EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII - Poezie de Lucian Blaga.
A aparut in ziarul Glasul Bucovinei din Cernauti, II, nr. 49, din 3/16 ian. 1919, apoi in Renasterea romana, I, nr. 53 din 10/23 martie . Inclus in voi. Poemele luminii (1919), pe care il deschide.
Text programatic, "ars poetica", poemul ofera cateva din reperele fundamentale pentru definirea atitudinii lui Lucian Blaga fata de poezie, schitand, in liniile sale generale, relatia eu-univers specifica viziunii blagicnc. Motivul liric central, in jurul caruia se structureaza poemul, este cel al luminii, propusa ca simbol al cunoasterii umane; o cunoastere fie de natura pur conceptuala, logica, abstracta, analitica, fie intuitiva, simpatetica, participativa, intr-un cuvant, poetica. Toata poezia e construita, oarecum "silogistic", pe opozitia dintre cele doua tipuri de raportare a subiectului cunoscator la lumea in care traieste, propunand, ca atare, doua serii de reprezentari corespondente, menite sa serveasca drept "argumente" sau eontraargumente intr-o "demonstratie" sui generis care e, de fapt, o pledoarie in favoarea modului de a li poetic.
Dupa ce primul vers reluand enuntul din titlu - numeste termenii ecuatiei (eu - "corola de minuni a lumii") sub semnul armoniei si echilibrului integrator, este dezvoltata, in continuare, opozitia dintre cele doua modalitati de cunoastere - "lumina mea" si "lumina altora". Cea dintai apare definita, in prima instanta, prin refuzul "strivirii" si "uciderii" -cu mintea - a tainelor, consubstantiale, dupa Lucian Blaga, tuturor elementelor cosmosului, reprezentate aici de flori, ochi, buze, morminte, embleme ale teluricului, spiritualilatii, lumii cuvantului si tacerii definitive. Daca tinem seama de faptul ca toate aceste clemente se afla de la inceput insumate in metafora "corolei de minuni", o atare respingere a ceea ce poetul numeste "lumina altora (care) sugruma vraja nepatrunsului ascuns/ in adancimi de intuneric" capata sensul unei decise delimitari fata de "regimul diurn al imaginarului" despre care vorbeste critica arhetipala, regim al distingerii analitice, al claritatii rationale si fragmenta-rismului.
In raport cu aceasta perspectiva, situata sub semn negativ, secventa a doua a poeziei se distanteaza net, printr-o marca textuala adversativa ("dar eu"), urmata de ilustrarea metaforica a motivului liric "lumina mea". Spre deosebire de "lumina altora", cunoasterea poetica e aproximata metaforic in lumina lunara, ca "sporire" si "marire" a tainei lumii, imbogatire a "intunecatei zari", cu "largi fiori de sfant mister", ca "schimbare" in fine - a "ne-ntelesurilor" in "ne-ntelesuri si mai mari" -in numele iubirii unificatoare: "caci eu iubesc/ si flori si ochi si buze si morminte". Tot ce se negase in prima parte a poeziei, in perspectiva "diurna", solara, se atla acum reabilitat in "regim nocturn": departe de a tulbura suprema armonie a "corolei de minuni", lumina poeziei asigura, dimpotriva, coexistenta diversului in Unu, estompand granitele despartitoare dintre fapturi si lucruri, potentand astfel sentimentul participarii la misterul existential. In chiar prefata-program a Poemelor luminii, Lucian Blaga se defineste asadar mai degraba ca un poet "nocturn", preferand limpiditatii diurn-solarc difuza, fcminin-protectoarea lumina selenara, sub semnul articularii elementelor posibil disjuncte {flori, buze, ochi, morminte), reenumerate simetric in final, intr-un intreg organic, echivalent "corolei de minuni" ca emblema a Totului cosmic.
De o mare claritate compozitionala, urmand axele paralel-contrastante ale celor doua sensuri majore ale motivului liric al luminii, poemul blagian poate fi apropiat - cum s-a spus - de aforismele publicate in acelasi an (1919) in volumul Pietre pentru templul meu, ca si de asa-numita "lirica de idei", Gedankenlyrik, raspandita in epoca. "Programul" sau e insa de substanta neoromantica, cu deschideri spre expresionism in masura in care contureaza o viziune a lumii ca Totalitate in intima, misterioasa comunicare cu eul liric, postuland primatul trairii fata de cunoasterea intelectiva (pe linia distinctiei operate, in germana Lebensphilosophie, intre suflet si spirit) si numind in energiile si tensiunile subiectivitatii factorii de dinamizare/ transfigurare a universului exterior. S-a vorbit, in legatura cu acest poem, si de o anticipare a teoriei "mi-nus-cunoasterii" din filosofia blagiana; ideea e anuntata insa de eseistica si cugetarile datand din anii 1915-.
Considerata retrospectiv, de la inaltimea operei intregi a poetului, Eu nu strivesc corola conteaza, dincolo de valoarea sa strict estetica, in primul rand ca schita a unora dintre articulatiile de baza ale viziunii sale lirice, atat la nivelul definirii relatiei dintre eul-fragment si intregul cosmic, in dubla sa i-postaza de subiect nonproblematizant, "stihia!", deschis comunicarii osmotice cu exteriorul, si de eu interogativ, stapanit de "tristetea metafizica", - cat si la cel al configurarii ideale a spatiului poetic ca spatiu securizant, concentrat in emblema circular-sferica a "corolei de minuni".
