Sfarsitul lumii - in trecut si in viitor
S-ar putea spune, intr-o formula sumara ca, pentru primitivi, sfarsitul lumii a si avut loc, desi el trebuie sa se reproduca intr-un viitor mai mult sau mai putin indepartat. Intr-adevar, miturile referitoare la cataclismele cosmice sunt foarte raspandite. Ele povestesc cum lumea a fost distrusa si omenirea nimicita, cu exceptia unui singur cuplu, sau a catorva supravietuitori. Miturile referitoare la Potop sunt cele mai numeroase si aproape universal cunoscute (desi sunt foarte rare in Africa). Pe langa miturile diluviene, si altele relateaza distrugerea omenirii prin cataclisme de proportii cosmice: cutremure, incendii, prabusiri de munti, epidemii etc. Evident, acest sfarsit al lumii n-a fost radical: el a fost mai curand sfarsitul unei omeniri, urmat de ivirea unei omeniri noi. Dar cufundarea totala a pamantului in ape sau distrugerea lui prin foc, urmata de ivirea unui pamant virgin, simbolizeaza regresiunea catre haos si catre cosmogonie.
Intr-un mare numar de mituri Potopul se leaga de un pacat ritual, care a provocat mania fiintei supreme; uneori el rezulta doar din dorinta fiintei divine de a pune capat omenirii. Daca examinam insa miturile care vestesc viitorul Potop, constatam ca una din cauzele principale rezida in pacatele oamenilor, precum si in decrepitudinea lumii. Potopul a deschis deopotriva calea unei creari din nou a lumii si unei regenerari a omenirii. Altfel zis, sfarsitul lumii in trecut ca si acela care va avea loc in viitor reprezinta proiectia gigantica, la scara macrocosmica si cu o exceptionala intensitate dramatica, a sistemului mitico-ritual al sarbatorii Anului nou. De asta data insa, nu mai e vorba de ceea ce s-ar putea numi "sfarsitul firesc" al lumii - "firesc" pentru ca coincide cu sfarsitul anului si face prin urmare parte integranta din ciclul cosmic - ci de o catastrofa reala provocata de fiintele divine. Simetria dintre Potop si innoirea anuala a lumii a fost perceputa in cateva foarte rare cazuri (Mesopotamia, iudaism, Mandan). Indeobste, insa, miturile diluviene sunt independente de scenariile mitico-rituale ale Anului nou. Aceasta se explica usor, deoarece sarbatorile periodice de regenerare reactualizeaza simbolic cosmogonia, opera creatoare a zeilor, iar nu nimicirea lumii vechi: aceasta dispare "in chip firesc", prin simplul fapt ca distanta care o separa de "inceputuri" a atins limita extrema.
In comparatie cu miturile care nareaza sfarsitul lumii in trecut, miturile care se refera la un sfarsit ce va veni sunt ciudat de putin numeroase la primitivi. Dupa cum observa F. R. Lehmann, raritatea lor se datoreaza poate faptului ca etnologii n-au pus aceasta intrebare in anchetele lor. E uneori greu sa precizezi daca mitul se refera la o catastrofa trecuta sau la una viitoare. Potrivit spuselor lui E. H. Man, locuitorii insulelor Andaman cred ca dupa sfarsitul lumii o noua omenire, bucurandu-se de o conditie paradiziaca, isi va face aparitia: nu vor mai fi nici boli, nici batranete, nici moarte. Dupa catastrofa, mortii vor invia. Potrivit lui A. Radcliffe Brown insa, Man ar fi contopit mai multe versiuni culese de la informatori diferiti. In realitate, precizeaza Radcliffe Brown, e efectiv vorba de un mit care povesteste sfarsitul si crearea din nou a lumii: dar mitul se refera la trecut, iar nu la viitor. Cum insa, potrivit constatarii lui Lehmann, limba locuitorilor insulelor Andaman nu poseda un timp viitor, nu e usor sa stabilim daca e vorba de un eveniment trecut sau viitor.
Cele mai rare dintre miturile primitive relative la sfarsit sunt acelea care nu prezinta indicatii precise referitoare la eventuala creatie din nou a lumii. Astfel, in credintele indigenilor kai din Noua Guinee, creatorul Malengfung, dupa ce a creat cosmosul si omul, s-a retras la marginea lumii, la orizont si a adormit. Ori de cate ori se intoarce in somn, Pamantul se cutremura. Dar intr-o zi se va ridica de pe culcusul sau si va distruge cerul care se va zdrobi de pamant si va pune capat oricarei vieti. Intr-una din insulele Caroline, anume Namolut, exista credinta ca intr-o zi creatorul va nimici omenirea din cauza pacatelor ei. Zeii vor continua insa sa existe - iar aceasta implica posibilitatea unei noi creatii. Intr-alta insula din arhipelagul Carolinelor, anume Aurepik, fiul creatorului e vinovat de catastrofa care va avea loc. Cand isi va da seama ca seful unei insule nu se mai ocupa de supusii sai, el va ineca insula cu ajutorul unui ciclon. Nici aici nu e sigur ca e vorba de un sfarsit definitiv: ideea unei pedepsiri a "pacatelor" implica in genere crearea ulterioara a unei noi omeniri.
Mai greu de interpretat sunt credintele autohtonilor negritos din peninsula Malacca. Ei stiu ca intr-o zi Karei va pune capat lumii pentru ca oamenii nu mai respecta preceptele sale. Drept care in timpul furtunilor, numitii negritos se straduiesc sa preintampine catastrofa aducand in chip de ispasire jertfe sangeroase. Catastrofa va fi universala, nu va face vreo deosebire intre pacatosi si nepacatosi si nu va fi, pare-se, preludiul unei noi creatii. Iata pentru ce acesti negritos il numesc "rau" pe Karei, iar bastinasii din triburile Ple-Sakai vad intr-insul dusmanul care le-a "furat Paradisul".
Un exemplu extraordinar de izbitor este acela al guaranilor din Mato Grosso. Stiind ca pamantul va fi distrus prin foc si prin apa, ei au pornit in cautarea "Tarii fara de pacat", un soi de paradis terestru situat dincolo de Ocean. Aceste lungi calatorii, inspirate de samani si efectuate sub conducerea lor, au inceput in veacul al XIX- lea si au durat pana in . Unele triburi credeau ca marea catastrofa va fi urmata de o innoire a lumii si de invierea mortilor. Alte triburi asteptau si doreau sfarsitul definitiv al lumii. Nimuendaju scria in 1912: "Nu numai guaranii, ci intreaga natura e obosita de viata. In mai multe randuri, cand l-au invaluit in vis pe Nanderuvuvu, medicine-men-ii au auzit Pamantul implorandu-l: «Am devorat prea multe cadavre, sunt satul si istovit. Tata, fa sa se sfarseasca!» La randul ei, Apa il roaga pe Creator sa-i acorde repausul si sa indeparteze de ea orice agitatie, si tot asa si pomii [] si natura intreaga".
S-ar putea cu greu gasi o expresie mai miscatoare a oboselii cosmice, a dorintei de repaus absolut si de moarte. E vorba insa de dezamagirea inevitabila care urmeaza unei lungi si vane exaltari mesianice. De un veac, indienii guarani cautau paradisul terestru, cantand si dansand. Ei revalorizasera si integrasera mitul sfarsitului pamantului intr-o mitologie milenarista.
Majoritatea miturilor americane ale sfarsitului implica fie o teorie ciclica (ca de pilda la azteci), fie credinta ca o noua Facere va urma catastrofei, fie, in sfarsit (in anumite regiuni ale Americii de Nord), credinta intr-o regenerare universala efectuata fara cataclisme. (In acest proces de regenerare numai pacatosii vor pieri.) Potrivit traditiei, la azteci, au si avut loc trei sau patru distrugeri ale lumii si a patra (sau a cincea) este asteptata in viitor. Fiecare din aceste lumi este dominata de un "Soare", a carui cadere sau disparitie caracterizeaza sfarsitul.
Ne este imposibil sa enumeram aici toate celelalte mituri importante ale celor doua Americi, privind sfarsitul lumii. Un anumit numar de mituri vorbesc despre un cuplu care va repopula lumea cea noua. Astfel indienii choktaw cred ca lumea va fi distrusa prin foc, dar ca spiritele se vor intoarce, oasele se vor acoperi cu carne, iar inviatii vor locui din nou pe fostele lor teritorii. Regasim un mit similar la eschimosi: oamenii vor invia din oasele lor (credinta specifica culturilor de vanatori). Credinta ca inevitabila catastrofa este consecinta fatala a "batranetii" si a decrepitudinii lumii pare destul de raspandita. Dupa indienii cherokee, "cand lumea va fi veche si uzata, oamenii vor muri, franghiile se vor rupe si pamantul se va cufunda in Ocean". (Pamantul e inchipuit ca o mare insula aninata de bolta cereasca prin patru franghii.) Intr-un mit Maidu, Earth-Maker-ul asigura cuplul pe care-l crease ca "atunci cand aceasta lume va fi prea uzata, am s-o refac pe de-a intregul; si cand o voi fi refacut-o, veti avea parte de o noua nastere". (.) Dupa cum observa Alexander cu privire la miturile cosmogonice ale coastei Pacificului, "multe naratiuni privind creatia par a se reduce de fapt la traditii referitoare la crearea din nou a pamantului dupa marea catastrofa; anumite mituri evoca totusi deopotriva creatia si o noua creatie".
In fond, implicand mai mult sau mai putin clar crearea din nou a unui nou univers, aceste mituri referitoare la sfarsitul lumii exprima aceeasi idee arhaica si extrem de raspandita de "degradare" progresiva a cosmosului, necesitand in mod periodic distrugerea si crearea lui din nou. Din aceste mituri ale unei catastrofe finale, care va fi totodata semnul prevestitor al iminentei creari din nou a lumii, au iesit si s-au dezvoltat, in zilele noastre, miscarile profetice si milenariste ale societatilor primitive. Vom reveni asupra acestor milenarisme primitive, dat fiind ca ele constituie, impreuna cu hiliasmul marxist, singurele revalorizari moderne pozitive ale mitului sfarsitului lumii. Dar trebuie sa reamintim in prealabil, pe scurt, care era locul mitului referitor la sfarsitul lumii in religiile mai complexe.
Sfarsitul lumii in religiile orientale
Doctrina distrugerii lumii (pralaya) era, dupa toate probabilitatile, deja cunoscuta in vremurile vedice (Atharva Veda). Conflagratia universala (ragnarök), urmata de o noua creatie, face parte din mitologia germanica. Aceste fapte par sa arate ca indo-europenii nu ignorau mitul referitor la sfarsitul lumii. Recent, Stig Wikander a indicat existenta unui mit germanic referitor la batalia eshatologica intru totul similar cu povestirile paralele indiene si iraniene. Dar incepand cu Brahmana si mai ales in Purana, indienii au dezvoltat in chip laborios doctrina celor patru yugas, cele patru varste a lumii. Esentialul acestei teorii il constituie crearea si distrugerea ciclica a lumii - si credinta in "perfectiunea inceputurilor". Deoarece buddhistii si jainstii impartaseau aceleasi idei, putem trage concluzia ca doctrina vesnicei creatii si distrugeri a universului este o idee panindiana.
Dat fiind ca am mai discutat aceasta problema in Le mythe de l'Éternel Retour , nu o vom relua aici. Vom aminti numai ca "ciclul complet se incheie cu o «nimicire», un pralaya, care se repeta intr-un fel mai radical (mahapralaya, «marea nimicire») la sfarsitul celui de al o mielea ciclu". Potrivit Mahabharatei si textelor Purana, orizontul se va aprinde, pe firmament se vor ivi sapte sau doisprezece sori si vor zvanta marile, vor arde pamantul. Focul Samvartaka (Focul incendiului cosmic) va distruge universul intreg. Dupa aceea, o ploaie diluviana va cadea fara incetare timp de doisprezece ani, pamantul va fi inecat si omenirea nimicita (Visnu Purana). Pe Ocean, asezat pe sarpele cosmic Cesha, Visnu doarme cufundat intr-un somn yoga (Visnu Purana). Si apoi totul va reincepe din nou - ad infinitum.
Cat despre mitul "perfectiunii inceputurilor" il recunoastem fara greutate in puritatea, inteligenta, beatitudinea si longevitatea vietii omenesti in Krta yuga, prima varsta. De-a lungul celorlalte yugas care au urmat, asistam la o deteriorare treptata atat a inteligentei si a moralei omului, cat si a dimensiunilor trupului si a longevitatii sale. Jainismul exprima in termeni extravaganti perfectiunea inceputurilor si decaderea ulterioara. Potrivit lui Hemacandra, la inceput statura omului atingea sase mile, iar viata lui dura o suta de mii de purvas (un purvas este egal cu 8.400.000 ani). In schimb, la sfarsitul ciclului statura lui de-abia atinge sapte coti iar viata nu depaseste o suta de ani. Buddhistii staruie si ei asupra prodigioasei scurtari a vietii omenesti: 80.000 de ani, si chiar mai mult ("incomensurabil", potrivit anumitor traditii) la inceputul ciclului, si zece ani la sfarsitul sau.
Doctrina indiana a varstelor lumii, adica: vesnica creatie, deteriorare, nimicire si creare din nou a universului, aminteste intr-o oarecare masura conceptia primitiva a innoirii anuale a Lumii, dar cu importante deosebiri. In teoria indiana, omul nu joaca nici un rol in periodica recreare a lumii; in fond, omul nu doreste aceasta vesnica noua creatie, ci urmareste sa evadeze din ciclul cosmic. Mai mult chiar, insisi zeii nu par sa fie adevarati creatori; ei sunt mai curand instrumentele cu ajutorul carora se efectueaza procesul cosmic. Se vede asadar ca, in ce priveste India, nu exista propriu-zis un sfarsit radical al Lumii; nu exista decat intervale mai mult sau mai putin lungi intre nimicirea unui univers si aparitia altuia. "Sfarsitul" nu are inteles decat in masura in care se refera la "conditia" omului; omul poate opri procesul de transmigratie in care se gaseste tarat orbeste.
Mitul perfectiunii inceputurilor este clar atestat in Mesopotamia, la israeliti si la greci. Potrivit traditiei babiloniene, cei opt sau zece regi antediluvieni au domnit intre 10800 si 72000 ani; dimpotriva, regii din primele dinastii postdiluviene n-au depasit 1200 ani. Vom adauga ca babilonienii cunosteau si ei mitul unui paradis primordial. Ei pastrasera amintirea unei serii de distrugeri si creari din nou (probabil in numar de sapte) succesive ale rasei omenesti. Israelitii impartaseau idei similare: pierderea paradisului originar, scurtarea treptata a duratei vietii, potopul care nimiceste omenirea, cu exceptia catorva privilegiati. In Egipt, nu gasim urme referitoare la mitul "perfectiunii inceputurilor" (nu este atestat), dar gasim in schimb traditia legendara a lungimii fabuloase a vietii regilor anteriori lui Menes.
In Grecia inregistram doua traditii mitice distincte, dar solidare: 1 - Teoria varstelor lumii cuprinzand mitul perfectiunii inceputurilor; 2 - doctrina ciclica. Hesiod este primul care descrie degenerscenta progresiva a omenirii de-a lungul celor cinci varste (Lucrari si zile). Prima, Varsta de aur, sub domnia lui Cronos, era un soi de Paradis: oamenii traiau vreme indelungata, nu imbatraneau niciodata si viata lor se asemana cu aceea a zeilor. Teoria ciclica isi face aparitia o data cu Heraclit, care va exercita o puternica inraurire asupra doctrinei stoice a Vesnicei reintoarceri. Chiar si la Empedocle constatam asocierea acestor doua teme mitice; varstele lumii si ciclul neintrerupt al creatiilor si al distrugerilor. Nu e cazul sa discutam diferitele forme pe care le-au luat aceste teorii in Grecia, mai ales de pe urma influentelor orientale. Ajunge sa reamintim ca stoicii si-au insusit ideea lui Heraclit a sfarsitului lumii prin foc (ekpyrosis), si ca Platon (Timeu, 22, C) cunoaste, deja, ca o alternativa, sfarsitul prin potop. Aceste doua cataclisme ritmau intrucatva Anul cel Mare (magnus annus). Potrivit unui text, care s-a pierdut, al lui Aristotel (Protrept), cele doua catastrofe aveau loc la cele doua solstitii: conflagratio la solstitiul de vara, diluvium la solstitiul de iarna.