DOAMNA CHIAJNA - 1560-.
Nuvela istorica de Al. Odobescu. Publicata in "Revista Carpajilor", .
Alaturi de Mihnea-Voda cel Rau, apare in acelasi an in voi. Scene istorice din cronicele romanesti. Prefata editiei, semnala de tinarul autor, aduce precizari privind modelul urmat - Alexandru Lapusneanu de C. Negruzzi, izvoarele eronicaresti
- Letopisetele nationale, folosul instructiv al "romantelor istorice", metoda si scopul vizat
- "adunarea de date, numiri si cuvinte batrinesti spre a colora aceste doua episoduri culese din cronicele vechi". Dupa mai bine de un sfert de veac, in 1886, cind retipareste Iara modificari volumul, prefata numeste lucrarile drept "doua mici incercari de restituire a vechilor datine stramosesti, scrise intr-o limba care era inca intrebuintata si pretuita pe vremea copilariei sale". Aluzia la "nepasarea putin imbietoare a publicului", determinanta pentru abandonarea in stare de schite, de note, a altor proiecte similare, atesta implicit intelegerea uni laterala superficial- istorista, captivata de titlu, a unor scrieri mult mai complexe, O sintagma sugestiva - "studie si plasmuiri" - defineste cu precizie factura duala a discursului narativ al "scenelor istorice".
Potrivit conceptiei scriitorului, si laptele istorice din intervalul 1560-l508, consecutiv mortii lui Mircea-Voda Ciobanul, isi pastreaza viu interesul cind "traiul si ideile, obiceiele si graiul de acolo sau de atunci ne sint cunoscute".
In acest sens, nuvela este "studiu", reconstituire romantata si, concomitent, "plasmuire" prin care datele evocate apar inscrise intr-o configuratie simbolica datatoare de mai larga perspectiva asupra segmentului de medievalitate cercetat in sine atit de meticulos.
Documentarii, intreprinse cu scrupul de arheolog, nuvela ii datoreaza in primul rind vestinintul lexical somptuos, dangatul frazelor larg revarsate in minutioase descriptii de odoare, arhitecturi, rinduieli; performanta stratigralica a descinderii in profunzimea timpului, posibila cu ajutorul unei scale sinonimice rafinat gradate (pieirea, obstescul sfirsit, pristavirea, ingropaciune, pogribanie, inmormintara); virtutea enumerarilor ample de a indica teatrul mereu schimbator al actiunii prin intermediu] topografiei (provenienta crestinilor turciti de la Curtea lui Suleiman, sau, altadata, lista odoarelor - sulite de India, iatagane si covoare persane, oglinzi venetiene, burdufuri cu miresme arabe - prin care e sugerata si "harta" expansiunii comerciale a negustorilor venetieni, armeni si evrei pe trasee raspindite prin toate tarile, dar reunite in Tarigrad). Partea I (Monnintul), plasata in ambianta Noii Curti domnesti din Bucuresti, evidentiaza substantivele cadrului predominant aspru al existentei (pizma neimblinzita, razbunarea, napi asnica silnicie, sabia, buzduganul, otrava, pribegia).
Aici, scriitorul introduce eroii, pe Chiajna, Radu, Ancuta; enunta tema scrierii - soarta nestatornica; da contur imediat vizibil adevaratului protagonist al nuvelei - "roata schimbatoare a soartei romanesti". Autorul opteaza in felul acesta pentru una din cele mai raspindite emblema ale imaginarului medieval.
In acord cu viziunea simbolica a surselor eronicarcsli utilizate, fidele ideii ca "roata lumii nu asca cum gindesle omul. ce in cursul sau sa intoarce", O. imprima reconstituirii sale un sens existential giratoriu, pronuntat relativizau!. Viata oamenilor se roteste, schimbatoare. intr-o miscare ce inalta si coboara neincetat. I alina St gloria inlenipcstic se sting la fel de neasteptat; in biserica unde se savirseslc "cu toata mareata pompa" iiimormintarea dom neasca, va fi celebrata, peste putin, ceremonia nuptiala a fiicelor vaduvei; l'atru. "piticul slut si schiop" e inaltat vremelnic in scaunul vacant; alaiul "lainicelor daruri" ale petitorilor greci (cap. II Nunta) traverseaza, nu intimplator, un Bucuresti in care "seara se aprindeau prin piete locuri mari de paie"; pehlivanii "arapi si hindii", adusi din tara Turceasca, impaminlenesc un joc din care va li scornita vorba romaneasca "alta caciula", de promitatoare cariera pentru multimea situatiilor de schimbare a "starii de mai nainte a unui lucru"; in sfirsit, "fericirea in culmea sa - gloseaza concluziv scriitorul - e nesocotita adesea, ca si desnadajduirea"'. Guvernata de roata, lumea pare sortita sa-si astepte in umbra ei gigantica norocul trecator, precum boierii pribegiti prin Ardeal, surprinsi inca din primele paragrafe "sa le vina si lor rindul pe roata schimbatoare a soartei romanesti". Cele patru parti ale nuvelei sint dispuse radial in jurul acestui medalion initial, asa cum, in arhitectura gotica a catedralelor medievale, compozitia cheilor de bolta - rozetele cu animale biblice in lupta, rotile antropomorfe cu personaje inlantuite -- se curbeaza adaptindu-se cadrului circular. In marginile acestei comparatii, nuvela are aparentele unui blazon cvadrilobat.
Ca ar putea fi vorba de un principiu compozitional intentionat o demonstreaza notatia auctoriala ce incheie, in partea a Ill-a (Fuga) digresiunea considerata excentrica; "Sa ne intoarcem acum iarasi in cercul viforos al luptelor si-al intrigelor politice". Daca acest "cerc" supradetermina "roata", accentuind instabilitatea permanenta din spatiul contingentei, perisabilului, unde fericirea harazita e "de acelea pe care soarta dusmana nu le daruieste pentru multa vreme unor inimi de muritori", tot forma circulara reglementeaza, in alt panou, relatiile omului cu anotimpurile si diviziunile lor lunare, cu natura in general. Aici "multumirea sulleteasca" se naste "din razei* mai calduroase ale soarelui, clin mirosul balsamit al pajistei inflorite, din miile de nepretuite daruri ale rodirei. Omul, ca firea - scrie O. - zimbeste cu soarele, se-ntuneca cu norii, s-alina cu seninul, se tulbura cu furtuna; fieste schimbare a naturei gaseste rasunet in inima sa; fieste frunza ce cade ingalbenita toamna, lasa un fior in sufletu-i intristat".
Acaparat de reconstructia etnografica, de arhitectura istorica, ochiul a retinut pina acum citeva imagini fugitive din natura inconjuratoare: crochiul cu malurile inverzite ale Dimbovitei, zarite din sacnasiul caselor domnesti si cel cu zborul codobaturilor pe talazurile de la poalele chioscului danubian. Aceasta plansa, insa, de discreta intretesere a liniamentelor macro si microcosmice anticipeaza orchestratia ampla a anotimpurilor, aliata la baza compozitiei circulare savante din Pseudo-kynegeticos. Racordul cu scenele ultimei parti (Pustnica) e incredintat tabloului de natura si unui obiect simbolic. Decorul hibernal, fixat pe suport exclusiv auditiv, intr-un amalgam de glasuri sumbre, predispune mintea la "cugetari mihnicioase" si inchipuirea la plasmuiri de "vedenii cobitoare".
Icoana miraculoasa, despre a carei legenda vorbesc notele de subsol ale autorului, e, in nuvela, martora vicisitudinilor din viata protagonistilor iar, in deznodamintul involburat-romantic, obiectul unei viziuni dintre cele mai stranii. Ivita, o data, "ca-ntr-o senina vilvoare", impresurata de raze, "ca-ntr-un cerc de o slava cereasca", spre care oameniii se simt impinsi "ca de-o putere ce-i tragea spre sine si le sorbea vederile".
In alt rind, sapata in pieptul unei stafii ce se precipita "tipind in patru parti, de unde sufla patru vinturi, si la rasarit, si la miezul-zilei, si la soarc-apuno, s-apoi si-a ales cale spre steaua noptei, si s-a dus, mare, s-a dus tot incolo, in fundul iernii, unde-s troienii de ninsoare ca muntii" in simetrie cu miscarea giratorie initiala a rotii, bizareria cutreierului crucis-curmezis merita atentie pentru sugestia turbionara cu care scriitorul opereaza pe coordonata plasmuitoare a nuvelei si cind imagineaza resorbtia acelui duh in profunzimea noptii polare, si cind vizualizeaza uimirea pricinuita de acea "zare de lumina neobicinuita".
Mai mult decit pentru raita olteana intimidatoare a Doamnei Chiajna, finalul nuvelei conteaza prin interesul manifestat fata de energiile spirituale simbolizate de lumina, prin fascinatia exercitata asupra tinarului scriitor de iezmele din cuprinsul legendelor Manastirii Dintr-un Lemn.
