Publicata la 15 august 1870 in "Convorbiri literare", Epigonii e unul dintre poemele programatice eminesciene. Titlul are rezonante germane. Romanul Die Epigonen de Karl Immermann introduce sensul de "urmasi nedemni ai unor inaintasi ilustri". Dintre sursele istorico-literare, cunoscuta e epigrama lui Schiller - Ieremiade. I se adauga Lepturariul lui Aron Pumnul ("antologie", voi. I-lV, Viena, 1862 - 1865), precum si Arhiva istorica a Romaniei (1865) si Letopisetele lui Kogalniceanu.
Epigonii e un poem de atitudine, primul in aceasta ordine tematica. In cea de-a doua etapa a creatiei, Eminescu se mentinea pe pozitia formulata de Maiorescu despre arta. Arta are ca obiect adevarul. Arta autentica e etica, sanatoasa; "simtirea adevarata", "inaltimea ideilor", "limba corecta, ferita de injosiri", refuzul "afectarii sentimentale", al "limbii fortate", al "coruptiei"' constituie luari de atitudine si conceptii pe care Eminescu Ie-a reprezentat. "Spiritul literar al acestei epoci e corupt si ni se pare noua atat de fad, pe cat de fade le par si lor scrierile clasicilor si a[le] moralistilor mai vechi Frenezie si dezgust, dezgust si frenezie - iata schimbarile perpetue din sufletul omenesc modern" (Scrieri politice). Ca Eminescu admira arta antica greco-latina si clasicismul e un fapt cunoscut. Pasoptismul a oferit prezentului un termen de comparatie. Precursorul acestuia, Heliade Radulescu, poate sta alaturi de Andrei Muresanu si Vasile Alecsandri. Acestia sunt poetii de referinta in aprecierea eminesciana (si nu e singurul text care ii evoca).
Constructia poemului se aseamana cu cea a multor poeme eminesciene. E biplana si alatura sugestiv oda si satira. Antiteza e procedeu compozitional declarat.
Partea intai a poeziei e o ampla oda. Pornind de la cateva motive si simboluri modelatoare, imaginea Poetului e "explicata", asociata direct mitului, vizionarismului, profetismului, orfismului, visului cu puterea lui creatoare. Conceptia se sprijina, in linii mari, pe aceea a credintei in mit, in atitudinea arhetipala (orfica, profetica). Mitul e purtator de simbol. E "hieroglifa unei idei" (Ioana Em. Petrescu, Eminescu. Modele cosmologice si viziune poetica). Asa, de exemplu, mitul orfic (al lui Orfeu) identifica pe poetul-cantaret unei semidivinitati capabile sa miste valul, piatra, natura in genere, subliniind puterea cantecului de a re-centra universul. intregul discurs are ca substrat "nostalgia varstei organice si profetice a poeziei cand scrierile au valoarea sacra de «scripturi», cand intre «cantare» si «gandire» n-a intervenit ruptura indoielii" (Ioana Em. Petrescu, op. cit.).
Prin elogiul direct al predecesorilor, "varstele" simbolice ale poeziei se dispun pe linia ratarii intelegerii atotcuprinzatoare a universului, pierderii *~ sacralitatii, "naivitatii", puritatii, potentelor magice ale cuvantului, visului creator.
Sir de nume, caracterizari memorabile. Uneori nepotrivite, uneori neintemeiate (Cichindeal nu poate fi ,gura de aur", caci e autor de fabule; profesia lui e cinismul; Mumulean si "glasul [lui] cu durere" sunt incompatibilitati -caci el a fost satiric).
In general, Eminescu a lucrat aici prin raportare la opere inconfundabile ale autorilor in discutie (Primavara amorului de Iancu Vacarescu, Trago-dia lui Beldiman, Armonii intime de Sihleanu, Fabule de Donici, O sezatoare Ia fara de Pann, Biblicele lui Heliade Radulescu, Clacasul lui Bolliac, Marsul si Ruinurile Targovistii de Carlova, Anul 1840 de Alexan-drescu, O fata tanara pe patul mortii de Bolintineanu, Un rasunet de A. Muresanu, schite si nuvele de Negruzzi, Doine, Insir'te. margarite, Margaritarele, Suvenire, Vis de poet, Dridri, Altarul Manastirii Putna de Alecsandri).
Elogiul fara rezerve al acestor scriitori de talie diferita are o singura motivatie - aceea pe care Eminescu insusi o expunea in scrisoarea care a insotit poemul destinat publicarii: "Daca in Epigonii veti vedea laude pentru poeti ca Bolliac, Muresan, Eliade, acelea nu sunt pentru meritul intern al lucrarilor lor, ci numai pentru ca intr-adevar te misca acea naivitate sincera, neconstiuta cu care lucrafu] ei. Noi, cesti mai noi suntem trezi de suflarea secolului si de aceea avem atata cauza de-a ne descuraja Poate ca Epigonii sa fie rau scrisa. Ideea fundamentala e comparatiunea dintre lucrarea inerezuta si naiva a predecesorilor nostri si lucrarea noastra trezita, dar rece"
Evocarile respecta, in mare masura, un tipar: apozitia se adauga, ca o emblema, numelui. Uneori, in aceasta "eticheta" e o aluzie (la opera, la o trasatura definitorie). Dar esential ramane faptul ca "formula" e memorabila si, in felul acesta, are aceeasi rezonanta ca numele. Valori metaforice, epitete rasunatoare, asociatii inconfundabile de termeni. Calinescu vedea aceasta parte prozaica, salvata, in mare masura, de originalitatea stilistica, de inventivitatea in construirea metaforei.
Partea a doua a poemului are ca "mobil" polemica. Satira vizeaza tocmai epigonismul si pe reprezentantii lui, in care il recunoastem pe omul "modern", cu o atitudine radical opusa vizionarismului antecesorilor increzatori in gandirea critica. Omul modern e purtator de masca - "mimare profanatoare a unor sentimente si atitudini () sau a unui limbaj" (Ioana Em. Petrescu).
Daca poezia de altadata se identifica mitului, daca arta nu mai e limbaj autentic, artistul traieste ruptura dramatica intre sine si univers. in acest punct, constructia duala a poemului se supune procedeelor romantismului. Antiteza lucreaza la mai multe niveluri. Elogiu vs. satira de un "sarcasm plastic" (G. Calinescu) sunt atributele'prin care se identifica doua generatii -voi (ei) / noi (inalte idealuri sociale, vizionarism, noblete, profunzime, credinta in misiunea transformatoare a artei si, respectiv, micime sufleteasca, absenta idealului, blazare, marginire, falsitate, goliciune, pesimism, scepticism).
Limbajul plastic, metaforic, verbul energic si paralelismele de mare efect definesc aceasta a doua parte a poemului. Necrutatoare, invectiva cade aici definitiv asupra unei generatii vulgare, inconsistente: Simtiri reci, harfe zdrobite, I Mici de zile, mari de patimi, inimi batrane, urate, I Masti razande, puse bine pe-un caracter inimic. I Dumnezeul nostru: umbra; patria noastra: o fraza; I in noi totul e spoiala, totu-i lustru fara baza; Si Voi credeati in scrisul vostru, noi nu credem in nimic!".
Viitor si trecut isi inverseaza pozitia, rolul, si aceasta rasturnare e semnul regresului. Generalizarea functioneaza apoi ca proiectare a ideilor asupra intregului cosmos (cf G. Calinescu). Filosofia schopenhaueriana e modelul: "Moartea succede vietii" Definirea filosofiei, a poeziei poarta semnele ironiei amare si, ca atare, trebuie citite si ele rasturnat. Sunt definitii ce s-au adaptat lumii moderne. Daca pentru antecesori poezia era metafora + mit + simbol = alegorie (Joc cu icoane"), asa cum o delimita Schlegel, dar, intai de toate, cantare ("atribut natural al bardului"), pentru contemporani e forma seaca, si, deci, destituita din locul ei de limbaj privilegiat adanc - al sensurilor concrete originare.
Ideea retorica pe care o identifica in poem Calinescu se concretizeaza ca "paralela" intre creatia a doua varste ale poeziei. Epigonii e "o disputa mascata intre antici si moderni", o polemica amara a poetului cu propriul sau context istoric.
