RECUPERAREA SPATIULUI MIORITIC
Dupa o lectura profunda, realizata prin grila comentariilor criticii moderne - multiple si conexe - se constata ca aceasta scriere a lui Vintila Horia este, in primul rand, un roman istoric. Caci personajul central, adica protagonistul, este poetul Ovidiu, surprins in ultimii sai ani de viata, traiti la marginea imperiului roman, in Tomis, intre anii 9-l7 e.n.
Luand in calcul preparativele si arsenalul tehnic al romanului istoric clasic, se obser ca Dumnezeu s-a nascfit in exil nu are nimic romantic, expansiv, proiectiv sau dramatic intr-un spatiu inventat. Fie chiar al visului.
Si atunci ?!
Cum scrierea exista, tradusa aproape in toate limbile pamantului, ramane de zut cum s-a proat convingator mesajul romanului, incat mai toate comentariile intreprinse au devenit elogioase. Explicatia porneste dintr-un fapt biografic: autorul insusi, dupa indeplinirea unor misiuni diplomatice, la Roma si Viena -l940 /1944, a fost nevoit sa ia calea exilului. Dupa peregrinari si contacte germane, engleze, italiene, dupa cinci ani in Argentina, apoi in Spania (1953-l972), in final, se asaza in Franta (1979-l988).
Stand astfel lucrurile, romanul insusi solicita alte modalitati de interpretare. Cultura deosebita a scriitorului, spiritul atist, dominant din cadrul ei, drama proprie a romancierului se rersa benefic si polimorf asupra subiectului ales. Iar romanul isi pierde aura de istoricitate, devenind o scriere apocrifa a lui Ovidiu, in care alter-ego-v lui Vintila Horia staruie ca umbra langa protagonist, populandu-i, de ce nu ?, si visele.
Sa mai alaturam un element biografic si de cultura: toman fiind (n.in 1915, la Segarcea, Dolj), Vintila Horia, peregrinand in atatea spatii reale nu se poate adapta la nici unul. Obsesia lui, una de ordin genetic, ramane matricea romaneasca, spatiul mioritic, ca la. el acasa. Aceasta se traduce intr-un permanent dor care-l face pe Vintila Horia un dezradacinat. Ori tot romanul este o cautare dramatica a radacinilor, a patriei de origine, fara de care angoasa nu poate fi inteleasa, dar nici potolita.
Se stie insa ca plasarea reala si literara a lui Ovidiu la Tomis se grefeaza , pe ample informatii de istorie si arheologie pe care Vintila Horia nu putea sa le aiba decat din Getica lui Vasile Parn, tiparita in 1926. Ba ca un apendice, fie si ca o borna minora, sa fi avut in vedere romanul fantastic (poate chiar fantasmagoric) al lui Nicolae Densusianu din 1913 intitulat Dacia preistorica ?
Pe de alta parte, unele idei, strecurate de-a dreptul in roman, vin din tratatele si manualele de istorie care au circulat in scoli si universitati. Dintre aceste idei, sa retinem :
a) convietuirea geto-daco-romana de-a lungul multor secole prin casatoriile realizate de militarii si functionarii din cadrul legiunilor romane, ramasi dupa 273 sa coordoneze aceasta provincie sub toate aspectele vietii sociale si politice. Cat priveste negustoria, ea ramanea ocupatia de baza a grecilor, sositi cu mult inainte de romani pe meleagurile noastre. Nu intamplator, Vintila Horia explica numele localitatii Tomis, prin etimon grecesc tomy insemnand taietura, amputafie, ( si Tristele, de Ovidiu, Elegia IX);
b) credinta geto-dacilor in Zamolxis, unic zeu, atotputernicul si binefacatorul sufletelor locuitorilor dupa moarte;
c) darzenia si vitejia impotri popoarelor migratoare mergand pana la nimicirea lor si dincolo de hotarele tarii;
d) atasamentul fara margini de pamantul roditor, bogat;
e) grija deosebita pentru hrana. Iar locuitorii de langa Dunare si mare exploatau spatiul actic dupa legi numai de ei cunoscute ;
f) pastrarea cuntului de taina reiesit prin conventii verbale - de targ, de armata, de afaceri etc.
Toate aceste idei-daca pentru noi romanii de astazi au devenit zestre spirituala si comentate doar din cand in cand - pentru straini, fie ei chiar din aceeasi arie de limbi romanice, ele devin daca nu stranii, oricum, interesante, sau inedite.
Deci, la nivelul fondului documentar al romanului, gasim difuzate in strate vizibile sau subtextuale aceste marete idei, de ordin patriotic, pe care autorul le pune pe seama descoperirilor lui Ovidiu.
Trebuie sa mai evidentiem un fapt cu totul deosebit, pe care Vintila Horia nu l-a plasat discret in economia naratiunii sale - motivul exilarii marelui poet la Tomis.
Ne-am documentat indeaproape in aceasta privinta, pornind de la o excelenta lucrare alatinistului Nicolae Lascu - Ovidiu, omul si poetul (Edit. Dacia, Cluj, 1971) - prin care am patruns la o parte din lucrarile redactate in cadrul serbarilor comemorative ale bimilenarului nasterii lui Ovidiu, din 1957, ca si la acele referinte despre faimosul Proces Ovidiu, tinut la Sulmona in decembrie 1967. Cu acel prilej, cel putin in fata istoriei viitoare, Ovidiu, dupa 2000 de ani, a fost absolvit de nedreptatea care i s-a facut de catre imparatul Augustus, exilandu-t la Tomis, printre "barbari".
Cunoastem din lucrarile poetului o serie de date biografice - familie, parinti, frati, neveste, copii, implicarea lui Ovidiu in atatea fapte ale zilei, unele dintre ele fiind marete, iar autorul apreciat ca atare, gratulat chiar de a deveni "poet national" si chiar poet de curte. Se pare insa ca opera fiind urmarita cu viu interes de catre augusta curte a imparatului, Ovidiu era sfatuit din cand in cand ce, cum si cat sa scrie. Poate de aceea zice in subtext Vintila Horia, Ovidiu, voit sau involuntar, a participat la acte si scene de palat care obligau la o discretie totala. Cum unele dintre aceste nesabuinte erau permise doar familiei imparatesti, muritorii de rand ca Ovidiu (ce trist si ridicol suna expresia !)trebuiau pedepsiti aspru pentru toata viata lor.
Romancierul nu pica in capcana controverselor pe aceasta tema, neinvocand nimic, nici din documente, nici din opera ovidiana care, din pacate, nu identifica, nu nominalizeaza nici o cauza din categoria celor strict confidentiale. in schimb, se afla o trimitere la participarea lui Ovidiu in cadrul unor mysterii pitagoreice, secta neadmisa la Roma. Cu atat mai mult, cu cat imparatul Augustus, mai apoi fiul sau Tiberiu, doreau ca locuitorii romani sa se intoarca la traditie si la credinta nedesmintita in zei. Ba mai mult (astazi zambim, ori ne crispam de durere !), se spunea staruitor ca imparatul, dupa moarte, deveni zeu si ca atare trebuia sa i se ridice osanale intr-un delir continuu. Ori Ovidiu, prin participarea sa conspirati, incalca dorinta si ordinele dictatorului si de aceea trebuia pedepsit. Daca mai adaugam ca poezia lui de factura erotica influenta tanara generatie mai mult in rau (sic !) decat in bine, se intelege de ce autorul devenea un pericol national. Sa mai lamurim originea unei duioase si permanente trimiteri din cadrul romanului. Este vorba de numele unei femei Corina, cea mai autentica dragoste a poetului si ramasa neconsolata la Roma.
Asa dupa cum reiese din multele studii ovidiene, numele de Corina este inventat, in spatele lui ascunzandu-se fie chiar numele imparatesei Livia, fie al Iuliei, nepoata imparatului Augustus, fie al altei femei. Care a fost gradul de "colaborare" cu fiecare, este greu de spus si poate nici nu intereseaza. Cert este ca Ovidiu, travestit in femeie, a luat parte - din curiozitate, din profesionalism poetic ?! - la o ceremonie in cadrul careia femeile slujeau cultul zeitei egiptene Isis, cult strain, interzis cu desarsire la Roma, din ordinul imparatului. Ovidiu a aflat astfel ca imparateasa insasi, Livia, era membra a sectei si proslavea divinitatea egipteana.
Cum Livia a aflat despre "bizareriile" poetului, i-a intarit banuielile imparatului de a-l consilia pentru expulzare pe Ovidiu. Cert este ca edictele imperiale ale lui Augustus, ca ale oricarui tiran, erau draconice si inlaturau orice dialog just sau controversa. Iata de ce subscriem notatiei Iui Nicolae Lascu : "Problema cauzelor exilului lui Ovidiu continua inca sa fie o piatra de incercare pentru filologi si istorici. Acribia unora si ingeniozitatea altora nu se dau inapoi de la cele mai hazardate conjecturi, inseilandu-le insa pe marginea acelorasi texte ovidiene. De aceea isi pastreaza si astazi labilitatea intrebarea exasperata facuta cu aproape sase decenii in urma de unul din cei mai buni cunoscatori ai operei poetului - Ehwald: «Cand se termina cu reluarea neincetata a acestor probleme imposibil de lamurit si cu sporirea aceasta a numarului de noi combinatii, tot atat de putin convingatoare ca si cele dinaintea lor » ? (op.cit.p.67-68).
Cu aceste enigme, datorate deopotri contemporanilor lui Ovidiu, dar si lui insusi, Ovidiu in fidelitatea obstinanta a juramantului facut tate a tete imparatului a fost nevoit sa paraseasca Roma. Fara insa ca hotararea lui Augustus sa fie trecuta prin senat sau printr-un complet de judecata. in Triste, citim:
"Ti-ai cumpatat mania : tu mi-ai lasat viata,
Eu am si-acuma nume si drept de cetatean,
Si bunurile mele n-au fost la altii date,
Edictul tau nu spune ca eu sunt exilat
Mi-ai poruncit departe, la Pont, sa-mi duc viata"
Intr-o alta elegie, tot din Triste, Ovidiu isi face "mea culpa":
"Ci ochii mei zura o crima, fara voie :
De-aci-mi veni osanda !
De ce-am avut eu ochi ?
Ce-i drept, de toata vina eu nu pot sa ma apar,
Dar vina mea, in parte, o ratacire-a fost".
Sa conchidem astfel despre cauzele exilului, apeland tot la poezia lui Ovidiu, desprinsa dintr-o scrisoare adresata Iui Augustus :
"Pe mine poezia si-o oarba ratacire
Pierdutu-m-a: pe-a doua n-o pot destainui,
Caci rana, o, Cezar, eu nu o voi deschide:
Ai suferit o data ! Si-aceasta e prea mult"
Il citam pe Nicolae Lascu: "Asa voalati cum sunt, termenii carmen si error reprezinta, dupa marturia poetului - marturie unica pe care o avem - cauzele exilului sau. Deci, "poezia" si "o greseala" sunt capetele de acuzare ce s-au adus poetului si l-au facut sa plece din Roma".
Ovidiu lasa in urma sa o bogata activitate poetica, recunoscuta deja, adaugandu-se la cea creata la Roma spre sfarsitul si inceputul seci. El insusi consemna admirabil:
"Ades batranul Macer imi recita din Pasari
Din Leacurile sale, din Serpii veninosi,
Adeseori Propertiu, mult scumpul meu prieten,
Din versurile sale de dragoste-mi citea.
Prieteni dragi imi fura si Ponticus si Bassus,
Poet satiric unul, si epic celalalt
Mi-a fermecat urechea si lira lui Horatiu
Cu-a ei melodioase, italice cantari.
Eu pe Vergiliu numa-l zui, iar lui Tibullus
Nu-i dete timp ursita ca sa-i mai fiu amic".
Imaginea intalnita la Tomis (Constanta de azi) este descurajanta. El care plecase din mareata Roma - din fastul si din linistita clima a sa, din cercul de prieteni si tineri indragostiti - este dezolat la intalnirea cu o clima aspra, cu o limba a bastinasilor total necunoscuta, cu oameni neprieteni s.cl. El care zuse Atena, "cetatea lumina" a Greciei, vizitase monumentele din Asia Mica, Sicilia, intorasit de prieteni aderati, obisnuit cu sclavi si adulatii, se trezeste dintr-o data ca in fata unui zid de nepatruns. Singura consolare este sa scrie epistole imparatului, cerandu-i iertare si laudandu-l pana la a minti. Intervine, de asemenea, prin prieteni, dar mai ales prin sotia sa Fabia (a treia), la cercul influent de amici ai imparatului pentru a-si retrage hotararea.
Totul continua astfel pana in anul 14, cand in conditii obscure, nici astazi elucidate, mor pe rand nobilul Paulus Fabius Maximus, reazemul moral al lui Ovidiu si amic al imparatului, si chiar imparatul insusi. Sperantele lui Ovidiu sunt de acum desarte, iar autorul isi revede o parte din opera, schimband si dedicatiile facute mai inainte. Cu atat mai mult, cu cat urcarea pe tron a lui Tiberius, fiul natural al Liviei, il indeparteaza pentru totdeauna de mult visata Roma.
Aceste chinuitoare ipostaze ale lui Ovidiu tomitanul reies dintr^un remember narativ de exceptie in sectiunea lui Vintila Horia. Poate nicicand nu s-a scris la noi un elogiu mai puternic adus getodacilor, convietuirii lor cu oamenii Romei, mai bine zis convingerea acestora - militari mai ales - de a fi liberi si credinciosi intr-un pamant daruit de Dumnezeu cum era cel al Dobrogei. De altfel, apeland la fictiune, Vintila Horia il face pe eroul sau (erou cu aderat si nu personaj!) sa colinde - aproape conspirativ - prin cate zone ale Dobrogei si sa constate ca multi militari romani, infricosati de teroarea imparatului, hotarasera sa adopte libertatea deplina si, casato-rindu-se cu femei gete, sa ramana pentru totdeauna pe meleagurile noastre, intemeindu-sj camine durabile.Romancierul transcrie cu demnitate impresiile calatorului "strain" care, incet-incet, inta limba bastinasilor, se intelege cu ei, scrie chiar poezii in limba lor, poarta o corespondenta cu poetul lor Cotys, devine cetatean al urbei si participa alaturi de localnici la apararea ei. Tocmai el care in tinerete refuzase sa-si satisfaca serviciul militar!
Revelatia insa a lui Ovidiu are loc prin intermediul Dochiei (atentie la numele omonim cu al fiicei lui Decebal !) care, fiindu-i data pentru serviciile gospodariei, ii dezluie deschis credinta in Zalmoxis. Cand afla mai multe date despre acest zeu al getilor - ba ca ar fi trait in preajma lui Pytagora ca sclav, ba ca el i-ar fi impus marelui grec ideea metamorfozei, cu mult inainte de intalnirea cu distinsul locuitor al insulei Samos - Ovidiu isi da seama de complexitatea psihologica a concitadinilor sai. I se pare ca poate sa renunte logic de la a-i numi "barbari".sectiunea lui Vintila Horia are opt module, reprezentand tot atatia ani traiti de Ovidiu pe meleagurile noastre. In acesti ani, romancierul isi inoculeaza toate trairile sale posibile (alias Ovidiu) de instrainare, dar si de lauda a radacinilor unei convietuiri fara intoarcere in timp.
In primii patru ani, Ovidiu este zut in postura celui care doreste sa se initieze, ca venind "din afara". Apoi, avem un Ovidiu care trebuie sa se integreze! Se ajunge in punctul unei recuperari - de spatiu si timp, in sens dublu, fie al spatiului si timpului traite la Roma, dar si a celor de la Tomis, in anii precedenti. Pentru Vintila Horia este recuperarea unui spatiu si timp al memoriei (afective si intelectuale), dar si al romanului aflat departe de tara si pe care dorul il copleseste.Singura salre, ori alinare este punerea in tiparele scrisului a acestei drame. Ea capata astfel pregnanta existentiala nu mai putin importanta ca scrierile lui Kafka, Joyce, Musil. intr-un alt sens, tot modern, Vintila Horia recupereaza un timp pierdut, cu alte mijloace decat M. Proust.
Iata de ce, dupa publicarea romanului in limba franceza, in 1960, (pentru care Academia Goncourt i-a atribuit un premiu, dar nu i l-a decernat = horribile dictu !), autorul a declarat in ziarul spaniol "Arriba" (1966) :
"Pentru a supravietui fara sa-mi pierd mintile de durere, am hotarat, cu multi ani in urma, sa largesc frontierele tarii mele si sa consider Europa ca o patrie mai mare"(apud Monica Nedelcu, postfata la Vintila Horia, Dumnezeu s-a nascut in exil, Edit. Europa, 1990, p. 195).
Printr-o astfel de marturisire, romanul capata accente universaliste in care consuna teme si motive vechi de dinainte de Biblie si pana la Goethe, cel din Faust, ori pana la Prometeul lui Al. Philippide.
Daca panza epica propriu-zisa, luata in absolut, este extrem de subtire, atingand adesea mirajul eseului, incarcatura de semnificatii a textului musteste din fiecare ina.In linii mari, prima parte a romanului il prezinta pe damnatul Ovidiu, zbaterile lui pentru a-si intelege destinul, eforturile vizibile de a afla in ce spatiu a fost aruncat, cu timpul - deh, timpul ! - descoperind credinta crestina a localnicilor. De aici incolo incepe o lupta interioara de recuperare si o noua perioada de cunoastere. As spune ca autocunoasterea ovidiana capata dimensiuni de profunzime, de analiza si stratificare dupa ce vede oamenii fericiti intru credinta ortodoxa si intr-o libertate deplina. Ca oamenii din zona mureau cu credinta ca sufletele lor vor fi aparate de un Dumnezeu atotstiutor. Iar cand un preot ca Teodor, venit din partile Bethleemului, ii desfasoara scena nasterii lui Iisus Hristos - la care el insusi a fost martor - marele exilat ar putea pronunta faustian - "clipa, opreste-te" !Este in acest punct al sectiunii imaginea regenerarii prin credinta a omului. Se poate intelege abia acum aspectul tonifiant al comportarii lui Ovidiu fata de localnici, care incep sa-l pretuiasca si sa-i asculte in piata publica lecturile din poeziile sale.
O noua glorie pentru Ovidiu sau o intelegere din interior a universalitatii sale ? Descifram printre .randuri gloria unui geniu insingurat si inadaptat, dar mandru ca scrisul sau si-a gasit rostul. Iar faptul ca autorul este acelasi, dar publicul altul, ii consfinteste lauda precedenta ca poezia lui trai in veac. Am putea atasa, evident in mod indirect, dar fara precautie, ca Ovidiu, departe de lumea Romei care-l refuza ingaduitor, dar statornic, ar putea rosti - mutatis mutandis - ca Eminescu mai tarziu, in Scrisoarea a II-a:
"Daca port cu usurinta si cu zambet a lor ura
Laudele lor, desigur, m-ar mahni peste masura".
Iata de ce, prin exilul lui Ovidiu, Vintila Horia isi redimensioneaza spiritual propria-i biografie. Se pare, insa, ca scormonind memoria istoriei, marele oltean si-a intins pe panze panoramice rstele exilului sau si atunci cand a avut ca eroi pe Platon (in Persecutati-I pe Boetius -l983), pe pictorul El Greco (in Un mormant in cer - 1987).
Eroul Ovidiu din romanul in discutie este creat de la mitul care i s-a nascut in posteritate, despre el vorbind si Dante, Shakespeare, Goethe, Arghezi.
Asadar, Vintila Horia porneste de la un mit universal, si, cu alte mijloace decat Mircea Eliade sau alti mitologi, desfoliaza de sus in jos, de la rf spre obarsii, ca sa constate ca ceea ce numim astazi - dupa 2000 de ani - Frumosul Ovidian - are ca punct de plecare o drama umana, individuala, care s-a metamorfozat si s-a decantat in mai putin de opt ani intr-un spatiu romanesc si care a alimentat in timp enigme si legende dincolo de grai si slo. Deducem astfel ca in plin teritoriu al noului roman francez (dupa 1950), cand teoreticieni si romancieri ca A. R. Grillet, N. Sarraut, J. Ricardou sustineau un "alt realism" si scrieri fara personaje, Vintila Horia propunea -prin roman - un nou mod de cunoastere; pornind de la mituri inchegate, sferice de-a lungul a doua milenii. Nervurile moderne ale panzei freatice din ideile clasice atarna de tragic, de colocviu, de resilire si redefinire a eu-lui uman (al geniului !) in functie de datele concrete ale istoriei. in termeni postmodernisti, Ovidiu acopera o arie intinsa a dezbaterilor despre rolul intelectualului sau a artistului in genere cu epoca lui sau cu timpul de maine. Altfel spus, timpul, care este intr-o vesnica miscare, ramane un reper viu pentru scriitor care trebuie sa i se aseze pe umeri cu permanente rostiri, indiferent de starea lui particulara sau biologica. Deci conditia umana a artistului este o efemerida, spiritualitatea sa, opera in sine trebuie sa fie o supapa spre vesnicie.In partea a doua a romanului, Ovidiu traieste o asemenea revelatie, iar scriitorul apasa in cate randuri pe asemenea idee.
Un fapt uluitor descrie Vintila Horia, in final, cand omul Ovidiu, eroul am zis, are pus totul la cale de a eda din spatiul de la Tomis. inceputul trebuia facut intr-un cimitir getic. Ovidiu citeste insa pe o piatra de mormant inscriptia "Ai incredere". intins pentru odihna, la umbra salcamilor, trece in revista peisajul inconjurator si gandul ii zboara la sotia sa Fabia
(" da, ea trebuia sa fie langa mine, viata ei la Roma nu mai avea nici un rost. Fata i se maritase intre timp. Fabia nu mai avea obligatii la Roma. Ne-am fi petrecut impreuna ultimii ani, in pacea acelei paduri indepartate care ma atragea in aceasta clipa mai mult decat orice intoarcere").
Retinem clar ca omul vrea sa-si incheie existenta aici la Tomis. (O paranteza, sper bine venita : in drama Zamolxe, de Lucian Blaga, profetul, depasindu-ti conditia de exilat si dorind sa- si verifice raspandirea propriei credinte, fi ucis cu cioburile din statuia ce i se ridicase. Credinciosii incalcasera aogmasanu-tifaci chip cioplit! Sa se fi temut Ovidiu, in asemenea momente, de o intoarcere la Roma si de o distrugere iminenta ? Simtim, oricum, fluxul ideilor blagiene in textul lui Vintila Horia !).
Cuvintele "ai incredere" il conduc pe Ovidiu sa inteleaga aderata glorie -in alta parte a pamantului, intre getii pe care i-a daruit cu o altfel de poezie, dar si dupa moarte, cand zeul unic, Zamolxe, ii face sufletul nemuritor. Oricum, la Tomis, exclama Ovidiu convingator, "oamenii sunt oameni".
Avea dreptate prefatatoarea Monica Nedelcu (op.cit.p.198) cand scria: "Suferinta desradacinarii se contureaza astfel ca o aderata tehnica de cunoastere, potentata de contactul cu peisajul, obiceiurile si religiozitatea dacilor, poporul in mijlocul caruia isi traieste Ovidiu exilul. in acest sens, este interesanta modificarea opticii spatiale a poetului, centrata in antagonismul intre orasul pierdut Roma si orasul exilului, Tomis".
Daca acesta ar fi, in general, fondul documentar si filosofic al romanului, sa amintim ca natura (adesea sadoveniana) constituie o permanenta referinta, iar notatiile despre ea n-au nimic din exaltarile romantice, sau din banuielile simbolistilor. Am zice, in aceasta privinta, ca Vintila Horia culti doua tipuri de realism: unul de factura social-obiecti si un realism psihologic, multiplicat in "n" fatete. As zice ca primul este emblematic in prima parte a romanului, si realismul psihologic in cea de a doua parte.
Romanul este scris la persoana intai. Firul narativ se alimenteaza de la notatiile directe ale eroului referitoare la spatiul in care se misca (interiorul casei, al orasului, pe plaja marii, in spatii mai indepartate de Tomis), dar si la cel stratificat in memorie de-a lungul vietii, peste care, din cand in cand, staruie aripa unor vise din rsta poetului. Raman memorabile descrierile din piete si targuri ( notatiile despre carciuma lui Herimon) din Tomis sau din imprejurimi, caci Dochia are grija prin carutasul Comozous sa-i arate intinderea getilor, preocuparile lor si, de buna seama, sa-i descopere credinta nestramutata in Zamolxe.
S-ar putea vorbi de o initiere programata a lui Ovidiu in complexitatea vietii localnicilor si a tainelor lor de a gandi si a supravietui intr-un imperiu. Dar daca o serie de romani, trimisi cu misiuni militare sau administrative, se desprind pentru totdeauna de tarmul obligatiilor, convertindu-se la dacism, Ovidiu nu accepta mult timp o asemenea stare. Desigur ca Vintila Horia nu putea incalca aderul, cu toate escapadele lui Ovidiu, imaginate de autor intr-un mod onorant, nobil (a se vedea "relatia" cu Lidia).
Staruie blagian in textul propus de romancier cuntul luminii nuantat in fel si chip - fie in cuvinte gi ca "reinnoire", "asteptare", "paradis", fie in termeni astrali : "Soare", "foc", "luna", "stralucire". Ei dobandesc "o relenta simbolica, constituindu-se in element de legatura intre spatiu si spirit", postfata cit., p.201).
Se impune sa intelegem ca Poiana Marului (langa Ramnicu Sarat) este patria luminii sau oricum spatiul in care duhul lui Dumnezeu poate cobori mai usor pe pamant. Dar daca ne intoarcem la Biblie, simbolul marului este aureolat aici de un spatiu indat de lumina. Venind intr-un asemenea spatiu, total opus celui de la Tomis, Ovidiu incepe sa aiba revelatii si sa inteleaga mai bine taina credintei geto- dacilor. Chiar daca acestia nu i-au relet decat fugar preocuparile lor in credinta - fiind interesati de a munci pamantul si a smulge bogatii pescaresti apelor - Ovidiu intelege ca au convingeri care nu mai trebuie interpretate, ci doar transmise ca atare de la generatie la generatie. Iar cand Teodor ii explica pe indelete cum a zut pe Fiul lui Dumnezeu venit pe pamant in chip de om, Ovidiu isi da seama definitiv ca aderata credinta a locuitorilor geti ramane eterna. Chinurile lui Hristos au devenit astfel un "model sacru" pentru toti cei care acced la nemurire.
Aceeasi cercetatoare de exceptie - Monica Nedelcu - scrie un mare ader: "Cred ca, in acest roman, V. H. supune spatiul natal unei tentative de universalizare prin aceasta fuziune poetica intre nasterea lui Isus Cristos - moment initial al civilizatiei crestine si al unei noi ere - si destinul istoric al dacilor, ceea ce, evident, transforma vechiul teritoriu al Romaniei intr-un spatiu ales si, deci, intr-un centru spiritual" (op. cit.p.203).
Eu zic ca un mit - mitul Ovidiu (om si opera) si-a gasit prin acest roman o forma de recreare a originilor. Chiar daca experienta pur individuala a romancierului a atins de multe ori cotele limitei, Vintila Horia a stiut, datorita ansamblului sau cultural atist-sa iasa in largul generalului de unde semnificatiile se intind zand cu ochii. Reproduc un fragment din monologul lui Ovidiu:
"Ce stranie coincidenta ! Ma aflu, in aceasta clipa, In fata tuturor entuziasmelor si temerilor tineretii mele: Pitagora, Zamobce, Medea. Voi povesti intr-o zi despre Medea, simbolul primelor mele succese de la Roma si intemeietoarea Tomisului. Traiesti urmand un drum care urca, ajungi pe o culme si apoi incepi sa cobori, trecand de-a-ndaratalea prin toate misterele pe care le-ai strabatut urcand. Astfel, moartea nu e decat o intoarcere. Sau cum spunea Pitagora, drumul spre o noua nastere. Ma gandesc s-o intreb pe Dochia unele lucruri despre religia sa, despre Zamobce, fostul sclav al marelui meu maestru".
Spatiul ondulatoriu deal / le, propus de Blaga, specific noua romanilor, este insusit la nivelul ovidian prin trairea intensa a timpului - urca / coboara. A se vedea direct cum alternanta moarte / nastere poate duce cu gandul la teoria reincarnarilor, atat de uzitata in filosofia indiana. Dar in ceea ce priveste pe Pitagora, teoria metempsihozei a capatat acuitate in gandirea si filosofia sa dupa ce "silindu-se in sudul Italiei, a intemeiat acolo un asezamant de cercetare filosofica si asceza morala, ravnind sa -modeleze tipuri umane adaptate, idealului sau apollinic de cultura spirituala paidea, " educatia individului" prin muzica, geometrie si practici rituale" ( Mihai Nasta - Pytagora si elementele doctrinei anonime, in Filosofia greaca pana la Platon, I, p.a 2-a, Buc., Edit.Stiintifica si Enciclopedica, 1979, p. 5). Oricum, intatul din Samos, localitate pe care o parasi la 40 de ani, "zand ca tirania lui Polycratis se intarea peste masura", a ales drumul libertatii depline, silindu-se la Crotona. intemeind o scoala stiintifica si religioasa, sau invers, Pytagora, nevoit de imprejurari, ii imprima si un caracter politic. Aspectul pastrarii secretului s-a impus atat de repede, incat a devenit un principiu de baza. Cei care erau primiti in anturajul marelui matematician si filosof, "dupa ce intasera lucrurile cele mai grele - tacerea si ascultarea, abia atuncia aveau voie sa vorbeasca, sa intrebe si sa-si spuna parerile lor" (in prima faza, ucenicii erau akustikoi (auditori), iar in cea de a doua, matematikoi (matematici - apud Gh. Vladutescu, Filosofia in Grecia veche. Buc, Edit. Albatros, 1984, p.42).
Desi Pytagoras n-a scris nimic, cum au facut multi antici greci, informatiile despre ei, despre viata si opera lor le avem in timp, de la discipoli sau contemporani care au devenit ei insisi personalitati in domeniu.
Pitagoreicii, dincolo de marile descoperiri in matematica, fizica, astronomie, "au formulat conceptia potrivit careia intregul univers constituie o armonie de numere, armonie care trebuie sa se reflecte si in ordinea politica a cetatii. Mistica numerelor s-a impletit la pitagoreici cu credinta in nemurirea si in transmigratiunea sufletelor si cu o morala ascetica - religioasa" ( selectiv art. din Dict. enciclopedic roman, vol.III, Buc, E.P.1965, p.764). Cu aceste sumare detalii despre biografia reala a lui Ovidiu, se vedea saltul narativ pe care-l face romanul lui Vintila Horia in luminarea (literara) a exilatului de la Tomis, in perioada anilor 9-l7 e.n. Caci Ovidiu a fost inmormantat cu fast de locuitorii geti, semn de recunostinta pentru un
mare concitadin al lor.
Admirabil isi incheie sectiunea Vintila Horia - Ovidiu se-ntoarce din cimitir, imbatranit si bolnav, ramanand cu gandurile luminate, supravegheat de una din iubirile sale getice-Lidia. Ea este pentru poet, asa dupa cum se comporta, "cine care-mi cunoaste obiceiurile si care vrea sa ma stie scriind mai departe"
Asadar Dumnezeu s-a nascut in exil, prin acest final, ramane o opera aperta. in simbolic, Ovidiu nu moare. ingerul pazitor este o femeie, o iubire deci, care, pentru a-i da sentimentul caldurii (reale dar si alegorice), ii aprinde focul, supraveghindu-l.
Trecand peste aproape douazeci de secole, Vintila Horia a oferit lumii intregi (romanul fiind tradus in 14 limbi) un alt Ovidiu, impunand totodata o conceptie stenica despre viata si suflet, pe care marele poet si-a insusit-o de la stramosii nostri geto-daci.
Contaminat nu incape indoiala de mitul lui Prometeu, inlantuit pe muntele Caucaz, in partea de rasarit a Marii Negre, Vintila Horia l-a reinte-meiat pe Ovidiu in izolarea lui, in partea de apus a marii.
Numai ca in cazul lui Prometeu - semizeul antichitatii grecesti - legendele au fost facute pentru a impune o ordine, chiar politica, morala si religioasa. in cazul lui Ovidiu, s-a creat un mit, ale carui origini au substanta reala. De aici durabilitatea in timp a Modelului nu numai pentru literatura, in politic apropiat noua, analiza facuta imperiului de Ovidiu, prin prisma lui Vintila Horia, este o inalta lectie data destinelor umane care, miscate in biografia lor concreta, cand stiu s-o depaseasca, isi regasesc sinele, menirea lor de Fiinte superioare. Speranta capata astfel marja autentica a aderului. Numai in libertate el poate fi rostit pe deplin.
sectiunea este impanzita de nume si localitati romane si getice, fara insa a deveni memorabile, prin prisma narati propusa. Vintila Horia si-a pus eroul doar intr-un context-tipologic, spatial si temporal-pentru a-i lumina mai bine universul interior, trairile multiple, nelinistile si speranta. Ovidiu din romanul lui Vintila Horia este un cugetator care cauta armonia vietii dincolo de conjunctura si chiar dincolo de spatiu si timp. Chiar magia reprezinta pentru marele Ovidiu o forma de cunoastere. Cu toate acestea, Ovidiu care si-a parasit in tinerete, la Roma, diferite cariere politice, in favoarea poeziei, ramane nezdruncinat in gandul ca si la Tomis, "poezia e mai incapatoare decat lumea intreaga".
Romanul dispune de rii registre stilistice - de la monolog la alegorie, de la notatia obiecti, aparent insignifianta, pana la comentariu si analiza larga, multipla. A se vedea difuziunea despre nemurirea sufletului, in general despre credinta, precum si chemarile clare, limpezi ale getilor pentru munca, demnitate si statornicie. Toate acestea i-au convertit pe multi romani sa convietuiasca in intelegere cu ei, admirandu-le dorinta de a fi totusi liberi.
Primind o scrisoare de la un roman ramas in Dobrogea, si cunoscut bine de Ovidiu in peregrinarile lui in zona, poetul este impresionat deInvitatia ce i se face : '
"Prietenii pe care-i ai la noi se gandesc des la tine. Sunt pe cale sa cladeasca o casa in care spera sa te gazduiasca curand. Ca mai mare peste aceasta comunitate, iti doresc, de pe acum, bun venit".
Si mai departe:
"Daca ai tai te uita, noi nu te uitam".
Dincolo de limbajul uneori conventional, nediferentiat, al protagonistului sau al altor personaje secundare, se ridica imaginea unui Ovidiu cugetator, filosof, sociolog si psiholog, semne ale unui geniu care isi adauga la sevele nemuririi si dimensiunile spatiului si timpului geto-dacic.
Cand asemenea trasaturi sunt imprimate secolului I e.n. din perspecti existentiala a sec XX, arcul de timp se transforma intr-un dor neostoit la unitate si intelegere. Nu este aceasta o idee dintr-o parabola permanenta pe care ne-o ofera Istoria Romaniei ?
