DULCE CA MIEREA E GLONTUL PATRIEI - Roman de Petru Popescu.
Armata nu i-a prea stimulat, ca subiect de inspiratie, pe romancierii romani postbelici. Motivele sint multiple, temerea de a nu resuscita sabloane fiind preponderenta.
I se adauga contextul specific de dupa 1944, cind armata dobindeste, pe fondul adincirii dictaturii comuniste, o aura de imunitate semi-divina. Pentru ca lucrurile sa se complice si mai mult, tot in vremea respectiva se adinceste discrepanta uriasa dintre imaginea oficiala, ideologizata a armiei romane, de straja neinfricata la hotarele mereu amenintate ale patriei, si imaginea ei populara, mult mai nuantata, in care soldatul e un neobosit stringator de recolte, vajnic constructor de canale si mitic datator cu lopata.
Aceste din urma aspecte dictatura le trece inversunat sub tacere, prin consemnul ca armata e o inexpugnabila fortareata de secrete (pe linga calitatea, evident secundara, de a fi o universitate a ireprosabilei educatii comuniste, indispensabila unui regim pentru care comportamentul cazon e nu numai o aspiratie colectiva, ci de-a dreptul un ideal).
Aparitia romanului Dulce ca mierea e glontul patriei a fost insotita de frisoane specifice. Critica s-a mobilizat exemplar, inaltind realismul romanului la nivelul unui stindard atitudinal. Petru Popescu - s-a spus in subsidiar - deconstruieste un mit, deschide firesc o poarta Iernatica de care pina atunci te apropiai cu sfiala. Romanul - s-a afirmat cu buna stiinta - de-tabuizeaza un domeniu, umple cu singe o artera circulata pina atunci doar de infuzii demagogice, cliseizate. Ne aflam - s-a conchis pe buna dreptate (sentinta fiind valabila si azi) - in fata unui roman de forta, nemetaforic, nesimbolic, direct, exceptional scris si structurat. Cu alte cuvinte, a unuia dintre cele mai bune romane romanesti postbelice. Dulce ca mierea relateaza stagiul militar al unui absolvent de facultate, efectuat intr-o cazarma de "elevi", situata undeva la marginea accesibila a Bucurestilor.
Ca structura, romanul e, ca si experienta in sine, unul de initiere virila aspra, necalofila, exacerbata. Miza o constituie selectia prin rezistenta: firile slabe cedeaza, fiintele tari ramin - si domina. Astfel, Dulce ca mierea nu contrariaza prin nimic aspiratia de a prezenta armata ca pe o confrerie de cavaleri ireprosabili, cu viziera ridicata, legati (si separati de restul muritorilor) prin etica aspra a solidaritatii endogame. Absurdul experientei cazone contemporane (umilinta impusa recrutilor de catre ofiteri, nesfirsitele alergari cu masca pe figura, atentatul cotidian la demnitatea persoanei, alimentatia cinic rationalizata etc.), trait cu oroare inciudata de majoritatea barbatilor care au (acut la noi armata dupa 1965, e lasat aici in plan secund, in favoarea unui realism mucalit, ironic, aflat totusi mai aproape de idealizare, decit de suprafata terna a adevarului. Romanul reprezinta, de fapt, ca si constructie, asamblarea unor planuri simultane, grefate pe pretextul principal al incorporarii. Liantul (si, sub aspect romanesc, partea cea mai rafinata a textului) il constituie o poveste ratata de iubire, dospita dupa cel mai redutabil retetar occidental:
masculul irezistibil, verde, nabadaios, viril ca un zeu si necomplicat ca un manechin de moda, atrage ca un magnet o femeie mult mai in virsta decit el, vag misterioasa, decom-plexata, disputata cu vigoare lacrimoasa si de un alt barbat. Orgia erotica stirneste, in cei doi parteneri, resorturi contradictorii: ostasul, trimis simbetele in permisii, croieste in jurul sau, cu suferinte bine dozate, un cerc captiv al iubirii, in vreme ce femeia pare sa-si ofere o ultima extaza seminala inainte de a poposi in bratele unui barbat "de care trebuie sa aiba grija". Acestui plan principal i se asociaza unul de contrast, esential pentru uriasul interes pe care l-a stirnit romanul la data aparitiei sale. E vorba de subiacenta contrapunere, de-a lungul intregii carti, a prezentului debil, nesemnificativ, in care isi efectueaza stagiul militar protagonistul, unui trecut esential, eroic, autentic.
Aici intra majoritatea licentelor fata de ideologia dominanta a timpului, pentru ca exista in roman o serie de personaje (unchiul protagonistului, anturajul unchiului, format din generali in retragere, demisi fara preaviz in lunile purificarilor din '47, batrini profesori dintr-un oras ardelean, martori ai unor straluciri trecute si dispretuitori fata de "chestiile astea noi" ale materialismului dialectic si "stiintific") capabile sa transmita respectul fata de ceea ce fusese "vechi" si statornic, vorbind totodata de prezent cu o ingaduinta expeditiva, condescendenta. La data aparitiei cartii, aceste curajoase translatii au fost sorbite cu nesat, autorului atribuindu-i-se o certa intentie restitutiva. Lungi pasaje digresive, introduse pentru a conferi romanului si calitatea de text de idei, au mingiiat mii de constiinte, gasind cu siguranta ecou si in sferele rarefiate ale Puterii. Astfel - spune cu patima cineva din anturajul unchiului (vorbind despre soarta Romaniei in cel de-al doilea razboi mondial) -, "nu exista decit un singur vinovat! Occidentul!
Toate conflictele care au inceput in miezul Europei au fost promovate si intretinute de politica imbecila a Occidentului! Daca Occidentul s-ar fi comportat altfel, razboiul ar fi putut fi oprit" in isteria continentala generala - peroreaza in continuare oratorul - exista o unica minte lucida: "Romania tot trimitea emisari la Paris si la Londra: ce faceti, ma, acolo, v-ati pierdut mintile? ii dati lui Hitler Europa pe tava? Nu lasati Polonia! Nu ne lasati singuri in fata nemtilor! si surzii ar fi inteles! Fii, nimic." Occidentul - spune in continuare vorbitorul - e cu atit mai culpabil, cu cit datoreaza romanilor calmul citorva secole de propasire materiala si spirituala: "de ce n-au recunoscut niciodata datoria materiala si morala pe care au avut-o fata de noi? Ce e minciuna asta pe care n-o combate nimeni de sute de ani? Ar fi fost Occidentul ce e azi daca turcii nu s-ar fi impotmolit aici/1" Optiunea lui Antonescu pentru Hitler devine, in consecinta, o necesitate istorica, la care imaculata constiinta a neamului consimte singerind: "Ramasesem singuri. Mica intelegere nu mai exista. Occidentul se facea ca n-aude. Ce era sa facem?
Fusesem vinduji de Occident, asta e adevarul! Din cauza lor s-a schimbat toata politica externa a Romaniei, s-a dus pe girla toata munca lui Titulcscu, am cazut in plasa Germaniei, ne-am pomenit aliati cu ea peste noapte" Un al doilea pachet digresiv il constituie dacismul.
Ajunsi intr-o pasnica localitate de provincie cu prilejul unei aplicatii de teren, recrutii dau peste un profesor local, obsedat de ideea reconsiderarii figurii marete a lui Decebal: "Parerea mea - isi incepe acesta bovarica expunere - este ca, si azi, fondul dac e in noi cel mai puternic, dupa el trebuind citat imediat cel greco-bizanlin, si abia apoi cel roman. La drept vorbind, latinitatea noastra e mai mult, hm, sa zicem morala, in sensul ca reprezinta o convingere nationala instalata si devenita de neinlaturat. insa, fara sa ne-o marturisim, sintem mult mai mult, sufleteste, daci si greciCaracterele fundamentale ale romanului de oricind "Decebal le avea" "Privilegiul sau a fost si acela de a conduce un neam predestinat exemplaritatii: "Dacia era o cheie a Europei. Asezata in confluenta geo-grafiilor, populata de o semintie dirza, una din acele semintii care creeaza insomnii imperiului limitrof, ea rodea ca un cui in zidul roman. Dacii erau un model de neatirnare si insolenta, combatind spectaculos ideea autoritatii imperiale". Aceste insertii fac parte din substanta romanului, nu sint interpolate cu scepticism sau detasare ironica. Ele au si fost receptate, atunci, ca mesaje.
Valoarea romanului trebuie judecata si prin prisma demonetizarii unor asemenea temerare digresiuni, receptate atunci ca bravada, insa reduse azi la conturul estompat al unui conformism viguros, promotional, notoriu.
