EPIFANIA - Volum de versuri de Daniel Turcea, aparut la editura Cartea Romaneasca, in .

Este al doilea volum al autorului, dupa Entropia (aparut in 1970), si ultimul antum. La scurt timp dupa tiparirea cartii, poetul moare prematur, iar creatiile sale postume, incluse in editia Hyperion de la Cartea Romaneasca (1982), reprezinta o prelungire a Epifaniei, pastrand notele distincte ale imaginarului poetic din volumul de fata.

1978, anul de aparitie al volumului de versuri Epifania, semnat de Daniel Turcea , reprezinta un moment al unei perioade de translatie intre doua epoci ale scriiturii, marcate conventional prin titulaturile generice de modernism (tarziu) si postmodernism.

Teoretic doar, nu si practic, cata vreme dezbaterea asupra "despartirii apelor", precum si asupra legitimitatii titulaturii insasi de postmodernitate a dus, deocamdata, la rezultate mai degraba incerte.

In esenta sa, volumul lui Daniel Turcea isi propune nu sa destrame coerenta istoriei literare printr-o ruptura agresiva a tehnicilor discursive si o detasare neta a imaginarului poetic de tot ceea ce caracteriza poezia anterioara, ci dimpotriva. Poezia lui Turcea pleaca de la premise suprarealiste, mai ales in volumul din 1970 si refuza ironica (sarcastica) detasare a subiectului de obiect si, in ultima instanta, de propriul text.

Caci tipul de sensibilitate poetica al creatorului este, in cazul de fata, privilegiat prin forta implicarii eului in sentimentele lumii configurate textual. Aceasta poetica participativa da nastere unui univers bazat pe o metafizica subiectiva, iar aceasta este, pana la urma, calea regala catre o poezie sublim "vinovata" de autenticitate. Volumul cuprinde sase cicluri (Gradini, Privelisti, Ars, Frumusete si Eroare, Poeme de dragoste, Epifania), prefatate de cinci poeme care nu doar anunta marile teme ale cartii si tehnicile predilecte prin intermediul carora eul poetic a decis sa-si construiasca discursul, ci configureaza si spatiul imaginar si subiectiv pe care lectura urmeaza a-l traversa, in "eseul" in trei timpi intitulat Geometria sau cautarea drumului obsesia cristalinitatii lumii, a chimiei sale astrale serveste drept pretext pentru o viziune asupra universului-sfera, de cuante, in care eliotianul punct fix al lumii rotitoare este "poarta prin care universul poate iesi/ in afara lui/ neclintit, in plina miscare".

"cheie in clipa contrarie/ pulsand", "simetrie a lumii" si in care geometria este o "lege a lumilor inchise", "o ierarhie", un atavism sau "haosul care tinde spre miscare". Tema enuntata aici marcheaza si diferenta de viziune dintre cele doua volume antume ale autorului. Obsesia dezagregarii lumii in miriade de clemente si formula unui balet, adesea livresc, printre formele, culorile si sunetele universului din volumul de debut este inlocuita aici prinlr-un alt model al cunoasterii. Textul propune de aceasta data un spatiu compact, inchis, in care cui poetic se initiaza prin tehnici ale revelatiei, ceea ce-l desemneaza pe Daniel Turcea ca poet inscris intr-o spectaculoasa descendenta. .

Modelele de referinta sunt, incepand cu Juan de la Cruz si sfarsind cu Ion Barbu, acelea ale unor limbaje ce tind spre o dezvaluire imediata a matricii originare a ideilor, spre esentele lumii si fiintei. Constructia de sens in poezia lui Daniel Turcea se realizeaza prin insumarea unor stari evanescente, a unor fragmente de sintaxa subiectiva ce configureaza in final tabloul unui peisaj interior care ii devine pe nesimtite foarte intim lectorului. Cunoasterea participativa, de tip barbian, este dublata asadar de o absorbtie a ochiului ce priveste, realizandu-se astfel o comunicare absoluta intre subiectii implicati in actul poetic. Rezultatul acestui proces este unul de osmoza: starea de gratie a poetului devine, prinlr-un intim transfer, starea subiectului cercetator. Experienta traita astfel, luand cunostinta de poezia lui Daniel Turcea , depaseste granitele unei simple rutine a lecturii si,modificandu-si fundamental natura, devine un fapt de traire autentica.

Uneori, simplitatea discursului poetic, dusa pana la esente, este cea care asigura acest transfer

"- fii-mi mormant de scortisoara si la tine am sa viu - rog sa-ti fiu un bob de grau ingropat in lina seara in fagaduit tinut langa raul preacurat unde pasare pogoara in zori sa nu-ti fiu povara lacrima sa nu-Ti mai fiu" - Fagaduinta),

Iar modelul folcloric serveste drept excelent pretext pentru asemenea cristaline miniaturi poetice. Dimensiunea fundamentala a universului poetic din aceasta carte ramane insa cea neoromantica. Nu doar metafizica si procedeele identificarii lucrurilor lumii prin intermediul organelor sufletesti o desemneaza, ci si o atmosfera aparte a bagajului lingvistic ce participa la articularea discursului si care, desi mascata adesea indaratul versului fragmentar, erupe cu forta in momente de acuta revelatie, conducand la structuri poetice geometrizale, ordonate, aproape clasice

"atunci, sufletul, nestiind de sine se invaluie-n tacere si priveste catre frunze uimindu-se ca de a sa risipa s-ar naste pasare, s-ar naste nor si palid print mereu iubind s-ar pierde-n basme scanteind sa nu-i mai fie lui osanda al gandurilor vechi popor sa-ngroape taina sa de om luminii doar asemanare! sfintenia nebanuita la malul apelor in somn cand amagirea da in floare si vis, s-ar vrea, acelor ape si ielelor s-ar face domn si viata sa s-ar vrea ursita ca vina steaua sa i-o poarte s-o stea sa-l vindece de moarte cu alta moarte, netraita melan-colia-i lina sora si versul creste in splendoare cumplita-i floare carnivora" - Floare carnivora).

Desi evidente, reflexele de emines-cianism dintr-o asemenea poema nu-i obtureaza modernitatea viziunii si cu atat mai putin autenticitatea. Elemente ce tin strict de paradigma eminesciana a limbajului (de-o pilda verbul "a mira" cu sensul de "a oglindi") puncteaza si mai acut acest lip de atmosfera, chiar daca ele sunt continute aici de structuri, precum haiku-ul, pe care poetica eminesciana nu le frecventa ("mira, in vasul/ de bronz, tacerea/ ramul/ ce se inclina intre spice" - Tacerea). Ezoterismul lui Daniel Turcea are ca suport declarat Cuvantul originar. Raporturile poetului cu logosul sufera insa, in acest volum, o modificare vizibila, prin comparatie' cu cartea de debut. Eul poetic din Entropia se gasea intr-o acerba lupta cu limbajul.

Traseele poetice, acolo, marturiseau despre o spaima a creatorului de a nu fi cotropit de cuvant, care avea ca rezultat o mereu insatiabila nevoie de control asupra limbajului, de fortare a limitelor lui.

In Epifania insa, limbajul inceteaza sa mai fie inamicul, iar constiinta poetica accepta insasi ipostaza Cartii care se transforma in cenusa. Caci pentru initiatul in taina camarii "cea netacuta de omenesti maini", limbajul nu mai este limba, ci logos, izvorul; textul nu mai este simplu semn, ci fiintare, "numire de lumina", "numire de iubire", iar "numere, cuvinte si teama dintre ele" fac, toate, o blanda osanda traita tainic in "ziua orbitoare", in care poetul proclama: "Cuvant/ de buna mireasma/ gura mea/ umple" (Logos, izvorul, cantul V). Pananimist, metafizic, textul lui Turcea este, mai mult decat orice, o scriptura a evului modern.

Abstras cotidianului si "realitatii reale", tragandu-si seva dintr-o poetica a revelatiei si configurand o lume fascinatorie, a esentelor subtile, manierista in forma si profund autentica, poemul invita la o aventura de lectura ce ramane mereu, incitant, la granita dintre iluzie si uitarea de sine.

Scriitori romani