Prezentarea textului - comentariu
Douasprezece mii de capete de vite de Mircea ELIADE |
CONCEPTIA DESPRE FANTASTIC.
Naratiunea este inclusa in volumul Nuvele, publicat in 1963, volum ce cuprinde sase texte scrise intre anii 1945 si 1959.
Desi structura epica a prozei realiste din etapele anterioare de creatie nu este intru totul abandonata, Mircea Eliade este acum interesat de alta tema (problematica) si alta formula narativa, dezvoltand o anumita idee a fantasticului, specifica prozei sale artistice, bizuita pe coexistenta si conditionarea celor doua planuri: fantastic-mitic si real-rational. Este vorba despre "revelatia lumilor paralele", "dialectica sacru/profan", "lectia spectacolului - ca solutie pentru spirit".
In eseul "Fragmente" din volumul Oceanografie (1934), scriitorul isi explica optiunea pentru fantasticul de sursa folclorica, in sens larg, diferentiindu-l de cel din proza lui E.A. Poe: "Fantasticul folcloric te pune in contact direct cu o realitate irationala, dar concreta: cu o experienta asociata in care s-a concentrat intuitia globala a vietii si a mortii".
Asupra conceptiei lui despre fantastic, deosebita de cea a romanticilor germani, a lui E.A. Poe sau a lui Borges, insista autorul si in "Cuvant-inainte" la volumul In curte la Dionis (1981), prima editare, in Romania, a prozei sale fantastice: "Conceptia mea despre fantastic este solidara cu conceptia mea despre gandirea mistica si universurile imaginare pe care le fundeaza, universuri paralele lumii de toate zilele si care se disting in primul rand printr-o experienta a timpului si a spatiului".
Fantasticul este conceput de M. Eliade in functie de simbolurile incorporate in mituri (ritualuri) si in comportamentul exemplar (in sens de "model originar") al omului arhaic, asadar in functie de valorizarea artistica a arhetipurilor. Dupa cum marturiseste in incercarea labirintului, M. Eliade scrie, in aceasta etapa a creatiei sale, o proza ce "dezvaluie in mod progresiv fantasticul ascuns in banalitatea cotidiana". Miturile se manifesta in existenta omului modern, spirit sceptic si rationalist. Autorul stapaneste magistral tehnica de a crea o atmosfera insolita, prin sugestia irumperii anormalului (sacrului) in ordinea existentei cotidiene (normale, profane).
Nuvelele din 1963 (La tiganci. Douasprezece mii de capete de vite. Fata capitanului, O fotografie veche de 14 ani. Un om mare. Ghicitor in pietre) sunt considerate reprezentative pentru formula fantasticului propriu-zis, care nu este provocat de nicio forta exterioara identificabila, cu alte cuvinte, de nicio cauza concreta, el fiind urmarea deghizarii irealului in real, a prezentei aproape insesizabile a unuia in celalalt, fapt ce provoaca cititorului nu sentimentul straniului, ci acela "al unei angoasante ambiguitati" (C. Parfene, Receptarea poetica).
Tema iesirii din timp si spatiu prin ceea ce, in naratologie, se numeste "rupere de nivel" (E. Simion, Mircea Eliade - spirit al amplitudinii) este tema comuna a Nuvelelor din 1963.
Trecerile insesizabile dintr-un plan in altul, aceste "rupturi de nivel", aceste universuri paralele si mesaje ascunse sunt exprimate epic prin simboluri. Simbolurile nu sunt inserate artificial in naratiune, ci marcate subtil prin prezenta unor "indici textuali de insolitare (sugerare) a fantasticului", care ilustreaza "tehnica epicului dublu" in proza lui Mircea Eliade (C. Parfene). Un individ oarecare (personajul este ales, deliberat, sa fie "om mediocru") are un mic accident, apoi trece printr-o serie de intamplari neobisnuite care-l transpun deodata in alt timp si alt loc.
Eugen Simion defineste astfel "povestirea eliadesca din aceasta perioada: istoria unei enigme (mister, revelatie, anormalitate) care se impune, nu se explica. Se impune ca o realitate unor spirite rationaliste si sceptice". "Irealul" este "camuflat" in real si, invers, realul se umple de semne ale sacrului. Dialectica real/ireal instituie ambiguitatea in structura narativa si dilema in pragmatica receptarii. Aceasta este esenta "fantasticului propriu-zis".
PLANURI TEMPORALE SUPRAPUSE. Factorul timp este elementul polarizant al naratiunii in nuvela Douasprezece mii de capete de vite, construita, cum am subliniat, pe tema iesirii din timp si spatiu, prin proiectia intr-un univers imaginar in care doua lumi coexista, se intrepatrund, dar nu se lamuresc niciodata pana la capat.
Scenariul epic este alcatuit pe ideea confruntarii dintre un om mediocru si o situatie existentiala inedita, a carei explicatie/justificare scapa logicii normale, dar careia personajul se straduieste sa-i faca fata.
Iancu Gore, om de afaceri din Pitesti, "om de incredere si de viitor", cum singur se prezinta tuturor celor pe care-i cunoaste, vine in Bucuresti pentru a recupera niste bani de la un oarecare Paunescu, functionar in Ministerul de Finante.
El intra intr-o carciuma, discuta cu carciumarui, apoi pleaca pentru a face cercetari pe strada Frumoasei, cautand casa de la numarul 14, adresa la care ii spusese functionarul ministerial sa vina. in momentul in care apasa pe sonerie, fiind in sinea lui convins ca Paunescu este un "escroc" si un poltron", suna alarma aeriana si lancu Gore se vede nevoit sa se refugieze intr-un adapost. Aici ii cunoaste pe M-me Popovici, pe servitoarea ei, Elisabeta, si pe domnul Protopopescu, judecatorul. Senzationalul se produce in momentul in care, reintors la carciuma (spatiul profan in care incepe actiunea si in care se reveleaza mari simboluri), Gore afla surprins ca, de fapt, alarma din cauza careia s-a refugiat nu avusese loc si ca persoanele intalnite in adapostul antiaerian cu cinci minute inainte (dupa cum pretindea el) murisera intr-un bombardament ce avusese loc cu 40 de zile in urma. Niste muncitori confirma spusele carciumarului, dar Gore sustine cu incapatanare ca pe el simturile nu-l tradeaza. Si intrucat o experienta traita este o experienta autentica, el incearca sa-i convinga de adevarul sau, punand un pariu pe care il va pierde. Reconstituindu-si itinerarul, constata innebunit ca adapostul in care se refugiase cu cateva minute in urma nu exista, casa de pe strada Frumoasei nr. 14 fusese distrusa in timpul bombardamentului, ramasese doar un morman de caramizi si moloz si ruine - semnele vechi ale bombardamentului. In fata faptelor evidente care demonstreaza irealitatea evenimentelor la care a participat, singurul gand al eroului este sa arunce intreaga vina a aventurii sale neverosimile pe seama lui Paunescu, escrocul din cauza caruia nu poate fi acum la granita, departe de bombardament, cu cele douasprezece mii de capete de vite, escrocul care-l inselase cu trei milioane de lei. Starea de confuzie a personajului confruntat cu inexplicabilul este exteriorizata prin imprecatia: "Mama voastra de nebuni?'
Substituirea si suprapunerea planurilor temporale este atat de subtil realizata, hotarul dintre ele atat de alunecos, incat cititorul nu-si da seama cine este nebun cu adevarat aici, cine se insala si cine spune adevarul si cate tipuri de adevar exista.
Tehnica "epicului dublu", prin prezenta a numeroase marci discursive de "insolitare" a fantasticului, este observabila din primele episoade si secvente narative. Vom selecta unele dintre aceste marci pornind de la cateva fragmente care ni se par mai relevante.
In primul rand, ostentatia cu care Iancu Gore isi cauta mereu ceasul, preocupat pana la obsesie de ora indicata, in primul episod al naratiunii:
,E aproape douasprezece"; "omul isi cauta nervos ceasur; douasprezece fara cinci, rosti el incet, parca n-ar fi indraznit sa-si creada ochilor"; "Cu un gest scurt, neasteptat, desprinse ceasul din lantul gros, de aur, care-i atarna de curea. il intinse carciumarului cu un zambet complice"; "-Douasprezece si zece" (ofteaza cu gravitate protagonistul intr-o secventa imediat urmatoare, apoi "isi baga repede ceasul in buzunarul vestei"', anuntandu-si plecarea de la carciuma).
Alte semnale textuale care atrag atentia cititorului asupra marcilor de insolitare a fantasticului, mai mult sau mai putin topite in substanta narativa, sunt, in episoadele si secventele urmatoare:
- graba, afirmata repetat de protagonist: ,^4vem treburi, suntem grabiti! spuse el de mai multe ori. foarte tare, ca si cum s-ar fi adresat tuturor";
- sunetul strident si "neverosimil al sirenei anuntand bombardamentul;
- rezerva initiala a protagonistului in legatura cu posibilitatea unui bombardament la acea ora: ,£unt nebuni! a trecut de douasprezece, ce i-a apucat?";
- staruirea personajului in indoiala si dupa ce se afla in adapostul antiaerian: "- Buna dimineata!" (li se adreseaza el, paradoxal, celor prezenti acolo) "Credeam ca nu mai vin azi. Daca n-au venit pana la douasprezece, credeam ca nu mai vin";
- remarca de acelasi fel a batranului judecator: "- Eu va spun ca nu e alarma adevarata";
- pseudodialogul dintre Iancu Gore si cei intalniti in adapost;
- circumstantele meteo in care se afla personajul: caldura excesiva - desi este abia inceput de mai, "trotuarul dogorea ca in timpul verii"' - deregleaza comportamentul oamenilor, poate influenta "nebunia" temporara ce pune stapanire pe erou;
- gesturile mecanice, devenite ticuri, obsesiile protagonistului;
- disponibilitatea colocviala (locvacitatea) excesiva.
Toate aceste marci discursive "ingropate" in substanta epica incep sa sugereze, inca din primul episod, o situatie existentiala ambigua, cu aspecte strict normale, care tin de logica rectilinie a cotidianului, dar si cu semnale ale anormalitatii. intrepatrunderea realului cu irealul se instituie astfel, in mod subtil, in primul episod, pentru a se realiza, mai evident si tot mai accentuat, pe parcursul celorlalte episoade. Discursul narativ, construit pe "ruptura de nivel" in ordinea realului, manifestata sub forma substituirii si suprapunerii de planuri temporale, se pastreaza ambiguu, in intregime, pana la secventa finala, datorita absentei unei justificari lamuritoare.
Iancu Gore se refugiaza intr-un timp al memoriei, si confruntarea cu evenimentul cotidian (timpul istoriei in care este ancorat) nu ii lamureste enigmele, nici nu i le destrama. Misterul persista intr-o derulare paralela a planurilor, in incapacitatea eroului (si a receptorului) de a le separa. Cu extraordinara abilitate, autorul conduce alunecarea epicului in ambiguitatea proprie fantasticului rafinat, pe tot parcursul nuvelei.
Cea mai ampla si mai puternic concretizata marca de insolitare a fantasticului este secventa dialogului absurd din adapostul antiaerian, dialog in care
replicile interlocutorilor apartin unor planuri referentiale diferite, avand, fireste, semnificatii diferite, astfel incat intercomunicarea nu este posibila in fapt (C. Parfene). Acest pseudodialog se desface intr-o succesiune de structuri monologale paralele. Iancu Gore intreaba, dar nu primeste niciodata raspuns. El asista ca pseudomartor la ultimele clipe din viata unor oameni ucisi in timpul unui bombardament. "Dar parca nimeni nu l-ar fi ascultat. II priveau cu o neverosimila indiferenta, ca si cum n-ar fi fost acolo, langa ei."
Caracterul absurd al dialogului este fixat prin replica ,Sunt nebuni!" si prin gestul lui repetat de a-si face cruce, de a intoarce capul si de a scuipa. In aceasta secventa, Iancu Gore nu este participant activ, de aceea el nu poate modifica nimic din ce s-a intamplat. El se afla in alt plan de referinta.
TIPOLOGII TRADITIONALE IN IMPREJURARI ENIGMATICE. |
Asa cum ne atrage atentia in Jurnal, Mircea Eliade ocoleste sugerarea prezentei unor elemente supranaturale. Ii lipseste gustul pentru esoteric, ocultism, obscuritate. Prin aceasta se deosebeste de proza fantastica a secolului al XlX-lea.
Dupa cum observa E. Simion, in aceasta nuvela "totul este pastrat in registrul verosimilului, dar este neconcordant". Logica lui Iancu Gore este de necontrazis, faptele relatate de el par adevarate, doar ca relatarea lui se raporteaza la alt timp decat cel al evenimentelor istoriei cotidiene. Eroul nu sesizeaza discontinuitatile temporale ale existentei, el crede ca totul are o logica, o coerenta si o determinare. El este "individul comun ce intra, fara voie, intr-o situatie anormala si, in fata tuturor evidentelor, continua sa creada in normalitatea, coerenta existentei" (Gheorghe Glodeanu, Fantasticul in proza lui Mircea Eliade).
Tensiunea conflictuala dintre cele doua planuri nu este rezolvata prin interventia miraculosului, ca in Secretul doctorului Honigberger si Nopti la Serampore. Solutia irationala/magica este aici abandonata - protagonistul traieste si se exprima rational, coerent, verosimil, in doua planuri temporale distincte, paralele si interferente.
Abilitatea epica a autorului se vadeste si prin crearea unei "tipologii traditionale intr-o imprejurare enigmatica" (E. Simion).
Iancu Gore este un vanitos. Nu atat pierderea banilor il supara, cat orgoliul lui ranit prin escrocheria lui Paunescu: ,J£u sunt Gore - se prezinta el carciumarului -(), om de incredere si de viitor: asa-mi spun mie prietenii". Aceste cuvinte vor functiona, pe parcursul nuvelei, ca laitmotiv. Ipostaza caragialiana a eroului o gasim si in faptul ca "dereglarea planurilor o traieste numai el" (Gheorghe Glodeanu). El subliniaza mereu cine este, ca nu e om obisnuit, dar eforturile sale duc la rezultate contrare asteptarii.
BIBLIOGRAFIE:
Eliade, Mircea - Proza fantastica, postfata de Eugen Simion, Ed. Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 1991; Glodeanu, Gheorghe - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade, Ed. Gutinul, Baia Mare, 1993; Parfene, Constantin -Receptarea poetica, Ed. Polirom, lasi, 1998; Simion, Eugen - Mircea Eliade - spirit al amplitudinii, Ed. Demiurg, Bucuresti, 1997.
