat imprejurarea ca straturile poeziei orale au fost investigate cu real profit la diferite nivele de Heliade, dar si de Blaga, de Eminescu, dar si de Urmuz. Eminescianismul ca si avangardismul isi revendica, e drept, diferentiat aceeasi sursa folclorica, iata un paradox la fel de actual si pentru poetul cel mai tanar. Probabil ca aceasta situatie speciala, motiveaza coabitarea celor mai inaintate forme experimentiste de discurs cu versificarile neaosiste lipsite de orice doxa. Receptorul, chiar avizat, este mai degraba dispus sa accepte produsul asa-zis "liric", fiind mai putin atent la cautarile, adeseori tragice, prin care se incearca probarea altor posibilitati "teoretice" ale discursului. Putini sunt poetii care-si pun intrebarea cine vorbeste in textul lor, abandonandu-se instinctiv de cele mai multe ori, unei scriituri impersonale; cu atat mai putin se poate vorbi, in asemenea cazuri, de prezenta unei constientizari reale a eului poetic. Constituirea eului poetic este o problema complexa in rezolvarea careia se angajeaza toate demersurile romanesti mai importante din prima jumatate a secolului. E curios, dar la noi se mai face confuzia intre notiunea de eu poetic si diverse alte notiuni precum "poetul", "creatorul", "emitentul" etc, care pot intra in relatii de incidenta cu prima notiune, fara, insa, a se suprapune vreodata. Eul poetic ar putea reprezenta insumarea acelor vaste raporturi de (in)determinare ce se stabilesc intre o instanta enuntatoare antrenata direct in discurs (lucru pus in evidenta prin diverse marci sau martori textuali) si obiectul acestui discurs care poate fi "real" sau realul textual. O rapida trecere in revista a celor cateva sisteme poetice in cadrul carora se manifesta un eu constituit sau numai tendinta constituirii acestuia, devine instructiva.
Daca sistemul de semne al poeziei eminesciene a intemeiat acea "langue" nationala, devenita reper modelizant absolut pentru intreaga durata de evolutie a formelor poetice romanesti, in secolul al XX-lea vor aparea cinci poeti mari ce vor rescrie "eminescianismul", transformandu-l in functie de cerintele disjuncte ale manifestarii discursului poetic modern si post-modern.
Dar Eminescu a intemeiat ideea de poezie nationala printr-un salt prea brusc, pentru a putea fi asimilat normal de traditia anterioara si posterioara, focalizand toate cautarile intr-o directie exclusiva; el a sintetizat sau a descoperit, a reluat sau a anticipat aproape toate motivele si directiile, aproape toate toposurile si structurile, toate viziunile si sentimentele, astfel ca toti poetii ce-i urmeaza sunt intr-un fel sau altul eminescieni.
Se poate spune ca are loc un fenomen permanent de infuzie si transfuzie a eminescianismului in corpusul actual, trecut si viitor a literaturii romanesti. in
consecinta, vom descoperi un eminescianism oracular la Antim Ivireanul, un eminescianism filosofic la Dimitrie Cantemir, un eminescianism sociogonic si imnic la Heliade, un eminescianism pre-romantic la Vasile Carlova, un eminescianism paremiologic la Ion Creanga, un eminescianism ideologic la Titu Maiorescu, un anti-eminescianism la Macedonski, un eminescianism epigonic la Vlahuta, un eminescianism pamfletar la Arghezi, un eminescianism mitic la Blaga, un eminescianism germanic la Ion Barbu, un eminescianism bacovian la Bacovia, un eminescianism vizionar la Sadoveanu, un eminescianism elin la Calinescu, un eminescianism elegiac la Nichita Stanescu, un eminescianism viitor la un poet viitor, care desi nu s-a nascut este deja un poet eminescian.
Eminescianismul impune o viziune categoriala si un stil cu radacini specifice infipte adanc in tot ce se refera la creativitatea culturii pre- si post-eminesciene. Dupa Eminescu se constientizeaza treptat acele cateva traiecte creative ce vor capata o functie modelizatoare; conservatorismul ideologiei eminesciene va fi asimilat fundamental de cultura romaneasca moderna iar sondajele vizionare si onirice ale poeziei eminesciene vor marca definitiv orientarea discursului poetic post-eminescian. La fel, polemismul gazetaresc si fantasticul prozei vor fi si ele transformate rapid in traditie activa. S-a ajuns chiar la situatia paradoxala ca tot ce nu putea inglobat sau integrat unei posibile traditii eminesciene a fost respins violent ca ceva lipsit de organicitate; daca tiparele cuprinse in modelul eminescian apar, de exemplu, restrictive fata de avangardism, intrucat nu-l anticipeaza, s-a si constituit o mentalitate dogmatica si autohtonista ce se opune, aproape in exclusivitate, achizitiilor avangardiste sau post-moderniste. Tirania unor modele poate conserva universalizarea unei culturi, atunci cand acest fapt s-a petrecut deja, dar poate si sa franeze atingerea acestei universalizari, cand nu admite posibilitatea de a asimila noi structuri creatoare. Din pacate, trebuie sa spunem ca Eminescu nu a intrat in circuitul marilor modele universale si de aceea, literatura romaneasca moderna a fost obligata sa afle alte cai prin care sa se integreze intr-un spatiu mai larg, caci latentele orientari, intersectate doar de geniul eminescian, se cereau transformate in act; descifrarea si rescrierea acestora propun pentru prima jumatate a secolului al XX-lea patru structuri reperabile (e vorba de Blaga, Bacovia, Barbu, Arghezi) ce vor polariza acele campuri de tensiuni semantice si formale, apte sa le transforme in semnele tutelare ale poeziei actuale. La aceste patru sisteme poetice, se adauga al cincilea pentru a doua jumatate a secolului, instituit de opera poetica a lui Nichita Stanescu. Astfel, gandirea poetica romaneasca, deductibila la nivelul unei epistemologii mai generale din operele poetilor enumerati, se particularizeaza in varietatea si diferentierea metodelor poetice propuse: exista o metoda poetica blagiana dedusa din viziunea expresionista a poetului si filosofului; exista o metoda poetica barbiana inclusa unei explorari textualiste si textualizante a discursului; exista o metoda poetica bacoviana ce se nutreste din sinele existential al eului poetic; exista o metoda poetica argheziana ce face accesibile materiile impure ale tuturor compartimentelor limbii si exista p metoda poetica stanesciana bazata pe poetica post-modernista a necuvintelor. Ar mai fi de omologat metoda poetica macedonskiana, ce pare sa recupereze in timp locul ocupat de Arghezi. Asa vrea sa notez in treacat ca discursul lui Macedonski isi adjudeca o influenta catalitica cu bataie mai lunga decat acela al lui Eminescu (Sper ca se va observa usor ca, aici, nu am emis decat o judecata de situare in cadrul unei traditii si nicidecum nu am intentionat o ierarhizare axiologica. Aceasta se poate, insa, deduce a-posteriori!).
Dincolo de aceste consideratii de ordin mai general, dupa cum am spus, problema esentiala a discursului din acest secol se leaga de constituirea eului poetic, de precizarea instantei enuntatoare si de situarea subiectului poetic in relatie directa sau indirecta cu obiectul poeziei.' in functie de aceste relatii, vom observa ca poezia romaneasca a secolului al XX-lea a participat din plin la cautarile esentiale ce au traversat poezia continentala. Nu este deloc un accident ca prin Tristan Tzara literatura romana propunea Europei o tendinta culturala ce va contribui la schimbarea radicala a discursului poetic.
Referindu-se strict la mutatiile ce caracterizeaza anvergura cautarilor intrinseci evolutiei formelor de expresie, identificate in metodele poetice enumerate, vom constata pe scurt ca fiecare din acestea are o importanta bine precizata pentru afirmarea poeziei noi pe care o vom investiga in cadrul acestei antologii.
Astfel, prin metoda argheziana ni se ilustreaza dramatica sfortare ce ramane, insa, in starea de incercare si tatonare, datorita imposibilitatii instantei enuntatoare de a se separa de toate acele servituti specifice conceperii traditionale a Discursului ca emanatie transcendentala; eul nu reuseste sa se intrevada decat uneori, ca voce infuza, hibridata in interstitiile unei alte voci impersonale ce apartine instantei transcendente. Eliberarea de aceasta servitute este impiedicata si de sistemul prozodic traditional adoptat neinspirat de poet. Gestica argheziana impune insa o atitudine de mare orgoliu si indrazneala, omologabilc aproape unei deturnari victorioase a instantei tiranice, cu toate ca arghezianismul consacra un discurs al carui obiect este de presupus dincolo de text, intr-o exterioritate narativa impura. Respingerea acestei poetici de catre Ion Barbu nu se datora unei simple toane polemice, ci era justificata in functie de optiunea textuala avansata a autorului Jocului secund.
Nici metoda expresionista, la care adera Blaga, nu inseamna o reala recuperare a eului poetic. Tentativa de revolutionare a discursului este identificabila imediat la toate nivelele, constituind o adevarata ruptura fata poetica traditionala dominanta, osciland intre prima ipostaza a unui eu exterior (amplificat artificial intr-un cadru cosmic in care se manifesta retoric ca o instanta stihiala dictatoriala) si pornirea spre interiorizare a eului problematizam din a doua etapa de creatie, poetul opteaza in final pentru impersonali zarea si reductia anonima a instantei enuntatoare. Dar efortul de sincronizare al lui Blaga va contribui in mod edificator la subminarea unor forme poetice intarziate si la consolidarea unei noi traditii. Ar fi de discutat in ce masura eul expresionist inseamna o achizitie reala pentru evolutia discursului; in fond, aici nu exista decat un simulacru de afirmare a subiectului poetic, caci expresionismul nu recupereaza fibra cea mai profunda a acestuia, ci doar ipostaza mediata a unei entitati structurante, manifestate in elanul retoric dat de contactul cu un cosmos debordant si abstract. Metoda expresionista a amplificarii eului pana la plastica strigatului conduce la dispersia in supraindividual. Dar prin metoda blagiana (care implica o corectare a retoricii expresioniste), instanta enuntatoare este afirmata chiar in procesul constituirii tragice a constiintei unui eu poetic, investigabil in raporturile alienante pe care le stabileste cu o realitate metafizica.
Prin Ion Barbu are loc o brusca mutatie anticipatoare; eul poetic este retras definitiv ca modul posibil al discursului, fiind substituit cu o instanta textuala suverana ce dicteaza doar acele permutari sintactice si prozodice, incluse in legile interne ale textualizarii. Nimic nu este admis dincolo de oglinzile textului si de auto-constientizarea acestuia divulgata prin semnale ascunse in propriile-i pliuri. Discursul aboleste orice urma a realului, nutrindu-se nastratinesc cu ceea ce s-ar putea chema realitatea textuala. Auto-specularitatea, auto-reflexivitatea si auto-referentialitatea sunt singurele operatii poetice ce ingaduie procesul de translare textuala, proces ce se manifesta, insa, prin figurarea unei corporalitati ambigue, decodificabile de catre o instanta lectoriala implicata egal in actul scriiturii. Obiectul poeziei va fi acum meta-poezia iar procedeele discursului etaleaza practicile infinite ale unei intertextualizari inevitabile. Metoda barbiana reprezinta punctul de maxima avansare al cautarilor autohtone si europene la data publicarii Jocului secund (1930), ceea ce poate sa indice nivelul evolutiei poeziei romanesti in ansamblu.
Este cazul sa incercam sa vedem in ce mod a fost citit poetul Jocului secund de componentii ultimei promotii. Se intrevede astfel un fenomen extrem de interesant; pare ca poetii cei mai tineri il preiau pe Ion Barbu, la distanta de peste cincizeci de ani, fara complexe, cu aerul firesc al unei contemporaneitati "in absolut". Dupa ce sintaxa a fost descordata si sistemul poetic descifrat, s-a trecut la inventarierea si explicitarea toposurilor si a procedeelor; asa imi explic ca desi majoritatea poetilor tineri nu au decat o cunostinta vaga despre teoria textului (intermediata de referinte sporadice, vreau sa zic ca sunt foarte putini cei care sa fi citit la sursa principalele lucrari aparute in colectia Poetique a editurii "Seuil"), ei intuiesc si continua, cu toate acestea, in practica scriiturii, "traditia" textualizarii (si a textualismului) inaugurata de autorul Jocului secund. Daca se poate vorbi deci de o emulatie in descendenta barbiana, aceasta apartine in principal ultimelor doua promotii care au asimilat, in sfarsit, fie si la modul instinctiv, lectia textuala a marelui poet, nu indestul de usoara, fapt ce se constata si din tatonarile si precautiile nenumarate ale fiecaruia din acesti adepti ai textualizarii. Sustin ca este vorba mai ales de un act de incercare, o probare implicita (si explicita) a acestui tip de traditie, chiar daca poetii in cauza nu au o prea clara constiinta teoretica pentru a se situa programatic in spatiul noii poietici. deschis protrocronist de Ion Barbu.
Exista si o modalitate mai secreta prin care sistemul traditiei este verificat si epuizat in formele de expresie traversate intr-un timp mai indepartat sau mai apropiat. Poetii textualisti (si textualizanti) refac la alt nivel traditia sistemului poetic barbian. Daca Ion Barbu din ultima etapa eliminase orice urma a subiectului poetic, lasand sa vorbeasca vocea impersonala a textului, urmarit (acesta, textul) in desfasurarea procesionala, mai tinerii poeti incearca sa readuca eul in spatiul poemului si sa introduca semnele experientei textuale intre insemnele propriei lor existente, astfel ca scenariul liric se coloreaza violent cu stranietatea unor autodafeuri, autoexecutii si autoghilotinari optimiste; toate acestea, dupa cum s-a vazut din lucrarea Ion Barbu -eseu despre textualizarea poetica, reprezinta niste marci textuante.
Toate aceste poetici, din care deriva in mod firesc metodele corespunzatoare, dau prioritate, mai mult sau mai putin, materialului lingvistic; poezia ce rezulta de aici este efectul scontat al unor tensiuni semnificante, ceea ce intra in chiar specificitatea genului poetic in sine (Poate intr-o proportie mai redusa in cazul lui Blaga, al carui "suflet" scapa uneori de sub teroarea metodei expresioniste - mai ales in faza ultima, cand insa intensitatea discursului scade). Este interesant sa semnalam ca discursul lui Bacovia care din punctul de vedere taxonomic enuntat aici, ar fi trebuit sa se situeze ultimul, incheind ciclul cautarilor, se situeaza totusi in premiera absoluta (Plumb apare in 1916, dar poetul publica in reviste textele principale inca din vremea liceului, adica in jurul lui 1900); asa se explica probabil absenta receptarii imediate si includerea sa de catre Calinescu intre reprezentantii discursului minor post-simbolist. In fapt, Bacovia nu este receptat la data debutului pentru ca apare prea devreme, atunci cand nu se formase inca un orizont de asteptare in stare sa valideze un discurs al carui mecanism de producere anticipeaza etapa post-modernista, desi cronologic este anterior avangardei istorice romanesti si europene. Cu Bacovia, se inregistreaza un eu poetic pentru prima data cu adevarat constituit, dar este vorba de o acceptie pe care o capata acesta numai in receptarea actuala; vreau sa spun ca fara perspectiva post-modemista, Bacovia nu ar fi fost descoperit si evaluat la proportiile de acum.
Metoda bacoviana inseamna un castig enorm prin instalarea bacovianismului ca modus vivendi; acum are loc asumarea totala a discursului de catre instanta enuntatoare care este propria transcendenta. Starea de sentiment este reactualizata, nu numai ca posibil topos poetic, ci transformata in acea stare agonala, devenita conditie unica a actului poetizant. Eul bacovian nu mai este constrans sa se manifeste din exterior impulsionat de vreo retorica, precum cel blagian, ci se situeaza simultan in existenta a scriiturii si ca scriitura a existentei. Obiectivul poeziei se reduce la acest eu ce se contempla pe sine, poetizand la nesfarsit existenta ca experienta scripturala. Starii agonale, caracteristice pentru acest eu poetic ii este imprimata o singura directie, catre de-structurarea si de-gradarea ineluctabila a eului si a corpului poetic. Ca si Kafka. Bacovia retine in scriitura urmele acelui proces tragic prin care energia vitala va fi transferata in discurs si invers, discursul va alimenta cu sange de cerneala existenta cotidiana. Prin Bacovia, eul poetic si obiectul poeziei se suprapun definitiv, repropunand dimensiunea interioara a discursului.
Urmand acestei traditii instituita in prima jumatate a secolului, Nichita Stanescu continua procesul de interogare poetica prin operatii tot mai decise de insumare si de structurare a eului, integrate tentativei de textualizare a realului.
Metoda lui Nichita Stanescu, in consens cu aceea bacoviana, tinde sa situeze actul poetic in interstitiile spatiului "metalingvistic", instaurand viziunea tragica a traversarii semnificantului de catre o instanta vorbitoare, ce se afirma nu in discursul incheiat, ci in pulsiunea preverbala data de sentimentele care devin cuvinte ("poezia nu se face cu cuvinte, poezia se face cu sentimente"). La Nichita Stanescu discursul nu mai intermediaza ceva, nu mai exemplifica doar figurile unei anumite retorici. "Necuvantul"' ca instanta vorbitoare, atotputernica, rupe orice retorica, retopeste formele discursului, si-l intoarce la originea lui prelingvistica. (Cred ca la asa ceva se refera poetul cand vorbeste de "metalingvism" - prelingvism). Sa-l lasam sa "teoretizeze" singur in legatura cu sintagma "necuvintelor": "ca vehicul poetic, insa, cuvantul scris tinde sa-si piarda proprietatile sintactice, integrandu-se unei morfologii pure, in care o propozitie, sau chiar o fraza intreaga are valoarea functionala a unui singur cuvant, sau chiar a unui singur fonem. Astfel, in structura unei poezii, grupurile de cuvinte transporta un ce aparte, un supra-cuvant sau mai bine zis un necuvant. Ca ipoteza de lucru vom folosi termenul de necuvant, necuvinte, pentru a indica elementele primordiale ale poeziei asa cum se nasc ele, nenotionale si ambigue" (sbl. ns.). "Necuvintele" sunt "nenotionale", pre-verbale, acel "abur plutind deasupra lucrurilor", acea "umbra de aur in constiinta, pe care o arunca structura materiei". Cuvintele sunt materiale, ele "atrag realul", refac structura materiei, dar "trecerea materiei in cuvinte" este posibila numai ca "vorbire vie". In ultima perioada, Nichita Stanescu isi dicta poeziile; el a simtit ca semnul scris indeparteaza, de aceea va incerca sa capteze vorbirea vie curgand material in corpul discursului dictat, pronuntat azi. (Acest azi aparea tot mai des ca o sigla, o urma prin care poetul isi semna / insemna discursul manifestandu-se ca fiinta vie, prin care azi este si nu a fost). Intuitia lui Nichita Stanescu este esentiala: poezia exista atata timp cat aceasta se materializeaza in Vocea poetului. Dupa ce au fost rostite, cuvintele mor, dispar in semnele abstracte, nu mai sunt vii. Doar vocea, ea singura comunica inflexiunea fiintei, acea materialitate pulsatorie a sentimentelor. Starea "nenotionala" a fiintei, aceea autentica, se conserva in vorbire, pentru ca "vorbirea este culmea experientei de viata. Pentru ca invatata sau spontana, vorbirea, ca si genele din celula, reproduce istoria lumii". in tentativa ei de a capta fiinta autentica (aceea care este), poezia nu mai comunica doar niste mesaje semantice, sau numai niste mesaje formale, ci chiar niste mesaje "biologice", prin care textul intemeiaza realul. Limbajul nu este apt sa transporte fiinta, intrucat biologicul se afla in raport de posterioritate fata de limbaj fiind necesara poezia spre a intermedia intre aceste doua "ipostaze": "Evolutia biologica a omului este infinit mai lenta decat evolutia limbajului sau, si in aceasta consta poate situatia paradoxala a poeziei, de a intermedia intre cele doua ipostaze, tinzand in zona sa specifica la un soi de autonomie si fata de biologic si fata de limbaj". Instanta poetica din vorbitoare devine gesticulanta, atunci cand cauta sa se apropie cat mai profund de concretetea fiintei, de urma materiala, de "spatialitatea" ei verbala. "Gesticulatia tinde sa echivaleze cuvantul vorbit" si "totusi banuim gesticulatia, gestul, ca radacina primordiala a cuvintelor. Ne indreptateste argumentul temporalitatii si in special al reliefului, al spatialitatii comune. Ca si gesturile, cuvintele sunt in relief, in spatiu" (sbl. ns.). Materialitatea vorbirii este mai evidenta decat aceea a scriiturii. De aceea, chiar in actul rostirii, trebuie actualizata vocea originara ce se afla conservata in memoria instantei enuntatoare, dar care este neglijata de instanta lectoriala, intrucat a fost de-materializata prin intermedierea semnului scris. Vocea devine, astfel, o alta transcendenta, ultima, in ordinea transsubstantierii discursului verbal. Ea singura poate comunica sentimente pure. Numai "necuvintele" pot sa transporte sentimente nude, neconsumate, nemediate de structura normata a discursului. Aici Nichita se revendica de la Bacovia, cel care face organ poetic dintr-o unica stare de sentiment. De la starea de sentiment monocorda, se trece insa la explorarea sentimentelor ca forma de expresie a umanului. Forma de existenta absoluta a umanului este sentimentul iar nu limbajul, iata noutatea poeticii stanesciene, inscrisa in spatiul experimentalismului postmodern. in plina "revolutie a limbajului poetic", ca domeniu autarhic al literaturii, optiunea lui Nichita Stanescu subordoneaza forma in sine, formei pure a sentimentului. Scopul poeticului este acela de a comunica sentimente, formele de expresie fiind doar un vehicul. Poetica lui Nichita Stanescu experimenteaza limbajul poetic, sub toate aspectele pe care acesta le implica in actualizarea discursiva, numai pentru a exprima cat mai autentic sentimentul lui a fi. Sentimentul fiintarii ca interogare continua a discursului devine modul esential de a lucra al poetului asupra raporturilor lui cu realul; el ar dori sa treaca dincolo de alienarea impusa de limba (si limbaje), sa scape de o intermediere ce indeparteaza si deci falsifica instanta enuntatoare. Lucrarea poetului se consuma inauntrul efortului material al nasterii vii a sentimentelor. Aceasta se afla exclusiv in act; nu comunica, nu figureaza ceva, ci se comunica pe sine ca un discurs al lui sunt. Dar sunt nu poate exista decat in cuvant. De aceea, instanta poetica se "transforma in cuvinte", imputinandu-se ca fiinta materiala pe masura ce se goleste de "grauntele" cuvintelor, "cuvintrelor". Este ipostaza tragica a instantei enuntatoare data de constientizarea actualizarii fiintei ( si implicit a conservarii ei) doar in Vorbirea poetica, in Voce.
O tentativa similara integrata insa mai degraba imperativului oralitatii poeziei post-textualiste, se semnaleaza la regretatul Cristian Popescu. in Familia Popescu, acesta imbiba discursul in mod recuperatoriu, cu urmele post-freudiene ale unei afectivitati refulate. Chiar in aceasta directie, a autolivrarii viscerale, Cristian Popescu devine un nucleu germinai propulsiv pentru cei mai tineri poeti (Mihail Galatanu, Vasile Baghiu, Adina Durbaca, Adela Greccanu, Dumitru Crudu, Iulian Fruntasu). Din punct de vedere al evolutiei eului poetizant, poetul decedat atat de tanar pare a deveni noua structura modelizanta. Am sugerat aici doar un nou proces in desfasurare pe cale de a se transforma in "traditie activa".
