DRUMUL ASCUNS - Roman de Hortensia Papadat-Bengescu.
A fost publicat in . Este cel de al treilea roman din ciclul Hallipa, initial prin Fecioarele despletite ("1926) si continuat cu Concert din muzica de Bach (1927).
Doctorul Walter, protagonistul acestui roman, este unul dintre personajele cele mai complexe ale ciclului Hallipa: in tinerete, acesta devenise amantul batrinei Salema Efraim, o cunoscuta si foarte bogata banchereasa care, drept rasplata, ii daruise la moarte (Salema Efraim atinsese deja saptezeci de ani) intreaga ei avere.
Ceea ce insemna, intii de toate, faimosul palat Barodin, pe care tinarul doctor il va transforma in "sanatoriul Walter". Profitabila, din punct de vedere material, aceasta relatie avusese insa darul de a-l dezgusta cronic pe nefericitul amant de orice experienta a voluptatii: vaduva Efraim, pe linga faptul ca era deja o femeie batrina (implinise cincizeci de ani) cind il cunoscuse pe doctorul Walter, avea o infatisare iremediabil respingatoare; era "grasa, cu timple suparator de negre, incadrind obrajii cu trei rinduri de gusi, separate de trei rinduri de smaragde, pe care parea ca le poarta si noaptea, incarnate fiind acolo in dungile gitului". La trei ani de la moartea batrinei Salema Efraim, doctorul Walter o intilneste pe Lenora Hallipa, care-i devenise pacienta si cu care se casatoreste; ceea ce nu inseamna ca vechea trauma incepuse sa se vindece, dimpotriva, "Walter nu mai era capabil sa simta farmecul feminin; sanatos, bogat si liber, femeile erau totusi un sex desfiintat de o experienta necrutatoare".
Casatoria cu Walter fusese, mai degraba, opera Lenorei: "Lenora Hallipa, in dezastrul boalei ei de nervi si al vaduviei, se azvirlise de gitul lui Walter, fie printr-un gest instinctiv de aparare impotriva boalei si a vaduviei, fie printr-un elan al temperamentului ei voluptuos ().
Gestul Lenorei il luase prin surprindere si, probabil, intr-un moment cind armura lui era vulnerabila.
In acel moment de uitare de sine nu apucase a refuza". Construit in buna masura dupa principiile unei poetici clasice, doctorul Walter este abordat, de la un anumit punct inainte, intr-o maniera specific moderna; altfel spus, romanciera abandoneaza notiunea clasica a "caracterului" (si doctorul Walter poate li subsumat acestei notiuni in masura in care el se defineste printr-o configuratie morala stabila, in masura deci in care ne referim la firea lui prin excelenta "cerebrala", straina de orice implicatii emotionale), in favoarea unei notiuni mult mai suple, de sorginte bergsoniana, aceea de "durata" (ceea ce presupune destramarea si recompunerea la nesfirsit a configuratiilor sufletesti). Romanciera urmareste, astfel, intr-un chip extrem de nuantai si de subtil procesul de demantelare a vechiului edificiu sufletesc, sub actiunea repetatelor socuri emotionale, provocate de interventiile fiicei vitrege a lui Walter, Coca-Aimee: dupa astfel de socuri morale, doctorul "raminea cu pulsatia dezordonata", descumpanii si confuz. "Invazia senzatiei in armatura ideilor era ca o ciocnire, ca un circuit.
Aimee reusise, prin neprevazutul acelei scene, sa-i dea o comojie din cele mari." Vechile tipare morale sint dinamitate, o alta efigie tinde sa prinda contur in acest joc liber al configurarii: un profil de mic dezmatat; doctorul Walter incepe sa fie "uimit de luxul persoanei lui". Aceeasi inaderenta la notiunea clasica a "caracterului" poate fi constatata si in cazul Cocai-Aimee; aspectul ei exterior sugereaza, inca de la primele aparitii, incremenirea liniilor si a contururilor, specifica tolusi "caracterului"; de la mama ei, Coca-Aimee mostenise aspectul fizic de papusa de portelan, puritatea liniilor si "ochii mari, ca de portrete litografice, albastri ca unele faiante". Coca-Aimee este, de regula, o prezenta extrem de linistita si de tacuta, tocmai din grija de a nu deranja liniile: "Obicinuitele plimbari cu automobilul se taceau acum in trei, dar tot in tacere. Vorba, gesturile, strica linia frumusetii. Buclele ei trebuiau sa ramina neclintite la o aceeasi distanta a profilului". Prietenia Co-cai-Aimee cu una din surorile Persu este insa de natura tocmai sa clatine din temelie aceasta constructie, de altminteri atit de labila, prin cultivarea unui anumit gust al perversiunii.
Plimbindu-se impreuna, cele doua prietene atrag pe strazi intortocheate vreun domn galant si se expun cu delectare primejdiilor ce decurgeau de aici, aminind salvarea pina chiar in ultimul moment. De fapt, Cora Persu - care avea inclinatii lesbiene manifeste - experimenta efectele produse de "mingea perversa" aruncata de la ea "la acei barbati si de la ei la Coca Aimee". Sub raportul discursului narativ, s-a facut observatia (de catre Nicolae Manolescu) ca, in vreme ce in Fecioarele despletite ori in Concert din muzica de Bach avea loc o "alternare a analizei cu monologul interior, a comentariului de narator din afara cu exprimarea directa a constiintei", in Drumul ascuns avem sa surprindem "disparitia reflectorilor si a multiplicitatii de voci", in locul carora s-a impus vocea unui "narator omniscient". Fenomenul este pus de exeget in legatura cu noul stadiu de evolutie a burgheziei romanesti, pe care il surprinde scriitoarea in Drumul ascuns: "obiectul romanului il formeaza constituirea in casta a burgheziei nationale, caracterul conventional al relatiilor, codificarea pe toate planurile". Or, in acest punct, "a devenit limpede ca orice interioritate a incetat" si ca, in consecinta, singura perspectiva narativa indreptatita este cea supra-individuala. Alaturi de Concert din muzica de Bach, Drumul ascuns ramine un moment de culminatie artistica, in cadrul ciclului Hallipa.
