Termenul provine din fr. dramaturgie, din aceeasi familie cu dramatique, un derivat de la drame, drama, si desemneaza totalitatea operelor scrise in forma dialogata si menite a fi reprezentate pe scena. In limba greaca, unde este utilizat pentru prima data, termenul "drama" insemna "actiune".
Genul dramatic (sau dramaturgia) cuprinde mai multe specii: tragedia, comedia, drama, vodevilul, melodrama, tragi-comedia s.a.
incepand cu Antichitatea greaca si pana in Renastere si clasicism, cele doua specii "pure" ale dramaturgiei au fost tragedia si comedia.
Tragedia apare inca din Antichitate (sec. VII-VI I.Hr.): Nietzsche, in Nasterea tragediei, considera ca aceasta specie literara a aparut in timpul serbarilor destinate zeului Dionysos, denumirea provenind din gr. tragos, "tap" si "oda". Apogeul tragediei a fost in sec. V I.Hr., odata cu creatiile marilor autori tragici: Eschil [Persii, Prometeu inlantuit), Sofocle [Antigona, Oediprege.Aias, Oedipla Colonos), Euripide [Andromaca, Troienele). Alte epoci de glorie a tragediei au fost perioada lui Shakespeare si clasicismul francez, reprezentat de Racine si Corneille.
La noi, comedia este adusa la desavarsire de I. L. Caragiale (vezi mai jos, capitolul "Comedia"). Comedia are ca variante vodevilul, feeria, farsa.
Originea comediei trebuie cautata in dionisiile campestre pe care vechii greci le organizau, la sfarsitul recoltarii strugurilor, in cinstea zeului Dionysos. Conform Dictionarului de idei literare al lui Adrian Marino, cuvantul deriva din termenii grecesti comozo, "a merge in procesiune", si ode, "cantec". Sunt indicate si alte cuvinte care stau la baza termenului: comodeo, comodia, cu derivatele comos ("sarbatoare si trupa a lui Dionysos") si comestis ("participanti la sarbatoarea dionisiaca"). In Poetica, Aristotel recunostea ca "ridicolul" este domeniul de predilectie al comediei, ca actiunea sa este hazlie si "parintele sau este rasul" si prezenta comedia drept "imitatia oamenilor neciopliti", a aspectelor ridicole ale naturii inferioare, "imitarea unei actiuni hazlii si neispravite". Primii autori de comedii sunt Epicur si Aristofan [Norii, Pasarile, Broastele). in perioada clasica, comedia este adusa la stralucire de catre Moliere [Avarul, Scoala femeilor s.a.).
Odata cu libertatea de creatie din ce in ce mai mare, speciile s-au hibridizat, au aparut altele noi; de fapt, formele estetice interferau intre ele inca de mult timp; in Hamlet de Shakespeare, Polonius enumera tipuri de piese pe care le pot interpreta actorii pe scena: tragedia, comedia, piesele istorice, pastorale, pastoral-comice, istoric-pastorale, tragi-istorice, tragi-comice-istoric-pastorale, scene indivizibile sau poeme nelimitate (conform Dictionarului de termeni literari din 1976).
Clasicismul a fost extrem de rigid in privinta regulilor de creatie pentru toate genurile literare, dramaturgia fiind supusa normei celor trei unitati-: de timp - actiunea sa se petreaca intr-un interval care nu depaseste 24 de ore, de loc - sa se desfasoare in acelasi cadru si de actiune - sa existe un singur plan al dezvoltarii evenimentelor.
Romantismul este epoca de afirmare a dramei, piesa cu un conflict puternic si, de multe ori, cu subiect istoric: Victor Hugo, Cromwell (1827), a carei prefata este un adevarat manifest al romantismului, Hernani, RuyBlas, Al. Dumas cu Henri III. La noi (vezi mai jos, capitolul "Drama"), drama este reprezentata de B.P. Hasdeu (Razvan si Vidra), V. Alecsandri (Despot-Voda), Al. Davila [Vlaicu-Voda], Delavrancea (Apus de soare).
In epoca moderna se produce un amestec al speciilor dramatice, al formulelor estetice: sunt pulverizate conceptele traditionale de conflict, deznodamant, comedie, tragedie. Se folosesc denumiri ca teatrul absurdului (Alfred Jarry, Beckett, Eugen lonescu), teatru mitic (Lucian Blaga, Marin Sorescu), antiteatru.
Cum piesele de teatru, indiferent de formula estetica in care sunt scrise, sunt destinate reprezentarii pe scena, exista o diferenta importanta intre textul dramatic si spectacolul teatral. De aceea, textul dramatic este impartit in acre si scene, marcand spatiile, permitand schimbul actorilor si al decorului etc, iar dialogul - modalitatea principala de reprezentare - este intrerupt din cand in cand de indicatii scenice, aflate de regula intre paranteze si numite didascalii.
In cazul spectacolului, intra in ecuatie mai multi factori: regia (viziunea regizorala asupra textului dramatic, de fiecare data alta), scenografia, personalitatea actorilor si amprenta individuala pe care o lasa asupra fiecarui rol, re-creand de fapt personajele, vestimentatia, decorurile, libertatea de a utiliza un fond muzical etc. Uneori exista diferente majore intre textul dramatic, care devine astfel un pretext, si spectacolul teatral, o re-lectura si o re-creare a piesei initiale.
Concepte operationale folosite: act, actiune, comedie, comic, conflict, dialog, dramaturgie, drama, indicatii scenice, personaj
