ENIGMA OTILIEI
- Al doilea roman al lui G. Calinescu (dupa Cartea Nuntii, 1933), tiparit in doua volume de editura bucuresteana "Nationala" - Ciornei, la sfarsitul lui martie 1938, intr-un tiraj relativ modest: 2399 de exemplare ("editia definitiva" din 1961 - a Vi-a, in ordinea aparitiilor - va fi difuzata in peste 30000!).
In intentia autorului, concordanta si cu substanta epica a romanului, acesta urma sa se numeasca Parintii Otiliei, dar editorului "i s-a parut mai sonor" titlul propus ca alternativa "comerciala" (cf. explicatia data, in replica, lui Perpessicius, in "Viata romaneasca', nr. 7, 1938).
La nivelul textului, principalele modificari survenite pe parcurs sunt cele depistabile in amintita editie definitiva, girata inca de autor. Faptul ca o seama de interventii evident, de conjunctura - de aici afectau si continutul romanului (cele mai flagrante privind dialogurile doctrinare dintre Felix si Weissmann, altele, mai marunte, tintind mai ales evitarea pasajelor potential ambigue) l-a determinai insa pe alcatuitorul excelentei editii critice din 1998 (Opere, 2), Nicolae Mecu, sa reintroduca in circuitul public versiunea necenzurata din 1946, confruntata cu manuscrisul de la Biblioteca Nationala (fondul Saint-Georges) al editiei princeps, pentru corectarea erorilor de lectiunc sau de tipar scapate reviziei operate de autor si perpetuate apoi, sub diferite forme, intre care unele de-a dreptul nastrusnice (cf. Nota editorului).
Dramatizare, cu precadere prin simple decupaje, de Iosif Bata, pusa in scena de Ion Cojar, la National (stagiunea 1968-l969), cu Valeria Seciu, Traian Stanescu, I. Fintesteanu, Geo Barton, Al. Giugaru, Dem. Radulescu s.a. Ecranizare de Ioan Grigorescu (scenariul) si Iulian Mihu (regia), in 1972, Felix si Otilia, cu debutantii Radu Boruzescu si Julieta Szoniy in rolurile titulare, alaturi de Clody Bertola, Sergiu Nicolacscu, Gh. Dinica, Eliza Pctrachescu, Gina Patrichi s.a.
Mai putin directa decat in cazul primului roman al - pana atunci - criticului si istoricului literar, implicarea publicisticii paralele in geneza Enigmei Otiliei nu-si pierde nici de asta dala interesul, dar dintr-un unghi usor diferit. Odata depasite inhibitiile si aprehensiunile debutului, romancierul tinde adesea a o transforma inlr-un veritabil "discurs de escorta" (N. Mecu), in masura sa-i pregateasca o relansare autoritara, e-chivalcnta cu consacrarea si in aceasta ipostaza. Dezbaterea despre roman, ca specie-pilot a prozei interbelice, il angajeaza astfel nu numai pe cronicarul din acel timp al "Adevarului literar si artistic", dar si pe romancierul toi mai inclinai sa renunte la glorificarea erei masiniste si a pasiunilor sportive, pentru a da castig de cauza, fie si intr-o maniera mai detasata (si deci totodata mai permisiva), solidului model balzacian, al lumii "absorbite" in caractere si fixate in cadre semnificative sub acelasi aspect. Din (si, poate, mai ales in) aceasta perspectiva sunt judecate romanele ori amendate opiniile unor contemporani ca Mircea Eliade, Camil Petres-cu, Ionel Teodoreanu, Dan Petrasincu, M. Se-bastian etc. Preocuparile cronicarului (in sensul mai larg al termenului) includ pana si enumerari, deloc intamplatoare, de "subiecte elementare posibile in roman" (cf. "Adevarul literar si artistic", nr. 885, 1937), intregite, in spatiul generos acordat de revista "mizantropului" Aristarc, cu serii de adevarate "fiziologii", ce-i ilustreaza explicit "pasiunea clasificatiilor morale" (D. Micu), ori cu secvente razlete, concepute in chip de Mici consideratiuni, cum se si intituleaza unul dintre texte, sau de simple fise de lectura, spicuiri din presa cotidiana (incluzand chiar si rubricile de anunturi, al caror ecou parodic se va regasi si in roman) etc, precum: Ciudatenii, Anunturi de casatorie. Despre femeie.
Arhitectura, Despre egolatrie. Un indragostit, Despre temperamentul erotic (versiunea corecta a titlului citat si de N. Mecu), Neintelesii, Senilitati s.a. (cf. sumarul primului volum al culegerii Galceava inteleptului cu lumea, 1973). Probe publice de atmosfera, atitudine si creatie intelectuala, subordonate indirect aceleiasi cauze, manifestarile de acest gen din ultimele luni ale anului 1937, cand manuscrisul romanului parasea practic santierul, spre a face loc Vietii lui Ion Creanga, incep a se intersecta, in coloanele aceleiasi rubrici, cu cateva mostre nedeclarate din chiar viitoarea carte (elaborata, s-ar spune, mereu "sub pecetea tainei"): La doctor, cu scurte pasaje, adaptate anonimatului si asamblate ad hoc, din capitolele VII si XIX (12 septembrie), Arta culinara, fragment compact din capitolul XVI, relatand vizita lui Stanica la matusa Agripina (12 decembrie) si Acaparatorii (text neretinut de editorul culegerii citate si astfel, probabil, scapat din vedere si de ingrijitorul editiei critice a romanului), cuprinzand cateva consideratii de situare in context a titlului (si el balzacian!), urmate de transcrierea "tabloului de gen" din capitolul XVIII, cu Felix in cautarea noii adrese a lui Weissmann.
Pentru ca "taina" atat de indelung intretinuta sa-si afle dezlegarea abia cu putin inaintea aparitiei operei in librarii, prin publicarea, in pagina de proza propriu-zisa a saptamanalului, a unui amplu fragment, intitulat chiar Enigma Otiliei, reprezentand insusi incipit-ul , atat de izbitor balzacian, al romanului (cf. "A.L.A" din 16 martie 1938). Paralel, dar la obisnuita pagina 18, Aristarc isi exercita oficiul de "mizantrop" prin adaptarea, evident ncdeclarata, a unui alt fragment, imprumutai unui narator nenuniit. care comprima alert cateva file din capitolul XI intr-o veritabila fiziologie a Invidiei (cf. culegerea citata). Efectul de trompe l'oeil (N. Mecu), amplificat si de prestigiul criticului, va marca astfel oarecum firesc receptarea Enigmei Otiliei, cronica lui Pompiliu Conslanlinescu -despre care autorul va socoti cu indreptatire ca rezuma, de fapt, "reactia opiniei culte', in acel moment (cf. Istoria literaturii romane, unde o si aflam reprodusa, in locul comentariului personal) - , acreditand pentru mult timp perspectiva intentionalitatii, in definirea si analiza operei: G. Călinescu conchide cronicarul, "a procedat clasic, dupa metoda balzaciana a faptelor concrete, a experientei comune, fixand in niste cadre sociale bine precizate o fresca din viata burgheziei bucurestene" si tacand ca intreaga reconstituire de imprejurari, destine si tipuri umane sa poarte "pecetea credibilitatii".
Singurul ecou defavorabil ce poate fi luat in scama, facand abstractie de nota vadit rauvoitoare a Cuvantu-lui din 10 aprilie 1937, isi are in chip neasteptat sursa in Mentiunea subtil malitioasa a lui Perpessicius, careia proaspat consacratul romancier nu a intarziat insa a-i da o replica acida, cu explicatii indeosebi (dar nu numai) pro domobalzaciana (v. supra). Alte opinii.
In general pozitive, dar cel putin partial divergente in raport cu "modelul", cum ar fi aceea a lui D. I. Suchianu, vizand o discutabila filiatie dostoievskiana (intr-un context cu multe intuitii deloc neglijabile, insa), ori cele datorate foarte tinerilor, pe atunci, Ov. Papadima ("suntem lotusi departe de Balzac"), Eugen Schileru (de acord ca e singurul roman balzacian al literaturii romane, criticul il apreciaza totusi in special pentru modernitatea - "eretica"! - a personajului eponim) sau I. Negoitescu (pentru care Enigma Otiliei este un desavarsit "roman comic ', conceput cu "recea voluptate" a unui "cinic jovial", al carui joc, perfect coordonat, "nu te angajeaza afectiv", ci "te capteaza estetic") nu-si vor vadi pertinenta decat sub zodia reconsiderarilor de mai tarziu, cand protocoalele sacrosancte ale "primei comuniuni" vor suferi serioase remanieri, ajungandu-se chiar la deplasarea centrului de greutate al judecatilor critice in sensul evolutiilor invederate, intre timp, si de Bietul Ioanide sau Scrinul Negru.
Bilantul exegetic al ultimelor decenii s-a imbogatit si cu unele date din paginile inedite de jurnal ori din corespondenta, ulile obisnuitelor raportari ale operei la biografie. Nucleul insusi al romanului, conceput ca istorie a unei mosteniri si a intrigilor antrenate la nivelul competitorilor, pare astfel a-i fi fost sugerat lui Călinescu (cf. insemnarea din 14 febr. 1937) de imprejurarea mortii unei matusi, Tinca, asociata spontan aceleia, anterioare, a enigmaticului Tache (evident, Capitanescu, tatal).
"Fictiune in spiritul realitatilor", protagonista care a starnit nu numai valuri de cerneala, dar si curiozitati de arhiva i-a pricinuit si ea autorului un efort de memorie, soldat cu o reminiscenta (interesand de fapt mai mult psihanaliza, prea putin agreala de critic): in copilarie, o ruda "cu mult mai in varsta", pe nume Otilia, care canta si la pian ("Dumnezeu stie cum"), ii inspirase "respect" penlni ca ii daduse "o carte de lectura in limba germana, cu frumoase ilustratii", detalii care-i vor permite peste timp sa-i speculeze llaubcrtian "imaginea lunara , lipsita de biografic, proiectandu-si in ea (Otilia c'est moi) propriul fond de "ingenuitate si copilarie" (cf. Esenta realismului, in "Contemporanul", nr. 5, 1960). Dincolo de asemenea adaosuri la dosarul romanului, receptarea posterioaia repunerii lui in circulatie (1956) cunoaste si o treptata diversificare a modurilor de abordare a textului, remarcabila chiar din prefetele unor critici ca Paul Georgescu, care incearca a redelini, adecvat momentului, dar si cu multe disocieri de certa finete analitica, sensul clasicismului calincscian (fortand lotusi nota, atunci cand isi propune sa deduca modernitatea naratiunii din "contopirea" tragicului cu comicul) sau Ovid S, Crohmalniceanu.
In lectura caruia primeaza sugestia integratoare a titlului initial [Parintii Otiliei). romancierul evoluand in cadrul evident, balzacian - al "schemei universale a paternitatii si a implicatiilor ei sociale" (depasit totusi, adesea, cum concede istoricul literar, in primul tom al vastei sale sinteze universitare, sub imperiul unei luciditati estetice "de cel mai autentic tip modern"). Imaginea de roman traditional, de factura balzaciana cunoaste insa cele mai semnificative nuantari si corectii in favoarea modernitatii atunci cand este adusa in discutie complexitatea, "straina prozei balzaciene", a unor personaje "cu rasturnari bruste si reactii derutante, cum e psihologia Otiliei" (cf. acelasi).
In fagasul delimitarii (poate prea) transante, datorate inca lui E. Schileru ("Otilia nu esle un dat, ci un proces"), se insiruie, in timp, zeci de aproximari cu valoare de ebose ale unui portret in miscare, sugerand in esenta indeterminarea caracterologica proprie prozei modeme: "O devenire gratioasa, un echilibru fragil intre copil si femeie" (F. Cieorgescu), "o fiinta liliala, care tulbura prin sinuozitatea reactiilor, prin neprevazutul comportarii" (S. Damian), inscriindu-se simultan "in Eternul feminin si in clipa" (C. Ciopraga) si "plina in acelasi timp de falacioase promisiuni si ciudate reticente" (R. Popescu), "imuna la romantisme, fara a fi insensibila, frigida sau calculata" (D. Micu), "exponenta a misteriosului si atragatorului etern feminin eu instinct practic" (Al. Piru), "un amestec de copil si hetaira" (D. I. Suchianu) etc.; cititorului fiindu-i la indemana continuarea seriei, de asta data cu citate vadind reflectarea poliedrica (I. Balu) a personalitatii Otiliei in viziunea naratorului ori in constiinta celorlalte personaje de prim-plan ale romanului: Felix Sima, din perspectiva caruia ni se propune sa definim insasi "enigma" din titlui selectat de editor, "mos" Costache Giurgiuveanu, tatal adoptiv, cu o viata interioara de asemenea ireductibila la simpla fisa caracterologica a avarului, mosierul epicureu "cu suflet tanar" Leonida Pascalopol, "tatal" visat de Otilia, dar acceptat finalmente ca sot, ori "tanti" Aglae Tulea, "baba absoluta, fara cusur in rau", cu fiicele ei. Olimpia si Aurica, si inconfundabilul Stanica Ratiu, ginerele intrigant si intrcpid, atras in consens cu "clanul" de miza mostenirii.
Pentru ca, in deceniile din urma, sa se impuna, resuscitand intr-un fel, dar ca valori, tocmai unele din rezervele formulate la prima aparitie, o noua paradigma critica: aceea a luciditatii care construieste (asadar, inapoi la Perpessicius, dar si la . Negoitcscu ori C, Fanlancru!), sub ochiul estetului (N. Manolcscu), in fagasul generos al realismului clasic, alternand insa, dupa caz, registrul balzacian consacrat cu atitudinile heterodoxe ale unui "spirit prin excelenta mobil, viu pana la contradictia launtrica" (N. Balota), care se si amuza, sarjand -uneori pana la grotesc - ori proiectandu-si in opera propriile umori. Cititorul care vine, mai cu seama, dinspre Bietul loanide sau Scrinul negru nu poate sa nu fie de acord ca Satiricon-wl lui G. Călinescu (N. Balota) cuprinde si savuroase pagini din Enigma Otiliei. Sa fie si acesta un indiciu al "nesomnului" capodoperelor?
