EMINESCU SI POEZIILE LUI referat





Tinara generatie romana se afla astazi sub influenta operei poetice a lui Eminescu.
Se cuvine dar sa ne dam seama de partea caracteristica a acestei opere si sa incercam totdeodata a fixa individualitatea omului care a personificat in sine cu atita stralucire ultima faza a poeziei romane din zilele noastre.
Pe la mijlocul secolului in care traim, predomnea in limba si literatura romana o tendenta semierudita de latinizare, pornita din o legitima revendicare nationala, dar care aducea cu sine pericolul unei instrainari intre popor si clasele lui culte. De la 1860 incoace dateaza indreptarea ; ea incepe cu Vasile Alecsandri, care stie sa destepte gustul pentru poezia populara, se continua si se indeplineste prin cercetarea si intelegerea conditiilor sub care se dezvolta limba si scrierea unui popor.

Fiind astfel cistigata o temelie fireasca, cea dintii treapta de inaltare a literaturei nationale, in legatura strinsa cu toata aspirarea generatiei noastre spre cultura occidentala, trebuia neaparat sa raspunda la doua cerinte : sa arate intii in cuprinsul ei o parte din cugetarile si simtirile care agila deopotri toata inteligenta europeana in arta, in stiinta, in filozofie ; sa aiba, al doilea, in forma ci o limba adaptata fara sila la exprimarea credincioasa a acestei amplificari.
Amindoua conditiile le realizeaza poezia lui Eminescu in limitele in care le poate realiza o poezie lirica ; de aceea Eminescu face epoca in miscarea noastra literara.

Care a fost personalitatea poetului ?
Viata lui externa e simpla de povestit, si nu credem ca in tot decursul ei sa fi avut vreo intimplare dinafara o inriurire mai insemnata asupra lui. Ce a fost si ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului sau innascut, care era prea puternic in a sa proprie fiinta incit sa-l fi abatut vreun contact cu lumea de la drumul sau firesc. Ar fi fost crescut Eminescu in Romania sau in Franta si nu in Austria si in Germania ; ar fi mostenit sau ar fi agonisit el mai multa sau mai putina avere ; ar fi fost asezat in hierarhia statului la o pozitie mai inalta ; ar fi intilnit in viata lui sentimentala orice alte firi omenesti - Eminescu raminea acelasi, soarta lui nu s-ar schimbat.

Nascut la 15 ianuarie 1850 in Botosani, primind prima intatura in gimnaziul din Cernauti, parasind la 1864 scoala pentru a se lua dupa trupa de teatru a d-nei Fanni Tardini prin Romania si prin Transilnia, parasind si aceasta trupa pentru a se arunca cu cea mai mare incordare in studii felurite la Viena, sustinut acolo si la Berlin in parte prin contributiile unor amici literari, numit intre 1874 si 1876 revizor scolar si bibliotecar la Iasi, destituit si dat in judecata de guvernul liberal, insarcinat apoi cu redactia ziarului Timpul, incalzit din vreme, dar mai intermitent, de farmecul unor femei, de la care au ramas in poeziile lui cite urme de par balai, de ochi intunecati, de mini reci, de un nu stiu ce si nu stiu cum, lovit in iunie 1883 de izbucnirea nebuniei, al carei germen era din nastere, indreptat intrucit la inceputul anului 1884, dar degenerat in forma lui etica si intelectuala, apucat din nou de nemiloasa fatalitate ereditara, Eminescu moare la 15 iunie 1889 intr-un institut de alienati.' La o privire superficiala, fuga lui Eminescu de la gimnaziu dupa o trupa de actori, darea lui in judecata, activitatea lui ca redactor de ziar, care adica nu s-ar putea explica decit prin necesitati materiale, lipsa de orice distinctii conventionale, de premieri academice, de decoratii si c.l., toate aceste, puse in legatura mai ales cu izbucnirea alienatiei mentale, par a da vietei sale o colorare romantica, si unele reviste si ziare, care l-au ignorat cita vreme era in toata vigoarea lui, au gasit aci prilejul de a-si arata sentimentalitatea si de a acuza societatea romana, care ar fi lasat un asemenea om nebagat in scama si intr-o mizerie din cauza careia ar fi innebunit.

Noi credem ca aceste apretieri sunt gresite.
Ceea ce caracterizeaza mai intii de toate personalitatea lui Eminescu este o asa de covirsitoare inteligenta, ajutata de o memorie careia nimic din cele ce-si intiparise vreodata nu-i mai scapa (nici chiar in epoca alienatiei declarate), incit lumea in, care traSa el dupa firea lui si fara nici o sila era aproape exclusiv lumea ideilor generale, ce si le insusise si le avea pururea la indemina. in aceeasi proportie tot ce era caz individual, intimplare externa, conventie sociala, avere sau neavere, rang sau nivelare obsteasca si chiar soarta externa a persoanei sale ca persoana ii erau indiferente. A vorbi de mizeria materiala a lui Eminescu insemneaza a intrebuinta o expresie nepotrivita cu individualitatea lui si pe care el cel dintii ar fi respins-o. Cit i-a trebuit lui Eminescu ca sa traiasca in acceptiunea materiala a cuvintului, a avut el totdeauna. Grijile existentei nu l-au cuprins niciodata in vremea puterii lui intelectuale ; cind nu cistiga singur, il sustinea tatal sau si-l ajutau amicii. Iar recunoasterile publice le-a despretuit totdeauna.

Vreun premiu academic pentru poeziile lui Eminescu, de a carui lipsa se plinge o revista germana din Bucuresti ? Dar Eminescu ar fi intimpinat o asemenea propunere cu un ris homeric, sau, dupa dispozitia momentului, cu acel suris de indulgenta miloasa ce-l avea pentru nimicurile lumesti. Regina Romaniei, admiratoare a poeziilor lui, a dorit sa-l da, si Eminescu a avut mai multe convorbiri literare cu Carmen Syl. L-am zut si eu la curte si l-am zut pastrind si aici simplicitatea ineintatoare ce o avea in toate raporturile sale omenesti. Dar cind a fost vorba sa i se confere o distinctie onorifica, un bene-merenti sau nu stiu ce alta decoratie, el s-a impotrivit cu energie. Rege el insusi al cugetarii omenesti, care alt rege ar fi putut sa-l distinga ? Si aceasta nu din vreo nitate a lui, de care era cu desavirsire lipsit, nu din sumetia unei inteligente exceptionale, de care numai el singur nu era stiutor, ci din naivitate* unui geniu cuprins de lumea ideala, pentru care orice coborire in lumea conventionala era o suparare si o nepotrivire fireasca.
Cine-si da seama de o asemenea ura intelege indata ca nu-l puteai prinde pe Eminescu cu interesele care ademenesc pe cei mai multi oameni. Luxul starii materiale, ambitia, iubirea de glorie nu au fost in nici un grad obiectul preocuparilor sale. Sa fi avut ca redactor al Timpului mai mult decit a avut, sa fi avut mai putin, pentru micile lui trebuinte materiale tot atit era. Numai dupa izbucnirea nebuniei, in interlele lucide, in care se aratau insa felurite forme de degenerare etica, obisnuite la asemenea stari, devenise lacom de bani. Prin urmare, legenda ca mizeria ar fi adus pe Eminescu la nebunie trebuie sa aiba soarta multor alte legende : sa dispara inaintea realitatii.

Si nici munca speciala a unui redactor de ziar nu credem ca trebuie privita la Eminescu ca o sfortare impusa de nevoie unui spirit recalcitrant. Eminescu era omul cel mai silitor, vesnic cetind, meditind, scriind. Lipsit de orce interes egoist, el se interesa cu atit mai mult la toate manifestarile vietii intelectuale, fie scrierile vreunui prieten, fie studiarea miscarii filozofice in Europa, fie izvoarele istorice, despre care avea cunostinta cea mai amanuntita, fie luptele politice din tara. A se ocupa cu vreuna din aceste chestii, a cugeta si a scrie asupra lor era lucrul cel mai potrivit cu felul spiritului sau. Si energia cu care a redactat Timpul, inaltimea de vederi ce apare in toate articolele lui, puterea neuitata cu care in contra frazei despre nationalismul liberal al partidului de la guvern a opus importanta elementului autohton sunt o doda pentru aceasta.
Cu o asa natura, Eminescu gasea un element firesc pentru activitatea lui in toate situatiile in care a fost pus. La biblioteca, pentru a-si spori comoara deja imensa a memoriei sale ; ca revizor scolar, pentru a starui cu limpezimea «piritului sau asupra noilor metode de intamint; in cercul de amici literari, pentru a se bucura fara invidie sau a ride fara rautate de scrierile cetite : la redactia Timpului, pentru a biciui frazeologia neaderata si a formula sinteza unei directii istorice nationale - in toate aceste ocupari si sfere Eminescu se afla fara sila in elementul sau.

Daca a innebunit Eminescu, cauza este exclusiv interna, este innascuta, este ereditara. Cei ce cunosc datele din familia lui stiu ca la doi frati ai sai, morti sinucisi, a izbucnit nebunia inainte de a sa si ca aceasta nevropatie se poate urmari in
linie ascendenta.
De altminteri, si in vremea in care spiritul lui era in vigoare, felul traiului sau facuse pe amici sa se teama de rezultatul final. Viata lui era neregulata : adesea se hranea numai cu narcotice si excitante ; abuz de tutun si de cafea, nopti petrecute in citire si scriere, zile intregi petrecute fara mincare, si apoi deodata, la vreme neobisnuita, dupa miezul noptii, mincari si bauturi fara alegere si fara masura : asa era viata lui Eminescu. Nu aceasta viata i-a cauzat nebunia, ci ger-menele de nebunie innascut a cauzat aceasta viata. Ceea ce o dovedeste este ca toate incercarile, adeseori si cu staruinta repetate de unii prieteni ai sai, intre altii si de mine, nu au fost in stare sa-l aduca la un trai mai regulat.
Si nici de nefericiri cari ar fi influentat sanatatea intelectuala sau fizica a lui Eminescu nu credem ca se poate vorbi. Daca ne-ar intreba cine : A fost fericit Eminescu ? am raspunde : Cine e fericit ? Dar daca ne-ar intreba : A fost nefericit Eminescu ? am raspunde cu toata convingerea : Nu ! Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era, prin urmare, pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plmgerea marginita a unui egoist nemultumit cu soarta sa particulara, ci era eterizat sub forma mai senina a melancoliei pentru soarta omenirii indeobste ; si chiar acolo unde din poezia lui strabate indignarea in contra epigonilor si a demagogilor inselatori avem a face cu un simtimint estetic, iar nu cu o amaraciune personala. Eminescu, din punct de vedere al egoismului cel mai nepasator om ce si-l poate inchipui cine, precum nu putea fi atins de un simtimint prea intensiv al fericirii, nu putea fi nici expus la o prea mare nefericire. Senitatatea abstracta, iaca nota lui caracteristica in melancolie, ca si in veselie. Si, lucru interesant de obsert, chiar forma nebuniei lui era o veselie exultanta.

Cind venea in mijlocul nostru cu naivitatea sa ca de copil, care ii cistigase de mult inima tuturor, si ne aducea ultima poezie ce o facuse, o refacuse, o rafinase, cautind mereu o forma mai perfecta, o cetea parca ar fi fost o lucrare straina de el. Niciodata nu s-ar fi gindit macar sa o publice : publicarea ii era indiferenta, unul sau altul din noi trebuia sa-i ia manuscrisul din mina si sa-l dea la Convorbiri literare.
Si daca pentru poeziile lui, in care si-a intrupat sub o forma asa de minunata cugetarile si simtirile, se multumea cu «notiunea estetica a unui mic cerc de amici, fara a se gindi la nici o satisfactie de amor-propriu ; daca el se considera oarecum ca organul accidental prin care insasi poezia se manifesta, asa incit ar fi primit cu aceeasi multumire sa se fi manifestat prin altul, ne este permis a conchide nu numai ca era nepasator pentru intimplarile vietei externe, dar si chiar ca in relatiile lui pasionale era de un caracter cu totul neobisnuit. Cuvintele de amor fericit si nefericit nu se pot aplica lui Eminescu in acceptiunea de toate zilele. Nici o individualitate femeiasca nu-l putea capti si tinea cu desarsire in marginirea ei. Ca si Leopardi in Aspasia, el nu vedea in femeia iubita decit copia imperfecta a unui prototip nerealizabil. il iubea intimplatoarea copie sau il parasea, tot copie raminea, si el, cu melancolie impersonala, isi cauta refugiul intr-o lume mai potrivita cu el, in lumea cugetarii si a poeziei. De aci Luceafarul cu versurile de la sfirsit:

Cc-ti pasa tie, chip ele lut,
Dac-oi fi eu sau altul ?

Traind in cercul vostru strimt,
Norocul petrece ;
Ci eu in lumea mea ma simt
Nemuritor si rece.

II
Intelegind astfel personalitatea lui Eminescu, intelegem totdeodata una din partile esentiale ale operei sale literare : bogatia de idei, care inalta toata simtirea lui (caci nu ideea rece, ci ideea emotionala face pe poet), si vom vedea in chiar patrunderea acestei bogatii intelectuale pina in miezul cugetarilor poetului puterea miscatoare care l-a silt sa creeze pentru un asemenea cuprins ideal si forma exprimarii lui, si sa indeplineasca astfel amindoua cerintele unei noi epoci literare.

Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuala sta la nivelul culturei europene de astazi. Cu neobosita lui staruinta de a ceti, de a studia, de a cunoaste, el isi inzestra fara preget memoria cu operile insemnate din literatura antica si moderna. Cunoscator al filozofiei, in special a lui Platon, Kant si Schopenhauer, si nu mai putin al credintelor religioase, mai ales al celei crestine si buddaiste, admirator al Vedelor, pasionat pentru operele poetice din toate timpurile, posedind stiinta celor publicate pina astazi din istoria si limba romana, el afla in comoara ideilor astfel culese materialul concret de unde sa-si formeze inalta abstractiune, care, in poeziile lui, ne deschide asa de des orizontul fara margini al gindirii omenesti. Caci cum sa ajungi la o privire generala daca nu ai in cunostintele tale treptele succesive care sa te ridice pana la ea ? Tocmai ele dau lui Eminescu cuprinsul precis in acele versuri caracteristice, in care se intrupeaza profunda lui emotiune asupra inceputurilor lumii, asupra vietei omului, asupra soartei poporului roman.
Poetul e din nastere, fara indoiala. Dar ceea ce e din nastere la aderatul poet nu e dispozitia pentru forma goala a ritmului si a rimei, ci nemarginita iubire a tot ce este cugetare si simtire omeneasca, pentru ca din perceperea lor acumulata sa se desprinda ideea emotionala spre a se infatisa in forma frumosului.

Acel cuprins ideal al culturei omenesti nu era la Eminescu un simplu material de eruditie straina, ci era primit si asimilat in chiar individualitatea lui intelectuala. Deprins astfel cu cercetarea aderului, sincer mai intai de toate, poeziile lui sunt subiectiv aderate nu numai atunci cind exprima o intuitie a naturei sub forma descripti, o simtire de amor uneori vesela, adeseori melancolica, ci si atunci cind trec peste marginea lirismului individual si imbratiseaza si reprezinta un simtimint national sau umanitar.
De aici se explica in mare parte adinca impresie ce a produs-o opera lui asupra tutulor. Si ei au simtit in felul lor ceea ce a simtit Eminescu, in emotiunea lui isi regasesc emo-tiunea lor ; numai ca el ii rezuma pe toti si are mai ales darul de a deschide miscarii sufletesti cea mai clara expresie, asa incit glasul lui, desteptind rasunetul in inima lor, le da totdeodata cuvintul ce singuri nu l-ar fi gasit. Aceasta scapare a suferintei mute prin farmecul exprimarii este binefacerea ce o rersa poetul de geniu asupra oamenilor ce-l asculta, poezia lui devine o parte integranta a sufletului lor, si el traieste de acum inainte in viata poporului sau.


Dar cuprinsul poeziilor lui Eminescu nu ar fj avut atita putere de a lucra asupra altora daca nu ar fi aflat forma frumoasa sub care sa se prezinte. Si fiindca tocmai aceasta forma este partea cea mai sugesti in opera lui, sa ne fie permis a termina studiul de fata prin repedea analizare a elementelor ei distinctive.

O rezer trebuie facuta din capul locului, si este cu atit mai importanta cu cit multi din imitatorii lui Eminescu nu par a o fi facut. Volumul in care sunt adunate poeziile sale nu este publicat de el insusi, din cauza imprejurarilor cunoscute si atinse in prefata noastra la editia I de la 1883. Daca, in starea in care se afla Eminescu atunci, am putut lua asupra-mi datoria de a publica culegerea poeziilor lui, nu aveam dreptul nici de a Ie modifica, nici de a lasa pe unele la o porte. Prin urmare, asa cum se prezinta si astazi unicul volum, el cuprinde toate poeziile, si cele de la inceput, pe care insa autorul declarase de mult ca voia sa le indrepteze si in parte sa le suprime. Nici cele 8 poezii citate in prefata la editia I, nici Calin, nici Epigonii, nici Strigoii, nu sunt Eminescu in toata puterea lui. Contururile tremurinde ale descrierilor fara destula precizie intuiti, lipsa de claritate a gindirii, greseli in accentul ritmic si in rime sunt defecte al caror cel mai aprig critic era chiar Eminescu. Daca totusi si aceste poezii au meritat si vor merita sa ureze in opera lui literara, este fiindca in fiecare din ele apare deodata din mijlocul imperfectiilor o frumusete de limba si o inaltare de cuget care prevesteau de la inceput ce avea sa devie poetul ajuns la culmea lui.

Rezer dar ce un simtimant de dreptate elementara ne impune sa o facem este ca in cercetarea urmatoare nu vom avea in vedere decit poeziile, din norocire cele mai numeroase, pe care le-a scris Eminescu in epoca deplinei sale dezvoltari. Acestea insa reclama toata luarea-aminte a criticei literare in privinta formei lor, si cu deosebire a inrudirii cu poezia populara, din care s-au hranit mai intii si deasupra careia s-au ridicat pas cu pas pina la exprimarea celor mai inalte con-ceptiuni.
Conditia fundamentala a acestei ridicari a formei poetice era o minuire perfecta a limbei materne, pentru ca ea sa fie pregatita pentru o conceptiune mai intinsa si sa poata crea din propria ei fire vestmintul noilor cugetari. Aceasta este

lupta dreapta ce o incearca Eminescu, pentru
a turna in forma noua limba veche si-nteleapta.

Pentru el limba romana e
ca un fagure de miere,

dulce si strae, dar nu rasletita in lipsa de contururi, ci prinsa in celula regulata a fagurelui.
Poeziile lui incep in aceasta privinta alipindu-se de-a dreptul de forma populara, dar ii dau o noua insufletire si o fac primitoare de un cuprins mai inalt. Asa sint cele patru poezii : Ce te legeni, codrule, La mijloc de codru des, [] Codrule, codrutule.
Din poezia populara si-a insusit Eminescu armonia, uneori onomatopoetica, a versurilor sale :

Peste virf de ramurele
Trec in stoluri rindunele,
Ducind gindurile mele Si norocul meu cu ele.
Si se duc pe rind, pe rind,
Zarea lumii-ntunecind,
Si se duc ca clipele
Scuturind aripele.

Si blinde, triste glasuri din vuiet se desfac
Ca molcoma cadenta a undelor pe lac.

Luna, tu, stapina marii, pe a lumei bolta luneci
Si gindirilor dind viata suferintele intuneci
Peste cite mii de luri stapinirea ta strabate,
Cind plutesti pe miscatoarea marilor singuratate.

De ce dorm ingramadite intre galbenele file
Iambii suitori, troheii, saltaretele dactfle ?

Pe cind oastea se aseaza, iata soarele apune.
Voind crestetele-nalte ale tarii sa-ncunune
Cu un nimb de biruinta : fulger lung incremenit
Margineste muntii negri in intregul asfintit,
Pan'ce izvorasc din veacuri stele una cite una.
Si din neguri, dintre codri, tremurind s-arata luna.

Nu au existat, nu vor exista in poezia romana versuri mai frumoase decit acestea.
Tot din poezia populara si din citirea cronicarilor, din patrunderea intima a vechei limbi romane au putut iesi versurile in care vorbesc solul si Mircea-voda in Satira III:

- Ce vrei tu ? -
- Noi, buna pace.
Si de n-o fi cu banat,

Domnul nostru-ar vrea sa za pe maritul imparat

- Orice gind ai, imparate, si oricum vei fi sosit,
Cit suntem inca pe pace, eu iti zic : bine-ai venit !

Despre partea inchinarii, insa, Doamne, sa ne ierti.
Dar acu vei vrea cu oaste si razboi ca sa ne certi,
Or vei vrea sa faci intoarsa de pe-acuma a ta cale
Sa ne dai un semn si noua de mila mariei-tale
- De-o fi una, de-o fi alta : ce e scris si pentru noi,
Bucurosi le-om duce toate, de e pace, de-i razboi.

Dupa vremuri multi venira, incepind cu acel oaspe
Ce din vechi se pomeneste, cu Dariu al lui Istaspe,
Multi durara, dupa vremuri, peste Dunare vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii si multime de norod ; Imparati pe care lumea nu putea sa-i mai incapa
Au venit si-n tara noastra de-au cerut pamint si apa ;
Si nu voi ca sa ma laud, nici ca voi sa te-nspaimint ;
Cum venira, se facura toti o apa s-un pamint.

Dar primind astfel din limba populara elementul firesc si armonios, Eminescu inalta rimele poeziei romane peste acea forma obisnuita si adeseori neingrijita, care a dat atitor poezii ale noastre de pina-acum un aer aproape trivial.
Primul pas al lui pe aceasta cale e de a lua unele cuvinte din cele mai familiare si prozaice si de a le ridica la splendoarea unei rime surprinzatoare :

Iar te-ai cufundat in stele
Si in nori si-n ceruri nalte ?
De nu m-ai uita incalte.
Sufletul vietei mele.

O ! vino iar in al meu brat,
Sa te privesc iar cu nesat.
Sa razim dulce capul meu
De sinul tau, de sinul tau !


Ti-aduci aminte cum pe-atunci,
Cind ne plimbam prin i si lunci,
Te ridicam de subsuori
De-acitea ori, de-atitea ori ?

O, eroi ! care-n trecutul de mariri adumbriseti,
Ati ajuns acum la moda de scot din letopiseti.

Al doilea pas este introducerea, cu totul particulara poeziei lui Eminescu, a unor rime noua, formate din impreunarea cu un cuvint prescurtat, dupa felul caracteristic al limbei romanesti, sau din doua cuvinte.

Pe-atunci erai tu singur, Incit ma-ntreb in sine-mi
Au cine-i zeul carui plecam a noastra inemi ?
Si daca stele bat in lac
Adincu-i luminindu-l,
E ca durerea mea s-o-mpacInseninindu-mi gindul.

Sus inimile voastre !
Cintare aduceti-i,
El este moartea mortii si invierea vietii.
Sa cer a tale daruri, genunchi si frunte nu plec.
Spre ura si blestemuri as vrea sa te indBplec.
Traiul lumii, draga tata,
Cine vor, aceia lese-l,
Dara sufletul mi-e vesel.

Oare ochii ci o mint, Sau aievea-i, aderu-i
Flori de tei el are-n paru-i.

Cind luna trece prin stejari,
Urmind mereu in cale-ji,
Cind ochii tai tot inca mari Se uita dulci si galesi ?

Fericeasca-l scriitorii, toata lumea recunoasca-l
- Ce-o sa aiba din acestea pentru el batrinul dascal ?

Icoana stelei ce-a murit incet pe cer se suie ;
Era, pe cind nu s-a zarit, Azi o vedem, si nu e.

Insa unde inotia lui Eminescu in privinta rimei se arata in modul cel mai neasteptat este in numele proprii luate din diferite sfere de cultura si introduse in modul cel mai firesc in versurile sale. Se stie ce riscata este intrebuintarea numelor proprii in poezia lirica, si intr-o veche cercetare literara a noastra am citat cite exemple inspaimintatoare *, Eminescu insa a stiut sa se foloseasca de ele cu maiestrie, si tocmai aceste rime sunt dintre cele mai frumoase si mai bine primite ale lui :

Ca sa d-un chip, se uita
Cum alearga apa-n cercuri,
Caci vrajit de mult e lacul
De-un cuvint al sfintei Miercuri.

Ca sa iasa chipu-n rata, Trandafiri arunca tineri,
Caci vrajiti sunt trandafirii De-un cuvint al sfintei Vineri.

Ce ? sa-ngini pe coarda dulce, ca de voie te-ai adaos
La cel cor ce-n opereta e condus de Menelaos ?

Cind piatra ce nu simte nici durerea si nici mila,
De ai inima si minte, feri in laturi : E Dalila !

Cu murmurile lor blinde un izvor de horum~harum
Cistigind cu clipoceala nervurii rerum gerendarum.
Cu evlavie adinca ne-ntau al mintii scripet,
Leganind cind o eta, cind vreun rege din Egipet.

Dupa vremuri multi venira, incepind cu acel oaspe
Ce din vechi se pomeneste, cu Dariu al lui Istaspe.
In izvoadele batrine pe eroi mai pot sa caut,
Au cu lira visatoare sau cu sunete de flaut
Pot sa-ntimpin patriotii ce-au venit de-atunci incolo ?Inaintea acestora tu ascunde-te, Apollo !
Asa ca-nchipuindu-ti lacrimoasele ei gene,
Ti-ar parea mai mindra decit Venus Anadyomene.
Ramineti in umbra sfinta, Basarabi si voi Musatini, Descalicatori de tara, datatori de legi si datini.

Patimas si indaratnic s-o iubesti ca pe-un copil,
Cind ea-i rece si cu toane ca si luna lui april i
Inclcstind a talc brate toata mintea sa ti-o pierzi,
De la crestet la picioare s-o admiri si s-o dezmierzi
Ca pe-o marmora de Paros sau o pinza de Correggio,
Cind ea-i rece si cocheta ? Esti ridicul, intelegi-o]
Cu durerile iubirii Voind sufletu-mi sa-l vindec,
L-am chemat in somn pe Kama - Kamadc, zeul indic.

Dupa o asa incordare, dupa o asa "lupta dreapta" pentru a turna "limba veche in forma noua", nu ne vom mira ca a putut ajunge Eminescu, pe de o parte, la aplicarea sigura a unor forme rafinate in Oda in metru antic, in Glossa si in admirabilele Sonete, pe de alta, la cea mai limpede expresie a unor cugetari de adinca filozofie, pentru care nu se gasea pina atunci nici o pregatire in literatura noastra. Caci palidele imitari ale monoloagelor din Faust si din Hamlet, sau ale reflectiilor mediocrului Aime-Martin, din care se gasesc urme in incercarile literare dupa '48, nu pot intra aci in atie, inca in primele poezii ale lui Eminescu, cum e Mortua est, Melancolie, de altminteri asa de imperfecte, se intilnesc strofe ca acestea :

S-apoi cine stie de este mai bine
A fi sau a nu fi ? Dar stie oricine
Ca ceea ce nu c nu simte dureri
- Si multe dureri-s, putine placeri.

A fi ? Nebunie si trista si goala :
Urechea te minte si ochiul te-nsala.
Ce-un secol ne zice, ceilalti o deszic
- Decit un vis sarbad, mai bine nimic.

Credinta zugraveste icoanele-n biserici
- Si-n sufletu-mi pusese povestile-i feerici,
Dar de-ale vietii luri, de al furtunei pas
Abia conture triste si umbre-au mai ramas.

Dar deplina stapinire a formei clare pentru cuprinsul unei asemenea idei o arata Eminescu in poeziile din epoca sa cea aderata :

Sa cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita ?
Te-as cere doar pe tine, dar nu mai esti a ta ;
Nu floarea vestejita din parul tau balai,
Caci ultima mea ruga-i uitarii sa ma dai.

La ce simtirea cruda a stinsului noroc
Sa nu se stinga-asemeni, ci-n veci sa stea pe loc ?
Tot alte unde-i suna aceluiasi pirau ;
La ce statornicia parerilor de rau,
Cind prin aceasta lume sa trecem ne e scris
Ca visul unei umbre si umbra unui vis ?
Cu miine zilele-ti adaugi,
Cu ieri viata ta o scazi.
Si ai cu toate astea-n fata
De-a pururi ziua cea de azi.

Cind unul trece, altul vine in asta lume a-l urma,
Precum cind soarele apune, El si rasare unde.
Se pare cum ca alte luri Cobor mereu pe-acelasi d,
Se pare cum ca-i alta toamna, Ci-n veci aceleasi frunze cad.

Vremea trece, vremea vine, Toate-s vechi si noua toate ;
Ce e rau si ce c bine Tu te-ntreaba si socoate.

Nu spera si nu ai teama : Ce e l, ca lul trece ;
De te-ndcamna, de te cheama, Tu ramii la toate rece.

La-nceput, pe cind fiinta nu era, nici nefiinta,
Pe cind totul era lipsa de viata si vointa,
Cind nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns,
Cind patruns de sine insusi odihnea cel nepatruns ;
Fu prapastie ? Genuna ? Fu noian intins de apa ?
N-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa,
Caci era un intuneric ca o mare far-o raza,
Dar nici de zut nu fuse si nici ochi care s-o za,
Umbra celor nefacute nu-ncepuse a se desface,
Si in sine impacata stapinea eterna pace.
Dar deodat-un punct se misca cel intai si singur !

Iata-l Cum din haos face muma, iara el devine tatal ! Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stapanul fara margini peste marginile lumii.
De-atunci negura eterna se desface in fasii.
De atunci rasare lumea, luna, soare si stihii,
De atunci si pana astazi colonii de lumi pierdute
Vin din sure i de haos pe carari necunoscute
Si in roiuri luminoase izvorind din infinit,
Sunt atrase in viata de un dor nemarginit.

Iar in lumea asta mare noi, copii ai lumii mici,
Facem pe pamantul nostru musuroaie de furnici :
Microscopice popoare, regi, osteni si intati.
Ne succedem generatii si ne credem minunati.
Musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul ;
In acea nemarginire ne-nvelim, uitind cu totul
Cum ca lumea asta-ntrcaga e o clipa suspendata,
Ca-ndaratu-i si nainte-i intuneric se arata.
Precum pulberea se joaca in imperiul unei raze.
Mii de fire viorie ce cu raza inceteaza,
Astfel intr-a vesniciei noapte pururea adinca
Avem clipa, avem raza, care tot mai tine inca,
Cum s-o stinge, totul piere ca o umbra-n intuneric,
Caci e vis al nefiintei universul cel himeric.

Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cit se poate omeneste prevedea, literatura poetica romana incepe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, si forma limbei nationale, ^care si-a gasit in poetul Eminescu cea mai frumoasa infaptuire pina astazi, fi punctul de plecare pentru toata dezvoltarea viitoare a vestmintului cugetarii romanesti.

(1889 ; reprodus din Critice, III, Ed. Miner, 1915.)











Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani