« Volumul de nuvele pe care-1 da dl. Agarbiceanu sub titlul De la tara () nu deschide numai sperante cu privire la talentul acelui care 1-a scris, ci afirma in chip netagaduit acest talent.
Pacatul cel mai mare al d-lui Agarbiceanu e stingacia. Cele mai multe povestiri n-au in ele chiag si nu-si afla singure granitele, ci ori nu ajung, ori intrec. in acest punct trebuie sa fie mai aspra critica de sine insusi a acestui
tinar.»
N. Iorga (1905)
«D. Agarbiceanu continua traditia scriitorilor ardeleni. Opera sa are cele doua note cu care ne-au deprins acesti scriitori: nota taraneasca si nota morala. Prin ele, d. Agarbiceanu e continuatorul lui I. Popovici-Banateanu si al d-lui Slavici.
Lumea in care se invirteste asadar scriitorul e lumea Ardealului, cu alte cuvinte e o lume taraneasca. Din aceste imprejurimi, d. Agarbiceanu ne ia figuri simpatice, pe care le pune in miscare, nu in vederea unei actiuni hotatite, cu un caracter dramatic, ci ni le face sa se miste in atmosfera lor naturala, fara vreun tel definit. D. Agarbiceanu a reusit astfel sa ne dea citeva figuri interesante, luate din viata sociala a Ardealului. Aceasta e partea cea mai izbutita a volumului sau.»
E. Lovinescu (1906)
« A aparut in editura tipografiei noastre inca un volum de povestiri de cel mai limpede, mai duios si mai adinc strabatator de suflete dintre prozatorii Ardealului. Poate ca va fi cetit cu acea simpatie care i se cuvine autorului, in larga masura, din multe motive: pentru talentul sau in a reda simplu, dar adeseori miscator pina la lacrimi adevarul unei vieti care pastreaza inca un caracter cu totul deosebit de caracterul vietii in mijlocul careia traim noi, cestia de aici, apoi pentru valoarea nationala a acestei vieti pe care sintem datori fata de noi insine s-o cunoastem altfel decit dupa inchipuiri inflorite, si, in sfirsit, pentru insemnatatea morala a acestei vieti, care poate si trebuie sa ne fie un indreptar, la aceia dintre romani pe care haosul de oras mare, farmecul luxului, tirania modelor si ispita politicei, cu toate urmarile ei de falsificare si pervertire a sufletelor ce stau in atingere cu dinsa, i-au indepartat de marile si fundamentalele virtuti a intelegerii intime a naturii, a inchinarii catre marele si sfintul rost al vietii, a iubirii si adincii, indreptatitei mile de oameni.»
N. Iorga (1910)
«Iata-ne iarasi in lumea romantica a d-lui Agarbiceanu. in fata noastra se ridica iarasi padurile de brazi de la poalele muntilor, cu cadrul lor cetos, cu aerul de misteruri, cu credintele primitive ale unui popor bun si nenorocit. Idile, frumoase fara seaman, cu toata naivitatea proprie unor suflete curate; conflicte tragice, luate din viata unui colt de tara; figuri poetizate, sau tipuri aspre si brutale; dar mai ales chinuitii si umilitii din patura cea mai batuta de soarta, - iata subiectele noului volum al d-lui Agar-biceanu. Si toate fapturile aceste minunate ale d-sale sint asa de adinc observate, asa de complet zugravite, cu toata imprejmuirea lor, incit te silesc sa le urmaresti cu incordare, leganat pururea de bogatia unei limbi mladioase si surprins mereu de farmecul originalitatii in amanunte.»
Ilarie Chendi (1910)
«Cu bucurie vedem astfel ca dl. Agarbiceanu nu are numai un talent descriptiv si cu multa putere de expresie in culorile atit de saturate, ci fondul d-sale mai este si adinc reflexiv. Afara de evlavia pentru lucrurile exterioare, d-sa stie sa analizeze suflete existente si stie sa observe stari sociale, caractere si probleme de la noi. Aici desfasoara chestiunea preotilor, colo educatia fetelor si aspiratiunile tinerei generatii mai cu carte. Aici persifleaza nationalismul rau inteles, colo ataca chestiuni practice de educatia poporului. Si glasul d-sale pururea sententios invaluit in pilde si simboluri biblice, incalzit in comoara limpede a intelepciunii batrinesti si voitoare de bine, strabate adeseori la suflet.»
Ilarie Chendi (1910)
« Cit priveste pe d. Agarbiceanu, acesta e desigur un scriitor fara artificii. Dar artificiile nu sunt arta. Ele se cauta si nu se gasesc totdeauna de intiia calitate; ea rezulta din actiunea fireasca, uneori fara constiinta chiar, a sufletului care cuprinde in ele acest minunat dar, alcatuit in mare parte din adevar si bunatate. La preotul de sat din Ardeal, al carui nume, laudat in Academia noastra astazi intiia oara, a mai fost auzit aici, nu e nici o expresie, nici o formula smulsa de dorinta de a face efect, nu e nici o fraza in care sa se simta multamirea de sine a omului care socoate ca a cistigat o placere mai mult pentru omenire. Scriitorul dispare cu totul: nu pentru ca n-ar putea sa fie vazut, ci pentru ca, sfios ca un taran si smerit ca un crestin, el se retrage, el nu se crede ca e de moda si i-ar parea rau sa fie chemat. Si atunci ca de la sine vin inaintea noastra batrinii care se iubesc in vechea casa a fericirii lor indelungate, vaduvele care pling pe urma vacii pierite ca pe urma unui prieten, si pina si cersitorii cari cad la un colt de drum, vagabonzii cari, primiti sub un acope-ramint, aduc cu ei binecuvintarea si lasa un loc mai gol in cercul lor decit un stapinitor care se duce.
N. Iorga (1911)
« E un contrast ciudat intre infatisarea blinda a scriitorului si intre eroii lui, cari sunt purtati parca de furtuna patimilor grele ce dorm in adincurile tainuite ale multimii, pe care nimeni nu o cunoaste si nimeni nu o crede. . .
Pina la Agarbiceanu nimeni nu a rascolit intunerecul si suferintele fara numar ce apasa viata milioanelor de muncitori ce se pierd in negura uitarii si a tacerii. Pina la el, scriitorii se margineau la suprafata idilica si amagitoare a vietii de la tara; condeiul lui Agarbiceanu a rupt aceasta pinza mincinoasa si scrisul lui ne spune, ca o revelatie nespus de adevarata si dureroasa: "Nu imbracati viata bietului popor in haina dulceaga a poeziei! Priviti ranile lui multe si mari, din cari singereaza; aceasta este starea poporului de la tara! Eu am vazut-o si am cunoscut-o in toata intinderea ei dureroasa !"
Si rupt odata acest mincinos val al poeziei, rasar deodata inaintea ochilor nostri figuri aspre si indaratnice, cari iau aerul de revolutionari pentru a razbuna toate umilintele sub cari s-au zbatut rindurile neputincioase ale inaintasilor, cari au rabdat si au tacut, si iarasi au rabdat, pina cind s-a umplut paharul. . .»
Al. Ciura (1912)
« intre prozatorii nostri din ultimul deceniu, d. Agarbiceanu e o figura cu deosebire atragatoare. Nuvelele si schitele lui, cu subiecte mai totdeauna din lumea satelor ardelene, scrise de obicei greoi si asemanatoare prin stingacia executiei cu unele tablouri ale pictorii primitivi ai Renasterii italiene, sint totusi insufletite de un puternic accent personal si lasa nu odata cetitorului o neuitata impresie. Intilnesti in unele din ele, cum e Fefeleaga, care-ti aduce aminte de povestirile marelui Tolstoi, nu stiu ce maretie simpla si grava; in altele, cum e Popa Man - o atmosfera intunecata de pasiune si mister, si in toate - aceeasi nota naiva si sincera in care nu apare nimic artificial, nimic mestesugit, ci un suflet curat si chinuit de vesnice probleme morale, care-si cauta calea.»
Octav Botez (1919)
« Este mai presus de discutiune ca literatura aceasta ii va pastra o trainica aducere aminte. Limba romaneasca asa cum o stie si o scrie Agarbiceanu desfateaza si invioreaza ca o plimbare la tara, in partile inca nerobite de graiul si formele civilizatiei »
Gala Galaction (1920)
«Agarbiceanu e aproape un povestitor poporan. Zic "aproape", fiindca predilectia sa in alegerea subiectelor si chipul in care isi rascoleste sufletele eroilor, nu-i indeparteaza deplin lectorii din speta acelor cari cauta cartii mai intii o desavirsita realizare literara, si numai dupa aceasta alte virtuti accesorii. Aici nu-si gaseste astazi o asemanare cu nici unul dintre scriitorii de mult pusi in fruntea clasificarilor. in toata opera sa strabate o adinca umanitate; lectura cartilor scrise pentru suflete marunte si bintuite de turburarea timpului are aproape caldura unui balsam alinator.
Este ceva mai presus de maiestria stilului, de armonizarea frazei, de documentarea rabdatoare a analizelor; ceva mai presus si care se poate lipsi de aceasta armatura a mestesugului. Este dragostea cu care isi poarta eroii printre filele cartii, pioasa caritate de cea mai inalta esenta crestina cu care ii intovaraseste in deznadejdile lor, lacrima discreta pe care le-o picura peste tarina groapei, cind pentru mintuire ii sloboade din chinuirea acestei vieti pamintesti. Privita din cele doua laturi, povestirea parintelui Agarbiceanu poate fi rasturnata la pamint, in mina cu lexiconul, cartea de stil si manualul de estetica. Si poate fi ridicata pina la culmi, daca lasam in laturi toate aceste instrumente de inchizitie estetica si citim paginile asa cum le citesc cele citeva mii de lectori credinciosi ai prozatorului ardelean.»
Cezar Petrescu (1921)
«Adolescenta noastra cunoscuse un Agarbiceanu de o deosebita calitate. Scrisul sau, gravitatea subiectelor sale, lumea si atmosfera eroilor sai lasase in sufletele noastre urme adinei. in admiratia de-acum un deceniu si mai bine, alaturi de Sadoveanu o firida anume zidita ni-1 rinduise pe Ion Agarbiceanu. Cu anii ce treceau firida se pastra, laudele intiiului entuziasm nu-si arsese tot untdelemnul.
S-ar putea crede ca literatura lui Ion Agarbiceanu are tinctura etica, ca ea urmareste succese inferioare. Este insa in Ion Agarbiceanu un spirit de observatie, un dar de a sanctifica si cele mai umile subiecte, este o sobrietate de gravor in cupru, calitati ce-1 ridica pina la creatia eroica si care sapa in sufletul lectorului, ca apa tare.
Poezia batrinetii, poezia diformului, poezia uritului din viata, poezia decrepitudinii trupesti, a damnatilor, a sisifilor, iata marele merit al lui I. Agarbiceanu si imensa lui feuda in literatura romana.
Este intr-adevar asa de tragica povestea lui Sisif, condamnat pentru zgircenia lui, sa se rostogoleasca din nou in fundul Tartarului de cum o ridica din virful muntelui piatra? E desigur un simbol. Dar tragicul acestui simbol e prea schematic. El e numai o enuntare, o tema. Cititi insa - recititi, vreau sa spun, caci cine n-o cunoaste ? - Fefeleaga, acest Sisif feminin, ce cara pietre, cu calu-i batrin, careia ii mor toti copiii de cum ajung la 15 ani, pe care o insala cu plata de multe ori oamenii si care vinde pe Bator, in tirg, ca sa poata inmorminta pe Paunita, ultimul copil. E ceva mai tragic, de o mai concentrata esenta omeneasca ca acest destin crud al Fefeleagai? Cititi intii Foamea dublinezu-lui Stefens. . . si reveniti apoi la Fefeleaga si la Luminita si veti avea constiinta impacata sustinind ca opera lui I. Agarbiceanu, cu toata inegalitatea si cu defectele ei, incidentale, - contine de pe acum insignele unei notorietati de mare arta universala.»
Perpessicius (1924)
« In comparatie cu dinamicul Sadoveanu . . . s-ar putea zice ca, in mod precumpanitor, I. Agarbiceanu este un static, privitor indelung in fenomene, cu ale caror - izolate - delicii se multameste.
. . . autorul iubeste lumea mica, de care este bine ca si literatura isi aduce aminte.»
G. Bogdan-Duica (1924)
« Ardealul a adus, cu prisosinta, ofranda literelor romanesti: Slavici, Cosbuc, Goga, St. O. Iosif mai inainte; recent, Liviu Rebreanu si Lucian Blaga insumeaza o contributie capitala in zestrea noastra estetica; d. Agarbiceanu staruie neobosit sa-si inscrie numele printre consanguinii sai. Dar persistenta nu e, intotdeauna, si o depasire: activitatea sa prodigioasa n-a spart indiferenta publica. Nu lipsa talentului 1-a impiedicat sa-si dobindeasca un loc de frunte intre scriitori, ci, mai ales, o mentalitate pernicioasa literaturii de care autorul a fost progresiv invadat. Opera d-lui Agarbiceanu cade sub acelasi destin literar ca si a raposatului Slavici: imixtiunea atitudinii etice o macina la temelii; Legea trupului e ilustrarea cea mai concludenta a acestei metehne. Si e pacat, caci autorul poseda o vina reala de talent epic: viziunea de un auster patetism ce sclipeste fragmentar in paginile romanului acesta, scris inainte de razboi, ar fi o dovada.
Destin patetic, dezlantuit de virtejul patimei superbe, subiectul iscodit de d. Agarbiceanu ofera toate posibilitatile de incisiva scrutare in hrubele sufletului uman; totusi, nu vom gasi, in acest roman, decit melodrama moralizatoare a unui posomorit teolog, destins tutelar asupra scriitorului.
D. Agarbiceanu salasluieste in sine existenta dubla a moralistului sever si ispita poetului, ce vrea sa-si plece urechea la vuietul pasiunii; invinge insa cel dintii. De aceea, se apropie cu jena de nuditatea sufletului; analiza luneca stinjenita de moralist, rigiditatea etica explica si condamna faptele, dupa ce s-au intilnit, sau le prepara, justificindu-le; scenele din care ar putea stoarce mai multa seva umana sunt estompate cu precautie teologala; o coborire in abisul sufletului ar fi o profanare. D. Agarbiceanu reda patima sub infatisarea sarpelui biblic; curiozitatea scriitorului e strajuita de anatema preotului ce se reculege, dupa fulgerarea ispitei carnii, ca dupa o crima adusa, impertinent, spiritului divin.»
Pompiliu Constantinescu (1926)
« Palavragiii criticii, care scriu fara plan, fara chibzuire si mai ales fara convingere, au strimbat din nas afirmind ca la acest prozator al nostru tendintele moralizatoare s-au dezvoltat in dauna calitatilor sale artistice. Mai putin rafinat ca dumnealor, eu am fost prins de la prima pagina (. . .) Sentimentul care m-a stapinit in tot timpul citirii a fost respectul pentru sinceritatea si nobletea de suflet a autorului.
Cunosc scriitori care, dupa conceptia recenzentilor nostri, sint mai artisti decit Agarbiceanu. Durerile si bucuriile semenilor ei le micsoreaza, le stilizeaza si le lacuiesc, facind din ele bibelouri charmante pentru masutele de salon ale cucoanelor din "lumea buna". De vreo preocupare morala, nici pomina: morala nu poate doar cu nimic mari gratia figurinelor.
Pentru Agarbiceanu, omul este - dupa vorba lui Kant - un scop in sine. Ideea ca zbuciumele personagiilor i-ar putea servi, lui si cititorilor, ca "priveliste interesanta", nu i-a venit niciodata. Mobilul scrisului sau este simpatia - in cel mai adinc inteles alcuvintului. Descriind framintarile aproapelui si narindu-i viata, el se uita pe sine, intra in pielea aceluia si-i citeste in suflet ca intr-o carte deschisa.
La Agarbiceanu morala nu-i o conventie, nici o teorie de minuit si nici un instrument de razbunare, ci un instinct elementar, de onoare, de mindrie, puritate si rectitudine, o forta vie, care nu-i lipsita de asprime si duritate, si care deci nu se identifica cu mila si induiosarea. Din acest punct de vedere, el n-are saman in literatura din regat si poate nici in cea de peste munti.»
H. Sanielevici (1927)
« povestitorul menit sa transmita altor vremuri toata viata, cugetarea si simtirea Ardealului sau.
Dar toti aceia care doresc numaidecit fraza de efect, cuvintul neobisnuit, legatura de vorbe care sa scapere, aceia care asteapta in fiecare moment sa se deschida cerurile pentru a se ivi o noua revelatie literara, balazatii si estetii care iau in mina un sceptru de critic pe care te intrebi cine li 1-a harazit, fireste, se dau in laturi cu dispret inaintea lui. I se face astfel o foarte mare nedreptate si va veni vremea cind se va recunoaste cit de mult datorim adevaratului continuator al lui Slavici in regiunile acestea ardelene.»
