De ce din nou, oare, despre romantismul german si Eminescu? Tratat integral sau fragmentar, subiectul acesta a tentat intr-adevar pe cercetatori cu o recurenta impresionanta, justificata, desigur, de o normala propensie spre explicatii cauzale, inerentele explicatii cu care tinem sa raspundem interogatiilor mereu nelinistite puse in legatura cu un destin de reala exceptie, acela al poetului national. Va fi fiind, poate, si acesta un drum firesc de explorare retrospectiva a unei existente destul de invaluite de mister si a unei opere care, pana astazi, provoaca necontenit inca uimiri si perplexitate prin vastitatea ei subterana si infinitatea nivelurilor de interpretare posibila. ()
Destul de multe studii au investigat in ultimii ani sectiuni din vastul interes manifestat de poetul nostru fata de culturile straine, in varii chipuri.
Studiul amanuntit al manuscrisului cuprinzand traducerea gramaticii sanscrite a lui Franz Bopp, Kritische Grammatik der Sanskrita-Sprache in kurzerer Fassung (Gramatica critica abreviata a limbii sanscrite), aparuta in prima editie la Berlin, in 1845, studiu intreprins cu superioara acribie de dr. Amita Bhose61, a condus la concluzii deosebit de noi si de interesante privind relatiile adevarate dintre Eminescu si cultura Indiei (necunoscute pana la un punct nici chiar de G. Calinescu), intarite de altfel si de studiile regretatului Sergiu Al. George, deschizand o fereastra surprinzatoare spre mai mult banuita pasiune a poetului pentru Orient si facand cu putinta inceputul apropierii noastre de sinteza Orient-Occident, care-l singularizeaza pe roman in romantismul european (s.n.).
Apoi, de legaturile posibile (de fapt, aproape incontestabile) dintre opera lui Eminescu si a celui mai insemnat poet romantic german, Novalis, s-a ocupat indeaproape, cu mijloacele criticii moderne adecvate la un demers intelectual deosebit de penetrant, Viorica Niscov62. Lucru foarte important intru largirea ariei romantice parcurse de scriitorul roman presupus de o frecventa prejudecata de a nu se fi apropiat decat de poeti loviti de epigonatul romantismului tarziu de limba germana.
Iar o scurta monografie, datorata lui St. Avadanei63, a urmarit in mod mai sistematic incursiunile eminesciene (pare-se nu putine la numar) in gradina literelor engleze, folosind cele mai recente cercetari ale anglistilor romani in aceasta privinta.
Ne-am marginit numai la trei exemplare, marcand trei directii diferite de acces contemporan la mereu neatinsul, mereu parca tot mai indepartatul orizont al culturii poetului si, totusi, toate la fel de utile, de edificatoare pentru scrutarea unui univers mental nepereche si a unor mecanisme de functionare a unui intelect, a unei capacitati creatoare de o finete si o forta greu de ingemanat in istoria culturii.
Si daca noi insine reluam chestiunea mult dezbatuta, cum spuneam mai inainte, fie fragmentar, fie in totalitate, o facem tocmai in scopul folosirii rezultatelor mai recente ale cercetarilor de specialitate, care ne ofera si unghiuri de abordare mai libere si mai speciale, si, evident, o seama de sugestii mult mai substantiale decat cele de la care porneam intr-un foarte modest studiu incercat acum peste douazeci de ani, cu acelasi titlu". ()
inca de . foarte timpuriu, mai intai familia (Gh. Eminovici stia nemteste), apoi scoala din Cernautii aflati sub dominatia austriaca, prin profesori germani si limba de predare germana, prin gazde vorbind germana, au marcat o etapa obligatorie de impact asupra copilului, dupa aceea a adolescentului, furnizandu-i instrumentul, desavarsit stapanit, al patrunderii in universul acelei culturi. Si chiar daca lecturile primilor ani au constat in chip precumpanitor din autori minori, din "lucruri de duzina, literatura fantastica si sentimentala, si printre cele bune hoffmannienele Erzahlungen"65, valorile de prima marime ale literaturii germane (inclusiv austriece, desigur) n-au putut lipsi, macar din auzite, din lumea, marunta la inceput, a cunostintelor scolarului (nu foarte sarguincios, dar pasionat de fictiune), vertiginos sporita inca prin lecturi amestecate si incluzandu-le, probabil, destul de repede si pe acelea. Se vorbeste astfel curent despre o anumita continuitate a influentei lui Goethe asupra lui Eminescu prin lecturi asidui, traduceri si inrudiri tipologice de netagaduit. O reafirma si Ion Roman in anii din urma, intr-o carte de remarcabila amplitudine comparatistica, amintind despre "acea cunoastere intima a creatiei" lui Goethe, "care i-a imprimat-o in constiinta ca pe o prezenta permanenta si vie".
I se stie, de asemenea, ca un dat al primei etape de formatie, pasiunea tinereasca pentru lirica lui Schiller (din care a si tradus), care-1 insotea, dupa izvorul devenit clasic al relatarii lui Caragiale67, in multiplele lui vagatii prin tara si-i constituia lectura de predilectie (desi mai tarziu avea sa abjure, in numele acuzei de "cosmopolitism", marea iubire a juventutii sale), deschizandu-i, poate, prin scrierile estetice, drumul spre filosofia kantiana.
Se mai stie despre cunoasterea timpurie a unor autori destul de neinsemnati ca A. von Kotzebue68, dramaturg mediocru, sau ca Nikolaus Lenau, romanticul autor austriac al unui alt Faust.
Limba si literatura germana, laolalta cu celelalte obiecte de studiu, au ramas insa si ele doar atat si n-au stat niciodata in calea a ceea ce a fost, chiar din perioada cernauteana, devotata, ferventa ucenicie la scoala traditiei nationale luptatoare, intruchipate, in ochii setosi de aventura eroica ai adolescentului Eminovici, de figura de martir transilvan, de tribun al Revolutiei de la 1848, a lui Aron Pumnul, ca si la scoala traditiei literare romanesti.
Asa incat anii de studiu in capitala Imperiului austro-ungar, intre 1869 si 1872, l-au mentinut, pe de o parte, in contextul mental romanesc deja castigat, prin contactul cu romanii studenti din toate provinciile aflate sub stapaniri straine, ceea ce 1-a si facut sa prelungeasca rodnic gandurile despre unitatea poporului sau. Pe de alta parte, acei ani l-au introdus mai departe si, bineinteles, la potente mult superioare, intr-o nesfarsita, amenintatoare libertate a tuturor optiunilor, deschise spre nenumarate si enorm variate directii de cunoastere si cultura, intre care au prevalat, negresit, filosofia, istoria si poezia.
Fermecatorul oras al Vienei se bucura inca de o excelenta reputatie in ceea ce privea calitatea vietii culturale.
De peste o suta de ani, muzica ii daduse o stralucire aproape unica in Europa prin maestrii austrieci sau neaustrieci care se stabilisera in atmosfera ei calda, armonioasa: Haydn, Mozart, Beethoven, Schubert, la vremea aceea Brahms si altii. in teatru, Viena se impusese iarasi, mai ales prin Burgtheater, ca un centru viu de valorificare a unui repertoriu international de marca, inauntrul caruia Shakespeare devine o constanta clasica. Iar in materie universala, notorietatea Windobonei, prestigiul ei, atingeau aproape faima vechilor orase germane cu statornicite reputatii de alina mater, ca Heidelbergul, Jena, Berlinul etc.
Cat despre viata literara, aceasta se desfasura, in continuare, sub zodia unei tarzii si destul de eclectice "mode romantice". In confluente destul de bogat-pestrite, se intretaiau, se amestecau osmotic amintirile despre vestitii frati August Wilhelm si Friedrich Schlegel, care venisera la inceputul secolului, pe la 1808, la Viena, spre a-si difuza mai departe, prin prelegeri (Prelegeri despre arta si literatura dramatica ale lui August Wilhelm, la 1808; Prelegeri despre literatura veche si noua ale lui Friedrich, la 1812), teoriile elaborate inca de la Jena, despre poezia romantica si artele inrudite, cu ecourile ultimei generatii de romantici germani, cea de-a patra, suaba (in care Ludwig Uhland se bucurase de un atare succes, incat intre anii 1815 si 1866, i se publicasera 50 de editii din Cantece si Balade), cu activitatea mai mult sau mai putin rasunatoare a foarte numerosi epigoni romantici, austrieci in primul rand, apoi munchenezi (capitala Bavariei gasindu-se aproape de tot de Austria), elvetieni etc, prezenti in viata literara. ()
Fara nici o indoiala, acele cursuri de istorie antica, de istoria filosofici, de filozofie generala, de drept si economie politica, de fiologie, anatomie, fiziologie si cate altele, i-au fost de o reala utilitate - si nu numai pentru cultura generala, necesara implinirii unui profit complet de intelectual, ci si pentru disciplina insasi a insusirii cunostintelor, a gandirii lui nescolite inca decat in laboratorul propriu, pentru rigoarea la care, volens nolens, Universitatea il supune pe candidatul la initiere intru cunoastere.
Poetul si ganditorul nu aveau nevoie insa numai de litera moarta a cursurilor, oricat de briant predate de altii. Cu vivacitatea-i tinereasca, independent cu totul in miscarile-i interioare, el a urmarit viata literara contemporana, prin tot ce Viena ii punea la indemana. Si asa cum in filosofie a descoperit aici pe Platon, dar mai ales pe Kant si Schopenhauer de care avea atata nevoie, pentru a se elibera, genialitatea lui nascanda, in literatura s-a orientat in primul rand mai temeinic spre Shakespeare, pe care romanticii germani il tradusesera si-1 exaltasera (si in special Tieck si A. W. Schlegel), si apoi a adancit marile valori universale, pe indieni, pe greci, pe germani, cartile fundamentale ale lumii.
Nu putea totusi sa-1 lase indiferent pulsul zilnic al circulatiei literare, bursa aceea a fiecarui loc si timp in care se vehiculau nume mai zgomotos clamate sau mai umil rostite, dintre care, in mod absolut normal, multe au fost cu desavarsire uitate astazi, dupa o suta si mai bine de ani. Si stim - mai toti biografii o afirma - ca pe langa numarul urias al cartilor cumparate sau imprumutate, parcurgea cu oarecare regularitate ziare si reviste, dupa obiceiul vienez, la cafenea.
Stim prea putin numele acelor ziare si reviste; se pare insa ca Blatter fur literarische Unterhaltung (Foi de divertisment literar) i-ar fi fost publicatia cea mai apropiata, consemnata uneori in insemnarile manuscrise, impreuna cu numele editorului ei, Rudolf von Gottschall71.
Nascut la Breslau in 1823 si incheindu-si cariera si viata la Leipzig in 1909, autorul minor desi prolific (si-a incercat puterile deopotriva in lirica, in povestire si roman istoric, in dramaturgie si in istorie literara), Gottsehall, care scria inflacarata poezie patriotica tocmai prin 1870 (deci cand Eminescu se afla la Viena), a detinut in special un rol deosebit de animator cultural prin paginile acelei reviste incredintate lui de Brokhaus in 1865 si pe care a condus-o pana in 1880. Titu Maiorescu se afla in corespondenta cu Gottsehall inca din 1866 pentru colaborari.
Saptamanala, revista Blatter fur literarische Unterhaltung a avut o durata destul de lunga de la aparitia ei, in 1844, si a acoperit o paleta de preocupari foarte diverse, unificate insa de o reala directie a calitatii, preocupari intre care critica si istoria literara, prin studii, cronici, recenzii sau simple semnalari, se bucurau de un statut privilegiat. Nu lipsea nici interesul filosofic, nici cel stiintific, clara mostenire din romantism. Spiritele cele mai reprezentative ale epocii se regaseau in paginile Foilor, fie prin dari de seama asupra operelor lor, fie prin articole sintetice despre ele, fie prin colaborari personale. Savantul filolog clasic Wilamowitz-Mollendorf, filosoful Johannes Volkelt sau Eduard von Hartmann, fost elev al lui Duhring, bine cunoscut, desi defel agreat de Eminescu, si care era un colaborator curent al publicatiei, se numarau printre varfuri. Acesta din urma recenza in revista lucrarile fostului sau maestru Duhring, ale lui Kuno Fischer, ale neokantianului Wilhelm Dilthey sau comenta concentrat lucrarile lui Hegel si Schopenhauer, cu prilejul aparitiei editiilor complete ale operelor acestora. Tot de aici se putea informa exact Eminescu si despre cele mai interesante studii, mai vechi ori mai recente, de istorie, arheologie, filologie clasica si orientala, politica, stiinte ale naturii, astronomie etc, etc. Era pentru el o excelenta recolta de informatie, convenind de minune calitatii enciclopedice a spiritului sau si care se adauga investigatiei atente a fenomenului literar contemporan.
Desi cercetase intreaga colectie a revistei cu un interes foarte treaz, ceea ce intaresre argumentul recurgerii la aceasta publicatie in scopul necesarei si mai ales permanentei informari (bineinteles, pe langa multe altele, probabil, pe care nu le stim sau despre care stim prea putin). Cu atat mai mult cu cat la aceasta consemnare a revistei se adauga o alta, dintr-o scrisoare datand din 1870 (asadar neindoios de la Viena), prin care Eminescu isi vestea interlocutorul despre publicarea sonetelor lui Ruckert (Johann Michael Friedrich), anuntate de acelasi Blatter73. Ar putea fi vorba de aparitia primei editii complete, in 12 volume, in Frankurt am Main in 1868/ 69, care va fi cuprins, fireste, si acele Geharnischte Sonette (Sonete harnasate) ale poetului, mort in 1866, si in care urmarea tribulatiile patriei sale, incercand sa trezeasca, prin puterea verbului, sentimente patriotice si luptatoare in contemporani. Pe Eminescu, Ruckert 1-a interesat si prin aplecarea pasionata catre Orient pe care i-o trezise acestuia, in vremea cand preda la Universitatea din Jena, lucrarea lui Friedrich Schlegel, Die Sprache und Weisheit der Inder (Limba si intelepciunea indienilor.). Traducator de poezie araba, indiana, chineza, persana, el a intrat pe acest fagas datorita intalnirii la Viena cu Hammer-Purgstall, talmacitorul german al lui Hafiz, poetul persan, si care 1-a cucerit definitiv pentru acest domeniu.
Pe cei mijlocii, de la August Graf von Platen la Lenau, ii citea cu toata opera lor lirica; pe dramaturgi, ca Grillparzer sau Raimund, ii putea vedea si la teatru. Pe ceilalti, mai marunti, ca Ritter Karl Gottfried von Leitner din Graz (socotit la vremea lui drept Uhland-ul austriac75, citat in ms. 2257, f. 8876, Caetano Cerii (autorul sonetului Venedig), Anastasius Griin si alti austrieci, ii putea descoperi in revistele vieneze.
Erau insa foarte cunoscuti in teritoriul austriac (din pricina proximitatii Bavariei) si scriitorii Cercului literar munchenez, denumit Die Krokodile77, popularizati printr-o prima culegere realizata in 1862 de Emanuel Geibel, conducatorul cercului, si intitulata Munchener Dichterbuch (Cartea poetilor munchenezi), iar dupa 20 de ani, printr-o alta antologie publicata de Paul Heyse, Neues Munchener Dichterbuch (Noua carte a poetilor munchenezi)78.
Nu toti scriitorii care formau cercul erau originari din Munchen ori din Bavaria. Geibel insusi, intemeietorul si spiritul director al cercului, se mutase de la Lubeck la Munchen in 1852, la invitatia regelui Maximilian II, care dorea sa faca din capitala sa un centru de viata literara tot atat de vestit ca si cel pentru istorie ori arte plastice. Paul Heyse, berlinez de obarsie, venise la Munchen atras de prietenia pentru Geibel, cum a venit si Adolf Friedrich Graf von Schack, nascut in Schwerin. Un timp, a fost atras la Munchen de Paul Heyse, pe care-1 cunoscuse in Italia, si Joseph Viktor von Scheffel, autor al romanului istoric Ekkehard, foarte popular in Germania, ca si in Austria. De asemenea, Felix Dahn, nascut in Hamburg, profesor de Istoria dreptului german la Wurzburg, Konigsberg si Breslu, s-a ocupat de literatura atata vreme cat a stat in preajma cercului munchenez. Herman Lingg din Lindau, primul poet descoperit de Geibel si a carui lucrare, Die Krokodilromanze, a dat chiar numele cercului, a fost unul dintre putinii bavarezi de bastina care i s-au alaturat si l-au sustinut. Cat era de popular Lingg, o mai arata si titlul unei antologii intocmite de un neinsemnat poet, Karl Zettel, in 1869, Edetweiss, astfel numita dupa poezia lui Lingg care deschidea culegerea79.
Fie din aceste antologii, fie din Blatter, in care erau recenzati, Eminescu i-a cunoscut pe toti acesti scriitori, ale caror nume figureaza in insemnarile din manuscrise sau in scrisori. Paul Heyse, colegul de studii al lui Jackob Burckhardt, poet, nuvelist, dramaturg (1830-1914), putea sa atraga atentia lui Eminescu atat prin nuvelistica sa cu fundal preponderent italienesc si de o calitate recunoscuta (situata de critica moderna cam intre aceea a lui Theodor Storm si cea a lui Conrad Ferdinand Meyer), cat si prin lirica. Scheffel, prietenul lui Heyse, din care poetul roman transcria, daduse acelei lirice o foarte potrivita caracterizare, definind-o ca "die glanzende Verkorperung einer poetischen Epigonenzeit mit allen Vorzugen und Fehlern einer solchen von ruhiger Eleganz und von akademischer Grazie begleitet" ("intruchipare stralucita a unui timp de epigonat, cu toate avantajele si cusururile acestuia insotita de o eleganta calma si o gratie academica"80). ()
Si pe Emanuel Geibel, primul conducator al cercului munchenez, autor al unui Memento mori, si care vorbea acelasi limbaj liric continuand spiritul de peste jumatate de veac incetatenit al artei poetice romantice, il citise asiduu Eminescu, dar il pretuia prea putin, dupa cum insusi o spune intr-una din scrisorile sale, catre o revista germana, in apararea lui Schopenhauer. Nici pe acesta, nici pe Goethe nu-1 vor mai avea, in schimb vor avea "destui Redwitz-i, Geibel-i si un card de Schelling-i, Hegel-i, Fichte si cum s-or mai numi"81. Ba il citasi in Dictionarul de rime62 in ms. 2273 f. 40 si verso., aibe-l-Geibel.
Acceptand ipoteza foarte verosimila ca Eminescu l-ar fi citit pe Hermann Lingg in Blatter sau in oricare din antologiile citate, suntem tentati sa-i apropiem mai mult pe poetul roman de cel german, data fiind mai cu seama inclinarea sa catre poemul epic cu tematica istorica. O pluraritate de tendinte insufletea poezia, lui Lingg, in care precumpaneau facultatile epice si plastice. Si, in momentele cele mai izbutite, putea da celor mai vechi etape ale istoriei si unor spatii anume ale unei geografii mai putin comune, vestmintele unei autenticitati poetice convingatoare. Imaginile din Antichitate, sonetele cu subiect din Africa, Egipt si Israel, "arabestile" cu impresii din Grecia, ciclul epic de oarecare amploare Die Volkerwanderung (migratiunea popoarelor), compus din octave, in 1866-68, il definesc ca pe un poet in stare sa se cufunde adanc in trecut pentru a restitui prezentului icoana lui veridica83. Asa incat ne-am putea gandi o clipa daca nu cumva, dincolo de cine stie ce influente hugoliene (si acelea presupuse), nu s-ar putea face vreo legatura intre Memento mori si opera lui Lingg, mai ales tinand seama de data aparitiei marelui ciclu mentionat, caci se stie doar in ce fel primea Eminescu stimulii ideilor mito-poetice si cum se rasfrangeau de divers si in matca proprie orice inrauriri venite din afara. Si in special in perioada vieneza s-a situat caleidoscopul atat de pestrit colorat al temelor, ideilor care, trecute prin creuzetul creierului sau arzator, au devenit atunci si mai tarziu axele unor opere cu pecete originala inconfundabila.
Din Joseph Viktor Scbeffel, ca si din Adolf Friedrieh Graf von Schack, Eminescu a transcris in manuscrisele sale84. Istoric, colectionar, poet si traducator din literaturi occidentale si orientale, specialist in dramaturgia spaniola si in cultura araba din Spania si Sicilia, Schack 1-a interesat pe poetul roman in cea mai mare masura prin traducerea in germana a eposurilor despre eroii persani de Firdusi (din 1851) si mai ales prin Stimmen vom Ganges (Glasuri dinspre Gange), o culegere de saga indiene pe care este aproape sigur ca le-a citit85.
A mai citit Eminescu si pe Felix Dahn si pe Karl Wohrmann si pe foarte multi altii marunti. Poetul roman intrase la Viena intr-o etapa epigonica a literaturii de limba germana, intr-o atmosfera specifica, de romantism intarziat, imbibata de dulci si destul de conventionale melancolii, de ceturile unei oboseli care peste lirica muzicala a poetilor. Mai mari sau mai mici, ei tradau aceleasi stari, foloseau idei si imagini analoage, se exprimau in limbaje poetice inrudite, manuite cu fin mestesug. El s-a intalnit cu creatiile acestor lirici pe care istoriile literare de astazi abia ii mai pomenesc, daca nu cumva i-au uitat cu totul, desi pe atunci se bucurau de oarecare notorietate. Dar amintirile pe care acesti minori i le-au lasat au fost de ordinul motivelor, al temelor, al atmosferei de care vorbeam, al elementelor de metrica, de prozodie. Amintirile acestea aveau sa rodeasca, in general, mai tarziu (cu cateva exceptii, printre care si romanul Epigonii al lui Immermann), deoarece in creatia anilor vienezi poezia eminesciana respira mai degraba spiritul furtunos, razvratit, rasturnator de lume, al Sturm und Drang-ului, decat blandele incantatii ale liricii vienezilor ori munchenezilor contemporani.
In realitate, anii studiilor vieneze au deschis prin filosofie perspectivele uriase care aveau sa defineasca universul operei eminesciene. Si in special dinspre Kant au venit impulsurile cele mai importante care au provocat hotaratorul seism, demolator de ziduri in gandire.
Dupa marturisirea insasi a lui Eminescu, intalnirea cu sistemul filosofului din Konigsberg a avut caracterul unei revelatii: "Da! orice cugetare generoasa, orice descoperire mare purcede de la inima si apeleaza la inima. Este ciudat, cand cineva a patruns o data pe Kant, cand e pus pe acelasi punct de vedere atat de instrainat acestei lumi si vointelor ei efemere. - mintea nu mai e decat o fereastra prin care patrunde soarele unei lumini noua si patrunde in inima. Si cand ridici ochii, te afli intr-adevar in una. Timpul a disparut si eternitatea cu fata ei cea serioasa te priveste din fiece lucru. Se pare ca te-ai trezit intr-o lume incremenita cu toate frumusetile ei si cum ca trecere si nastere, cum ca ivirea si pieirea ta insile sunt numai o parere. Si inima numai e in stare a te transpune in aceasta stare. Ea se cutremura incet, de sus in jos, asemenea unei arfe eoliene, ea este singura ce se misca in aceasta lume eterna ea este orologiul ei"86.
Libertatea absoluta conferita de filosofia kantina spiritului eminescian a fost in realitate lectia fundamentala a acelor ani, asa cum se arata prin cercetarile ultimelor decenii, care spulbera prejudecata exclusivei domnii a lui Schopenhauer asupra gandirii poetului roman, asa cum au aratat si G. Calinescu87 si Constantin Noica88.
Calea regala a intelectului i-a deschis-o si i-a netezit-o filosofia transcendentala kantiana, facandu-1 apt de a recepta romantismul german major. In toata extensia teoretica, pe de o parte, iar pe de alta, determinandu-i vointa libera, adica fiinta morala la adoptarea, in viata practica, a imperativului categoric, a celei mai inalte legi morale. Vom reveni, de altfel, mai pe larg asupra acestei relatii fundamentale, intr-unui din capitolele urmatoare.
Asadar, fara nici o indoiala, Viena n-a insemnat pentru Eminescu doar cat am spus aici. Nici pe departe! Numai gandindu-ne ca a continuat si a incheiat acolo talmacirea Artei reprezentarii dramatice (Die Kunst der dramatischen Darsiellung) a esteticianului hegelian Heinrich Theodor Rotscher, putem fi siguri ca macar autorii germani citati de acela (si ne-am referi in special la Ludwig Tieck si la Jean Paul iar dupa Tieck la fratii Schlegel, colaboratorii lui la celebra traducere germana a lui Shakespeare, versiunea de capatai a lui Eminescu) vor fi fost cititi si apropiati si ca artisti, si ca teoreticieni ori critici, pe langa cei pe care i-am numit mai inainte.
Abia in perioada studiilor berlineze, intre 1872 si 1874, ni se pare insa ca poetul avea sa inregistreze saltul acela decisiv pentru devenirea lui, dinspre taramul cunostintelor inspre taramul sensurilor, al semnificatiilor.
Personalitatea lui puternica mereu cautatoare, mereu chinuita de privelistea launtrica a dezechilibrului intre eu si lume, descoperea prin filosofie semnificatii revelatoare sau incerca sa le descopere, sapand mereu mai in profunzime. Talazuind necontenit printre magmele lumii sublunare in care parca se simtea cazut si scufundat, poetul strigase ca un titan razvratit, ca un demon indurerat de cadere, aproape in toata creatia lui din anii vienezi (Venere si Madona, Mortua est, Epigonii, primele variante la imparat sl proletar, Muresan, Memento mori, etc). Pana la Sarmanul Dionis insa! Aceasta nuvela fantastica, reunind intr-un anumit fel specific, foarte subiectiv, un joc spectaculos cu categoriile kantiene ale timpului si spatiului, cu mitul romantic al caderii ingerului si cu motivul migrarii sufletului, ni se pare a fixa un moment de catharsis deosebit de important pentru fiinta interioara creatorului, printr-un soi de anamneza particulara a conditiei lui ontice si de apartenenta spirituala. ()
Etapa studiilor in capitala prusaca a fost aparent putin fecunda pentru Eminescu sub raportul creatiei. Dar din datele destul de sarace de biografie ramase, se pot reconstitui cateva directii semnificative in orientarea mai departe prin cultura germana. Mai intai cursurile universitare continuate (nu le mai numim, ele fiind, ca si cele urmate la Viena, prea bine cunoscute). Apoi, foarte semnificativa, traducerea (inceputa sau dusa mai departe) din Critica ratiunii pure (Kritik der reinen Vernunft), de Immanuel Kant, care se instaureaza ca o constanta in gandirea eminesciana.
Un interes antropologic tot mai accentuat il facea sa ia in consideratie omul ca fiinta cunoscatoare cu toate articulatiile psihologice, dar si omul ca vointa libera, alcatuitor al propriului caracter. Particularitatile fiintei in sine, ca si acelea care marcau o aparenta la o etnie anume aveau sa-1 atraga in mod precumpanitor in anii berlinezi de studiu. Asa s-ar explica poate, mai concludent, legatura interna dintre traducerea Criticii ratiunii pure si atentia cu care urmarea, pe de alta parte, stiinta destul de recent dezvoltata atunci in Germania, denumita Volkerpsychologie (psihologia popoarelor sau etnopsihologia). ()
