DRUMUL SPRE POLUL SUD - Proza scurta de Alexandru Vlad. Bucuresti, . Prozele ce alcatuiesc volumul, in numar de unsprezece, au fost scrise intre anii 1975-l983, majoritatea spre sfirsitul anilor '70, perioada de maxima fecunditate pentru autor.
Cele terminate pina in 1980 (anul in care Alexandru Vlad a debutat) ar fi putut intra deja in sumarul primei carti, lucru ce nu s-a intimplat, autorul fiind constient ca ele reprezinta o alta etapa, superioara, in evolutia scrisului sau. Cu exceptia nuvelei Teofil, tiparita doar in volum, toate celelalte proze au fost publicate mai intii, unele doar fragmentar, intre 1975-l984, in citeva reviste literare precum "Steaua", "Vatra", "Romania literara", "Tribuna", "F.-chinox", "Amfiteatru", "Suplimentul lite-rar-artistic al Scinteii tineretului".
Alaturi de prozatorii textualisti, majoritatea de formatie bucuresteana, ardeleanul Alexandru Vlad a avut o contributie, deloc neinsemnata, la revirimentul prozei scurte din deceniul al noualea. Pornind de la prozele cuprinse in volumul Drumul spre Polul Sud (1985), al doilea in bibliografia autorului, s-ar putea desprinde fara multa greutate o adevarata morfologie a schitei si nuvelei, in genul celor scrise de formalistii rusi. Autorul e din tagma prozatorilor lucizi, constienti de preexistenta tiparelor compozitionale, pe care le accepta firesc, nici macar nu se straduiesc sa le disimuleze, lasindu-le la vedere ca pe niste cusaturi cu ata alba.
Prima povestire din volum, Antract, este o Ich-Erzalung, la baza careia se afla un procedeu compozitional intilnit inca din volumul de debut: racursiul. Naratorul descrie privelistea ce o are inaintea ochilor, asteptind in poarta unui cimitir o fata pe care o condusese pina aici. Descrierea se intrerupe insa in doua rinduri printr-un fel de paranteze care deplaseaza povestirea in trecut, un trecut generic, putin determinat. Este racursiul.
In plus, la aceste alunecari temporale ale povestirii, mai putem adauga anumite sintagme ale prefigurarii, cuvinte cu valoare anticipativa sugerind evolutia viitoare a relatiei dintre narator si fata pe care o asteapta.
Un alt principiu compozitional, cel al simetriei, apare in povestirea Ultragiul, in care sint relatate doua intimplari despartite printr-un fel de cezura. Sunetul unei monede pe o masa incheie primul episod si tot el il deschide pe al doilea. intamplarile sint diferite, dar semnificatiile lor sint echivalente. Un rol asemanator cu cel al monedei are, in nuvela Cenusa in buzunare, avionul ce zboara in doua rinduri pe deasupra terasei unde naratorul si pictorul Orloschi stau si beau bere. Cele doua Ireceri ale avionului indeplinesc o functie compozitionala, laind proza in trei felii, in trei episoade, asemenea acului de la masina de cusut, ce leaga si totodata delimiteaza bucatile de stofa. O alta tehnica de compozitie, anume compozitia in trepte sau etajata, se intilneste in proze cum sint Scadenta, Teofil sau Vara transilvana. Sa retinem, in concluzie, ca pe o trasatura de rafinament epic, preocuparile de ingeniozitate compozitionala ale lui Alexandru Vlad, preocupari ce dezvaluie un prozator lucid si cu metoda. Acordind descrierii un loc principal in construirea prozelor, el contrazice in buna masura parerea ca aceasta n-ar fi decit o ancilla narralionis. cum o considera Gerard Genette.
Dimpotriva, in citeva din prozele acestei carti, naratiunea indeplineste doar un rol de tranzitie de la o descriere la alta, lasind impresia ca nuvelele au o dezvoltare nu atit liniara, adica in succesiune, cit in volum. Judecarea lor dintr-un punct de vedere evenimential ar duce, in aceste conditii, la concluzii nefavorabile, fiindca este improprie. Caracterul static al unei schite cum este Antract se explica tocmai prin faptul ca ea se reduce la o descriere prelungita, intrerupta in doua rinduri de scurte insertii narative. Reamintesc ca naratorul sta in poarta unui cimitir, asleptind o fata si cercetind cu ochii privelistea inconjuratoare. Descrierea evolueaza in cerc, revenind de mai multe ori, cu deosebiri de nuanta, la cele citeva elemente invariabile ale peisajului: cersetorul, porumbeii, pisica si pietrarii. Demersul autorului e mai degraba intensiv decit extensiv. intoarcerea descrierii pe propriile ei urme nu e totusi o simpla repetare, fiindca ea contribuie de fiecare data cu un adaus de semnificatie, imbogatind si conferind adincime textului.
Motivele statice sint precumpanitoare si in primele doua parti ale nuvelei Drumul spre Polul Sud, care au un caracter analitic si descriptiv. Naratorul destainuie inclinatia sa pentru frig, ca o expresie a dorintei de singuratate, descrie apoi o petrecere cam libertina in casa unui pictor, petrecere la care nu participa si pe care o priveste cu ostilitate retinuta. De abia la capatul partii a doua, in ultima fraza, apare un fir narativ in precizarea ca naratorul nimerise intimplator la petrecerea din casa pictorului, venind sa imprumute o haina imblanita cu care urma sa plece in munti. Doar de acum inainte naratiunea devine prevalenta. Ar putea fi o noutate in proza romaneasca de azi aceasta tendinta de-a rasturna raportul ierarhic consacrat dintre naratiune si descriere.