Incadrare si tematica:
Poezia a fost publicata la 15 august 1870 in revista gruparii
Junimea, Convorbiri literare.
Titlul este un cuvant preluat prin filiera romanticilor germani (Karl Immermann, D/e Epigonem), cuvant de origine greceasca, insemnand "urmasi nedemni".
Este o arta poetica si un manifest al conceptiei romantice asupra lumii. Sunt exprimate idei, atitudini si sentimente despre arta, despre menirea poetului si a poeziei.
Arta poetica [ars poetica) - o poezie care are ca tema chiar conceptia despre poezie si menirea poetului, in care autorul isi exprima idei, sentimente, atitudini cu privire la actul creatiei si la statutul artistului. Preocupari pentru legile si principiile artei si ale poeziei in mod deosebit apar inca din Antichitate (Horatiu, Ars poetica), se manifesta in clasicism (Boileau, Arta poetica) si continua sa-i preocupe pe artisti pana in epoca moderna (v. poeziile Flori de mucigai si Testament de T. Arghezi sau Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga).
|
In conceptia Ioanei Em. Petrescu, poemul se inscrie in cea de-a doua etapa evolutiva a universului poetic eminescian, epoca de pierdere a consubstantialitatii fiinta-univers, de criza a gandirii moderne, pe care Erninescu o explica prin "pierderea credintei", printr-un acut sentiment de instrainare: "Si nu o instrainare in aceasta lume a exilatilor romantici care se revendica de la o patrie celesta, ci o pierdere a patriei cosmice, caci gandirea nu mai descopera divina ratiune muzicala a lumii, ci absurditatea existentei."
Poemul este alcatuit din doua parti, care au drept baza structurala antiteza prezent decadent - trecut mitic, paradisiac. Aceasta dispunere este in concordanta cu conceptia romantica asupra lumii ca unitate a contrariilor.
Prima parte, cu elogiul voit cam exagerat al generatiei anterioare (Vacarescu, Beldiman, Heliade Radulescu, Bolliac, Grigore Alexandrescu, Vasile Carlova, Bolin-tineanu, Vasile Alecsandri - toata pleiada poetilor pasoptisti) reprezinta viziunea unei lumi mitice, a "zilelor de aur a scripturilor romane", o perioada paradisiaca, incarcata
de prestigiul inceputurilor.
A doua parte, marcata in intregime de ironia specifica romanticilor, incepe cu interogatia poetica ce cuprinde pronumele personal de persoana I plural "noi", care include autorul si termenul "epigonii", urmate de metaforele plasticizante "simtiri reci, harfe zdrobite", "inimi batrane, urate", care sugereaza lipsa sensibilitatii, frigiditatea spiritului incapabil sa realizeze o purificare a realitatii decazute prin intoarcerea la un timp sacru si fertilizator.
Epigonismul desemneaza structura omului modern care renunta la muzicalitate, la frumos. Contemporanii uita nu numai istoria sacra a cuvantului (pentru romantici, poezia este res sacra), ci si statutul acestuia, de imagine a unui gest primordial: "Dumnezeul nostru: umbra, patria noastra: o fraza / In noi totul e spoiala, totu-i lustru fara baza; / Voi credeati in scrisul vostru, noi nu credem in nimic."
Intre "noi" si "voi" se creeaza prapastia dintre infloritor si decadent, original si copie, opera si kitsch, dintre sacru si profan:
"Voi, pierduti in ganduri sante, convorbeati cu idealuri;
Noi carpim cerul cu stele, noi manjim marea cu valuri".
Versul "Caci al nostru-i sur si rece, marea noastra-i de inghet", cu epitetele ce tind catre o viziune metaforica, cuprinde unul din motivele des intalnite in lirica lui Erninescu, oglinda (oglindirea), reliefat de cer si mare. Cerul este "sur si rece", marea, spatiu matricial, este "de inghet": gandirea mitica, a vremurilor fericite, apune si oglinzile se sparg, ingheata, isi pierd caracterul primordial, limpezimea, naivitatea.
Poezia nu mai are puterea de a transfigura realitatea si nici de a proiecta idealuri.
