Sfarsitul lumii - in trecut si in viitor
S-ar putea spune, intr-o formula sumara ca, pentru primitivi, sfarsitul lumii a si avut loc, desi el trebuie sa se reproduca intr-un viitor mai mult sau mai putin indepartat. Intr-adevar, miturile referitoare la cataclismele cosmice sunt foarte raspandite. Ele povestesc cum lumea a fost distrusa si omenirea nimicita, cu exceptia unui singur cuplu, sau a catorva supravietuitori. Miturile referitoare la Potop sunt cele mai numeroase si aproape universal cunoscute (desi sunt foarte rare in Africa). Pe langa miturile diluviene, si altele relateaza distrugerea omenirii prin cataclisme de proportii cosmice: cutremure, incendii, prabusiri de munti, epidemii etc. Evident, acest sfarsit al lumii n-a fost radical: el a fost mai curand sfarsitul unei omeniri, urmat de ivirea unei omeniri noi. Dar cufundarea totala a pamantului in ape sau distrugerea lui prin foc, urmata de ivirea unui pamant virgin, simbolizeaza regresiunea catre haos si catre cosmogonie.
Intr-un mare numar de mituri Potopul se leaga de un pacat ritual, care a provocat mania fiintei supreme; uneori el rezulta doar din dorinta fiintei divine de a pune capat omenirii. Daca examinam insa miturile care vestesc viitorul Potop, constatam ca una din cauzele principale rezida in pacatele oamenilor, precum si in decrepitudinea lumii. Potopul a deschis deopotriva calea unei creari din nou a lumii si unei regenerari a omenirii. Altfel zis, sfarsitul lumii in trecut ca si acela care va avea loc in viitor reprezinta proiectia gigantica, la scara macrocosmica si cu o exceptionala intensitate dramatica, a sistemului mitico-ritual al sarbatorii Anului nou. De asta data insa, nu mai e vorba de ceea ce s-ar putea numi "sfarsitul firesc" al lumii - "firesc" pentru ca coincide cu sfarsitul anului si face prin urmare parte integranta din ciclul cosmic - ci de o catastrofa reala provocata de fiintele divine. Simetria dintre Potop si innoirea anuala a lumii a fost perceputa in cateva foarte rare cazuri (Mesopotamia, iudaism, Mandan). Indeobste, insa, miturile diluviene sunt independente de scenariile mitico-rituale ale Anului nou. Aceasta se explica usor, deoarece sarbatorile periodice de regenerare reactualizeaza simbolic cosmogonia, opera creatoare a zeilor, iar nu nimicirea lumii vechi: aceasta dispare "in chip firesc", prin simplul fapt ca distanta care o separa de "inceputuri" a atins limita extrema.
In comparatie cu miturile care nareaza sfarsitul lumii in trecut, miturile care se refera la un sfarsit ce va veni sunt ciudat de putin numeroase la primitivi. Dupa cum observa F. R. Lehmann, raritatea lor se datoreaza poate faptului ca etnologii n-au pus aceasta intrebare in anchetele lor. E uneori greu sa precizezi daca mitul se refera la o catastrofa trecuta sau la una viitoare. Potrivit spuselor lui E. H. Man, locuitorii insulelor Andaman cred ca dupa sfarsitul lumii o noua omenire, bucurandu-se de o conditie paradiziaca, isi va face aparitia: nu vor mai fi nici boli, nici batranete, nici moarte. Dupa catastrofa, mortii vor invia. Potrivit lui A. Radcliffe Brown insa, Man ar fi contopit mai multe versiuni culese de la informatori diferiti. In realitate, precizeaza Radcliffe Brown, e efectiv vorba de un mit care povesteste sfarsitul si crearea din nou a lumii: dar mitul se refera la trecut, iar nu la viitor. Cum insa, potrivit constatarii lui Lehmann, limba locuitorilor insulelor Andaman nu poseda un timp viitor, nu e usor sa stabilim daca e vorba de un eveniment trecut sau viitor.
Cele mai rare dintre miturile primitive relative la sfarsit sunt acelea care nu prezinta indicatii precise referitoare la eventuala creatie din nou a lumii. Astfel, in credintele indigenilor kai din Noua Guinee, creatorul Malengfung, dupa ce a creat cosmosul si omul, s-a retras la marginea lumii, la orizont si a adormit. Ori de cate ori se intoarce in somn, Pamantul se cutremura. Dar intr-o zi se va ridica de pe culcusul sau si va distruge cerul care se va zdrobi de pamant si va pune capat oricarei vieti. Intr-una din insulele Caroline, anume Namolut, exista credinta ca intr-o zi creatorul va nimici omenirea din cauza pacatelor ei. Zeii vor continua insa sa existe - iar aceasta implica posibilitatea unei noi creatii. Intr-alta insula din arhipelagul Carolinelor, anume Aurepik, fiul creatorului e vinovat de catastrofa care va avea loc. Cand isi va da seama ca seful unei insule nu se mai ocupa de supusii sai, el va ineca insula cu ajutorul unui ciclon. Nici aici nu e sigur ca e vorba de un sfarsit definitiv: ideea unei pedepsiri a "pacatelor" implica in genere crearea ulterioara a unei noi omeniri.
Mai greu de interpretat sunt credintele autohtonilor negritos din peninsula Malacca. Ei stiu ca intr-o zi Karei va pune capat lumii pentru ca oamenii nu mai respecta preceptele sale. Drept care in timpul furtunilor, numitii negritos se straduiesc sa preintampine catastrofa aducand in chip de ispasire jertfe sangeroase. Catastrofa va fi universala, nu va face vreo deosebire intre pacatosi si nepacatosi si nu va fi, pare-se, preludiul unei noi creatii. Iata pentru ce acesti negritos il numesc "rau" pe Karei, iar bastinasii din triburile Ple-Sakai vad intr-insul dusmanul care le-a "furat Paradisul".
Un exemplu extraordinar de izbitor este acela al guaranilor din Mato Grosso. Stiind ca pamantul va fi distrus prin foc si prin apa, ei au pornit in cautarea "Tarii fara de pacat", un soi de paradis terestru situat dincolo de Ocean. Aceste lungi calatorii, inspirate de samani si efectuate sub conducerea lor, au inceput in veacul al XIX- lea si au durat pana in . Unele triburi credeau ca marea catastrofa va fi urmata de o innoire a lumii si de invierea mortilor. Alte triburi asteptau si doreau sfarsitul definitiv al lumii. Nimuendaju scria in 1912: "Nu numai guaranii, ci intreaga natura e obosita de viata. In mai multe randuri, cand l-au invaluit in vis pe Nanderuvuvu, medicine-men-ii au auzit Pamantul implorandu-l: «Am devorat prea multe cadavre, sunt satul si istovit. Tata, fa sa se sfarseasca!» La randul ei, Apa il roaga pe Creator sa-i acorde repausul si sa indeparteze de ea orice agitatie, si tot asa si pomii [] si natura intreaga".
S-ar putea cu greu gasi o expresie mai miscatoare a oboselii cosmice, a dorintei de repaus absolut si de moarte. E vorba insa de dezamagirea inevitabila care urmeaza unei lungi si vane exaltari mesianice. De un veac, indienii guarani cautau paradisul terestru, cantand si dansand. Ei revalorizasera si integrasera mitul sfarsitului pamantului intr-o mitologie milenarista.
Majoritatea miturilor americane ale sfarsitului implica fie o teorie ciclica (ca de pilda la azteci), fie credinta ca o noua Facere va urma catastrofei, fie, in sfarsit (in anumite regiuni ale Americii de Nord), credinta intr-o regenerare universala efectuata fara cataclisme. (In acest proces de regenerare numai pacatosii vor pieri.) Potrivit traditiei, la azteci, au si avut loc trei sau patru distrugeri ale lumii si a patra (sau a cincea) este asteptata in viitor. Fiecare din aceste lumi este dominata de un "Soare", a carui cadere sau disparitie caracterizeaza sfarsitul.
Ne este imposibil sa enumeram aici toate celelalte mituri importante ale celor doua Americi, privind sfarsitul lumii. Un anumit numar de mituri vorbesc despre un cuplu care va repopula lumea cea noua. Astfel indienii choktaw cred ca lumea va fi distrusa prin foc, dar ca spiritele se vor intoarce, oasele se vor acoperi cu carne, iar inviatii vor locui din nou pe fostele lor teritorii. Regasim un mit similar la eschimosi: oamenii vor invia din oasele lor (credinta specifica culturilor de vanatori). Credinta ca inevitabila catastrofa este consecinta fatala a "batranetii" si a decrepitudinii lumii pare destul de raspandita. Dupa indienii cherokee, "cand lumea va fi veche si uzata, oamenii vor muri, franghiile se vor rupe si pamantul se va cufunda in Ocean". (Pamantul e inchipuit ca o mare insula aninata de bolta cereasca prin patru franghii.) Intr-un mit Maidu, Earth-Maker-ul asigura cuplul pe care-l crease ca "atunci cand aceasta lume va fi prea uzata, am s-o refac pe de-a intregul; si cand o voi fi refacut-o, veti avea parte de o noua nastere". (.) Dupa cum observa Alexander cu privire la miturile cosmogonice ale coastei Pacificului, "multe naratiuni privind creatia par a se reduce de fapt la traditii referitoare la crearea din nou a pamantului dupa marea catastrofa; anumite mituri evoca totusi deopotriva creatia si o noua creatie".
In fond, implicand mai mult sau mai putin clar crearea din nou a unui nou univers, aceste mituri referitoare la sfarsitul lumii exprima aceeasi idee arhaica si extrem de raspandita de "degradare" progresiva a cosmosului, necesitand in mod periodic distrugerea si crearea lui din nou. Din aceste mituri ale unei catastrofe finale, care va fi totodata semnul prevestitor al iminentei creari din nou a lumii, au iesit si s-au dezvoltat, in zilele noastre, miscarile profetice si milenariste ale societatilor primitive. Vom reveni asupra acestor milenarisme primitive, dat fiind ca ele constituie, impreuna cu hiliasmul marxist, singurele revalorizari moderne pozitive ale mitului sfarsitului lumii. Dar trebuie sa reamintim in prealabil, pe scurt, care era locul mitului referitor la sfarsitul lumii in religiile mai complexe.
Sfarsitul lumii in religiile orientale
Doctrina distrugerii lumii (pralaya) era, dupa toate probabilitatile, deja cunoscuta in vremurile vedice (Atharva Veda). Conflagratia universala (ragnarök), urmata de o noua creatie, face parte din mitologia germanica. Aceste fapte par sa arate ca indo-europenii nu ignorau mitul referitor la sfarsitul lumii. Recent, Stig Wikander a indicat existenta unui mit germanic referitor la batalia eshatologica intru totul similar cu povestirile paralele indiene si iraniene. Dar incepand cu Brahmana si mai ales in Purana, indienii au dezvoltat in chip laborios doctrina celor patru yugas, cele patru varste a lumii. Esentialul acestei teorii il constituie crearea si distrugerea ciclica a lumii - si credinta in "perfectiunea inceputurilor". Deoarece buddhistii si jainstii impartaseau aceleasi idei, putem trage concluzia ca doctrina vesnicei creatii si distrugeri a universului este o idee panindiana.
Dat fiind ca am mai discutat aceasta problema in Le mythe de l'Éternel Retour , nu o vom relua aici. Vom aminti numai ca "ciclul complet se incheie cu o «nimicire», un pralaya, care se repeta intr-un fel mai radical (mahapralaya, «marea nimicire») la sfarsitul celui de al o mielea ciclu". Potrivit Mahabharatei si textelor Purana, orizontul se va aprinde, pe firmament se vor ivi sapte sau doisprezece sori si vor zvanta marile, vor arde pamantul. Focul Samvartaka (Focul incendiului cosmic) va distruge universul intreg. Dupa aceea, o ploaie diluviana va cadea fara incetare timp de doisprezece ani, pamantul va fi inecat si omenirea nimicita (Visnu Purana). Pe Ocean, asezat pe sarpele cosmic Cesha, Visnu doarme cufundat intr-un somn yoga (Visnu Purana). Si apoi totul va reincepe din nou - ad infinitum.
Cat despre mitul "perfectiunii inceputurilor" il recunoastem fara greutate in puritatea, inteligenta, beatitudinea si longevitatea vietii omenesti in Krta yuga, prima varsta. De-a lungul celorlalte yugas care au urmat, asistam la o deteriorare treptata atat a inteligentei si a moralei omului, cat si a dimensiunilor trupului si a longevitatii sale. Jainismul exprima in termeni extravaganti perfectiunea inceputurilor si decaderea ulterioara. Potrivit lui Hemacandra, la inceput statura omului atingea sase mile, iar viata lui dura o suta de mii de purvas (un purvas este egal cu 8.400.000 ani). In schimb, la sfarsitul ciclului statura lui de-abia atinge sapte coti iar viata nu depaseste o suta de ani. Buddhistii staruie si ei asupra prodigioasei scurtari a vietii omenesti: 80.000 de ani, si chiar mai mult ("incomensurabil", potrivit anumitor traditii) la inceputul ciclului, si zece ani la sfarsitul sau.
Doctrina indiana a varstelor lumii, adica: vesnica creatie, deteriorare, nimicire si creare din nou a universului, aminteste intr-o oarecare masura conceptia primitiva a innoirii anuale a Lumii, dar cu importante deosebiri. In teoria indiana, omul nu joaca nici un rol in periodica recreare a lumii; in fond, omul nu doreste aceasta vesnica noua creatie, ci urmareste sa evadeze din ciclul cosmic. Mai mult chiar, insisi zeii nu par sa fie adevarati creatori; ei sunt mai curand instrumentele cu ajutorul carora se efectueaza procesul cosmic. Se vede asadar ca, in ce priveste India, nu exista propriu-zis un sfarsit radical al Lumii; nu exista decat intervale mai mult sau mai putin lungi intre nimicirea unui univers si aparitia altuia. "Sfarsitul" nu are inteles decat in masura in care se refera la "conditia" omului; omul poate opri procesul de transmigratie in care se gaseste tarat orbeste.
Mitul perfectiunii inceputurilor este clar atestat in Mesopotamia, la israeliti si la greci. Potrivit traditiei babiloniene, cei opt sau zece regi antediluvieni au domnit intre 10800 si 72000 ani; dimpotriva, regii din primele dinastii postdiluviene n-au depasit 1200 ani. Vom adauga ca babilonienii cunosteau si ei mitul unui paradis primordial. Ei pastrasera amintirea unei serii de distrugeri si creari din nou (probabil in numar de sapte) succesive ale rasei omenesti. Israelitii impartaseau idei similare: pierderea paradisului originar, scurtarea treptata a duratei vietii, potopul care nimiceste omenirea, cu exceptia catorva privilegiati. In Egipt, nu gasim urme referitoare la mitul "perfectiunii inceputurilor" (nu este atestat), dar gasim in schimb traditia legendara a lungimii fabuloase a vietii regilor anteriori lui Menes.
In Grecia inregistram doua traditii mitice distincte, dar solidare: 1 - Teoria varstelor lumii cuprinzand mitul perfectiunii inceputurilor; 2 - doctrina ciclica. Hesiod este primul care descrie degenerscenta progresiva a omenirii de-a lungul celor cinci varste (Lucrari si zile). Prima, Varsta de aur, sub domnia lui Cronos, era un soi de Paradis: oamenii traiau vreme indelungata, nu imbatraneau niciodata si viata lor se asemana cu aceea a zeilor. Teoria ciclica isi face aparitia o data cu Heraclit, care va exercita o puternica inraurire asupra doctrinei stoice a Vesnicei reintoarceri. Chiar si la Empedocle constatam asocierea acestor doua teme mitice; varstele lumii si ciclul neintrerupt al creatiilor si al distrugerilor. Nu e cazul sa discutam diferitele forme pe care le-au luat aceste teorii in Grecia, mai ales de pe urma influentelor orientale. Ajunge sa reamintim ca stoicii si-au insusit ideea lui Heraclit a sfarsitului lumii prin foc (ekpyrosis), si ca Platon (Timeu, 22, C) cunoaste, deja, ca o alternativa, sfarsitul prin potop. Aceste doua cataclisme ritmau intrucatva Anul cel Mare (magnus annus). Potrivit unui text, care s-a pierdut, al lui Aristotel (Protrept), cele doua catastrofe aveau loc la cele doua solstitii: conflagratio la solstitiul de vara, diluvium la solstitiul de iarna.
Apocalipsuri iudeo-crestine
Regasim unele dintre imaginile acestea apocaliptice despre sfarsitul lumii in viziunile eshatologice iudeo-crestine. Dar iudeo-crestinismul infatiseaza o inovatie capitala. Sfarsitul lumii va fi unic, asa cum cosmogonia a fost unica. Cosmosul care va reapare dupa catastrofa va fi acelasi cosmos creat de Dumnezeu la inceputul timpurilor, dar purificat, regenerat si restaurat in gloria sa primordiala. Acest paradis pamantesc nu va mai fi distrus, nu va mai avea sfarsit. Timpul nu mai este timpul circular al Vesnicei intoarceri, ci un timp linear si ireversibil. Mai mult inca: eshatologia reprezinta de asemeni triumful unei istorii sfinte. Caci sfarsitul lumii va revela valoarea religioasa a faptelor omenesti, si oamenii vor fi judecati dupa faptele lor. Nu mai este vorba despre o regenerare cosmica implicand totodata regenerarea unei colectivitati (sau a totalitatii speciei umane). E vorba despre o judecata, despre o selectiune: numai cei alesi vor avea parte de o fericire vesnica. Cei alesi, cei buni, vor fi mantuiti multumita fidelitatii lor fata de o istorie sfanta: in lupta cu puterile si ispitele acestei lumi, ei au ramas credinciosi imparatiei cerurilor.
Alta deosebire fata de religiile cosmice: pentru iudeo-crestinism, sfarsitul lumii face parte din misterul mesianic. Pentru evrei, venirea lui Mesia va vesti sfarsitul lumii si restaurarea paradisului. Pentru crestini, sfarsitul lumii va preceda cea de a doua venire a lui Isus Hristos si Judecata de Apoi. Dar atat pentru unii, cat si pentru ceilalti, triumful istoriei sfinte - devenit evident prin sfarsitul lumii - implica intr-un fel restaurarea paradisului. Profetii proclama innoirea cosmosului: va exista un cer nou si un pamant nou. Totul va fi din belsug, ca altadata in gradina Edenului. Animalele salbatice vor trai in pace intre ele, "si le va mana un copilas" (Isaia, XI, 6). Bolile si infirmitatile vor disparea pentru totdeauna: schiopii vor sari precum cerbii, urechile surzilor se vor deschide (Isaia, XXX, 19; XXXV, 3 si urm.). Noul Israel va fi cladit pe Muntele Sion, fiindca paradisul se va afla pe un munte (Isaia, XXXV, 10; Psalmii, XLVIII, 2). Si pentru crestini renovarea totala a cosmosului si restaurarea paradisului reprezinta trasaturile esentiale ale eshaton-ului (sfarsitului). Sta scris in Apocalipsul lui Ioan (XXI, 1 -5): "Si am vazut un cer nou si un pamant nou. Caci cerul cel dintai si pamantul cel dintai au trecut []. Si am auzit din tron un glas puternic care zicea: si moarte nu va mai fi, nici plangere, nici strigat, nici durere nu va mai fi, caci cele dintai au trecut. Si cel ce sade pe tron grai: Iata, noi le facem pe toate".
Aceasta noua creatie se va inalta insa pe ruinele celei dintai. Sindromul catastrofei finale aminteste aici descrierile indiene ale distrugerii universului. Va fi seceta si foamete si zilele se vor scurta. Epoca imediat premergatoare sfarsitului va fi dominata de Anticrist. Cristos va veni insa si va purifica lumea prin foc. Dupa cum spune Efrem Sirul: "Marea va mugi si apoi va seca, Cerul si pamantul vor fi nimicite, pretutindeni se vor intinde fumul si bezna. Timp de patruzeci de zile Domnul va trimite focul pe pamant ca sa-l curete de pangaririle viciului si ale pacatului". Focul nimicitor este atestat o singura oara in Noul Testament, in A doua Epistola a lui Petru (III, 6 - 14). El constituie insa un element important in Oracolele Sibiline, in stoicism si in literatura crestina posterioara. E probabil de origine iraniana.
Domnia Anticristului inseamna intr-o oarecare masura revenirea la haos. Pe de o parte, Anticristul e infatisat sub aspectul unui balaur sau al unui demon, si acesta aminteste de vechiul mit al luptei dintre zeu si balaur. Lupta a avut loc la inceput, inainte de crearea lumii si va avea din nou loc la sfarsitul ei. Pe de alta parte, cand Anticristul va fi considerat drept falsul Mesia, domnia lui va insemna rasturnarea totala a valorilor sociale, morale si religioase; altfel zis, intoarcerea la haos. De-a lungul veacurilor Anticristul a fost identificat cu diferite personaje istorice, de la Neron si pana la Papa (de catre Luther). Se cuvine sa subliniem un fapt: anumite epoci istorice, deosebit de tragice, erau considerate ca fiind dominate de Anticrist - dar se pastra intotdeauna speranta ca domnia lui vestea deopotriva iminenta venire a lui Cristos. Catastrofele cosmice, flagelurile, teroarea istorica, triumful aparent al raului constituiau sindromul apocaliptic care avea sa preceada intoarcerea lui Cristos si mileniul.
Milenarismul crestin
Devenit religia oficiala a imperiului roman, crestinismul condamna milenarismul ca fiind eretic, desi unii ilustri parinti ai bisericii il profesasera in trecut. Biserica acceptase insa istoria, iar asa-zisul eshaton nu mai reprezenta evenimentul iminent ce fusese in timpul persecutiilor. Lumea, lumea noastra, cu toate pacatele, nedreptatile si cruzimile ei, continua. Numai Dumnezeu stia ora sfarsitului lumii, si un lucru parea sigur: acest sfarsit nu era apropiat. Odata cu triumful bisericii, imparatia cerului se si afla pe pamant si, intr-un anumit sens, lumea veche fusese deja nimicita. Recunoastem in anti-milenarismul oficial al bisericii prima manifestare a doctrinei progresului. Biserica acceptase lumea asa cum era, straduindu-se sa faca viata omeneasca ceva mai putin nefericita decat era in vremea marilor crize istorice. Biserica luase aceasta atitudine impotriva profetilor, vizionarilor, apocalipticilor de tot felul.
Cateva veacuri mai tarziu, dupa patrunderea islamului in Mediterana, dar mai ales dupa al XI-lea veac, curentele milenariste si eshatologice reapar, indreptate de asta data impotriva bisericii sau a ierarhiei sale. Un anumit numar de trasaturi comune se desprind din aceste curente: inspiratorii lor asteapta si proclama restaurarea paradisului pe pamant, dupa o perioada de grele incercari si de cataclisme groaznice. Sfarsitul iminent al lumii era asteptat si de Luther. Timp de veacuri regasim, in mai multe randuri, aceeasi idee religioasa: lumea aceasta - lumea istoriei - este nedreapta, ingrozitoare, demoniaca; din fericire, ea se si afla in plin proces de putrezire, catastrofele au inceput, aceasta lume veche paraie din toate incheieturile; foarte curand, ea va fi nimicita, puterile intunericului vor fi definitiv invinse, cei "buni" vor triumfa, si paradisul va fi regasit. Toate curentele milenariste si eshatologice dau dovada de optimism. Ele reactioneaza impotriva teroarei istoriei cu o violenta pe care numai extrema disperare o poate suscita. Dar de mai multe veacuri, marile confesiuni crestine nu mai cunosc tensiunea eshatologica. Asteptarea sfarsitului lumii si iminenta judecatii de apoi nu sunt caracteristice nici uneia din marile biserici crestine. Milenarismul nu mai supravietuieste decat anevoie in cateva recente secte crestine.
Milenarismul la "primitivi"
Dar mitul sfarsitului lumii cunoaste un avant considerabil mai ales in afara lumii occidentale. E vorba de nenumaratele miscari nativiste si milenariste, dintre care cele mai cunoscute sunt asa-zisele cargo-cults melaneziene, dar care se mai intalnesc si in alte regiuni ale Oceaniei, precum si in fostele colonii europene din Africa. Foarte probabil, cele mai multe din aceste miscari s-au ivit ca urmare a contactelor mai mult sau mai putin prelungite cu crestinismul. Desi sunt mai intotdeauna potrivnice albilor si anticrestine, cele mai multe din aceste milenarisme bastinase, comporta elemente eshatologice crestine. In unele cazuri, bastinasii se razvratesc impotriva misionarilor tocmai pentru ca acestia nu se comporta ca niste adevarati crestini si, de pilda, nu cred in iminenta venire a lui Cristos si invierea mortilor. In Melanezia, asa numitele cargo cults sunt asimilate cu miturile si ritualurile Anului nou. Dupa cum am mai vazut, sarbatorile Anului nou implica, in chip simbolic, crearea din nou a lumii. Aderentii la cargo cults cred si ei ca lumea va fi distrusa si creata din nou si ca tribul va avea parte iarasi de un fel de paradis; mortii vor invia, si nu va mai exista nici moarte, nici boli. Dar, intocmai ca in multe eshatologii indo-iraniene si iudeo-crestine, aceasta noua creatie - de fapt aceasta redobandire a Paradisului - va fi precedata de o serie de catastrofe cosmice: pamantul se va cutremura, vor cadea ploi de flacari, muntii se vor prabusi si vor umple vaile, albii precum si indigenii neraliati la acest cult vor fi nimiciti etc.
Morfologia milenarismelor primitive e extrem de bogata si de complexa. Pentru cele ce ne intereseaza pe noi, se cuvine sa scoatem aici in relief cateva fapte: 1 - miscarile milenariste pot fi considerate drept dezvoltarea unui scenariu mitic-ritual al innoirii periodice a Lumii; 2 - inraurirea, directa sau indirecta a eshatologiei crestine, pare mai intotdeauna neindoielnica; 3 - desi sunt atrasi de valorile occidentale si doresc sa-si insuseasca atat religia si educatia albilor, cat si bogatiile si armele lor, aderentii curentelor milenariste sunt intotdeauna antioccidentali; 4 - asemenea miscari sunt intotdeauna declansate de puternice personalitati religioase de tip profetic si organizate sau amplificate de politicieni sau in vederea unor scopuri politice; 5 - pentru toate aceste miscari, mileniul este iminent, dar el nu se va inscauna fara cataclisme cosmice sau catastrofe istorice.
Este inutil sa staruim asupra caracterului politic, social si economic al unor asemenea curente: el este evident. Dar forta lor, inraurirea pe care o exercita, creativitatea lor, nu salasluiesc numai in acesti factori economici. E vorba de curente religioase. Partizanii lor asteapta si proclama sfarsitul lumii spre a ajunge la o stare economica si sociala mai buna, dar mai ales, pentru ca nadajduiesc ca va avea loc o noua creatie a lumii si o restaurare a fericirii omenesti. Sunt infometati si insetati de bunuri pamantesti -, dar si de nemurire, de libertate si de fericire paradiziaca. Pentru ei, sfarsitul lumii va face posibila inscaunarea unei vieti omenesti beatifice, desavarsite si fara de sfarsit.
Vom adauga ca, chiar atunci cand nu e vorba de un sfarsit catastrofal, ideea unei regenerari, a unei recreari a lumii, constituie elementul esential al miscarii. Profetul sau intemeietorul cultului proclama iminenta "intoarcere la origine" si, prin urmare, redobandirea starii "Paradiziace" initiale. Desigur, in nenumarate cazuri, aceasta stare paradiziaca "originara" reprezinta imaginea idealizata a situatiei culturale si economice dinaintea venirii albilor. Acesta nu este singurul exemplu al unei mitizari a "starii originare", a "istoriei antice" concepute ca o varsta de aur. Dar nu realitatea "istorica" pe care izbutim uneori s-o izolam si s-o degajam din acest ansamblu de imagini exuberante intereseaza subiectul nostru, ci faptul ca sfarsitul unei lumi - aceea a colonizarii - si expectativa unei lumi noi, implica o intoarcere la origine. Personajul mesianic este identificat cu eroul cultural sau cu stramosul mitic a caror intoarcere era asteptata. Venirea lor se aseamana cu o reactualizare a Timpurilor mitice ale originii, asadar cu o recreare a lumii. Neatarnarea politica si libertatea culturala proclamata de miscarile milenariste ale popoarelor coloniale sunt concepute ca o redobandire a unei stari beatifice originare. Pe scurt, chiar fara o distrugere apocaliptica fatisa, lumea aceasta, lumea veche, este in chip simbolic suprimata, iar Lumea paradiziaca a originii este inscaunata in locul ei.
"Sfarsitul lumii" in arta moderna
Nimic comparabil cu optimismul de care dau dovada atat eshatologia comunista, cat si milenarismele primitive nu se intalneste in societatile occidentale. Dimpotriva, ele cunosc azi frica din ce in ce mai amenintatoare a unui sfarsit catastrofal al lumii, pricinuit de armele termonucleare. In constiinta occidentalilor, acest sfarsit va fi radical si definitiv: el nu va fi urmat de o noua creatie a lumii. Nu este cu putinta sa intreprindem aici o analiza sistematica a multiplelor expresii ale fricii atomice in lumea moderna. Dar alte fenomene culturale occidentale ni se par semnificative intrucat priveste cercetarea noastra. Ma gandesc mai ales la istoria artei occidentale. De la inceputul veacului acestuia, atat artele plastice, cat si literatura si muzica au suferit transformari atat de radicale, incat s-a putut vorbi despre o "distrugere a limbajului artistic". Inceputa in pictura, aceasta "distrugere a limbajului" s-a extins la poezie, la roman si, recent de tot, odata cu Ionescu, la teatru. In anumite cazuri e vorba de o adevarata nimicire a universului artistic de pana acum. Contempland unele opere recente, ai impresia ca artistul a vrut sa faca tabula rasa, suprimand intreaga istorie a picturii. E vorba de ceva mai mult decat o distrugere, este o regresiune catre haos, catre un fel de massa confusa primordiala. Si totusi, in prezenta unor asemenea opere, simtim ca artistul este in cautarea a ceva ce el inca n-a exprimat. Trebuia sa reduca la neant ruinele si daramaturile acumulate de precedentele revolutii plastice; trebuia sa ajunga la o modalitate germinala a materiei, spre a putea reincepe istoria artelor pornind de la zero. La multi artisti moderni se simte ca "distrugerea limbajului plastic" nu este decat prima faza a unui proces cu mult mai complex si ca facerea unui univers nou trebuie in mod necesar sa urmeze.
In arta moderna nihilismul si pesimismul celor dintai revolutionari si daramatori reprezinta atitudini azi depasite. In zilele noastre, nici un mare artist nu crede in degenerarea si iminenta disparitie a artei sale. Din acest punct de vedere, atitudinea lor seamana cu aceea a "primitivilor": au contribuit la distrugerea lumii - adica la distrugerea lumii lor, a universului lor artistic - spre a crea un altul. Ei bine, acest fenomen cultural este foarte important, caci indeosebi artistii, reprezinta adevaratele forte creatoare ale unei civilizatii sau ale unei societati. Prin creatia lor, artistii o iau inaintea evenimentelor ce se vor intampla - uneori peste una sau doua generatii - in celelalte sectoare ale vietii sociale si culturale.
E semnificativ faptul ca distrugerea limbajului artistic a coincis cu avantul psihanalizei. Psihologia abisala a revalorizat interesul ce-l purtam originilor, interes care-l caracterizeaza atat de bine pe omul societatilor arhaice. Ar fi pasionant de studiat indeaproape procesul de revalorizare a mitului sfarsitului lumii in arta contemporana. Am constata ca, departe de a fi nevrozatii de care lumea isi bate joc uneori, artistii sunt, dimpotriva, mai sanatosi psihologiceste decat multi oameni moderni. Ei au inteles ca un adevarat inceput nou nu poate avea loc decat dupa un adevarat sfarsit. Si artistii au fost cei dintai dintre moderni care s-au straduit sa distruga efectiv lumea lor, spre a crea din nou un univers artistic in care omul sa poata deopotriva exista, contempla si visa.
