DIVANUL PERSIAN. POVESTIRE ORIENTALA - Ciclu de povestiri de Mihail Sadoveanu. Prima editie completa: Divanul persian. Povestire orientala (desenuri de pictorul Aurel Bordenache), Bucuresti, Eiditura Cartea Romaneasca, . Cartea este scrisa incepind cu iarna lui 1938 si pina la aparitia ei in volum sint publicate citeva fragmente in "Viata romaneasca" (nr. 3, 9-l0/1939, 4/1940) si in "insemnari iesene" (nr. 1/1940).
Cu toate ca se bazeaza, ca si alte creatii sadoveniene majore, pe un model preexistent, departe de a fi doar "prelucrarea heptame-ronulul de origine indiana Sindipa, dupa traducerea editata la Sibiu, in 1802, Istoria Sindipii filosofului" (Al. Piru) - o prelucrare de tip popular cum Sadovea tacuse alteori cu Esopia, Alexandria etc. -, departe de a fi chiar si numai o "transcriere" ce schimba sensul, nu si textul (N. Manolescu), Divanul persian se constituie de fapt intr-o opera originala, in care autorul foloseste creator elemente ale cartii populare (D. Simonescu), in special cronotopul, subiectul si arhitectonica compozitiei, dar in care el vine cu esentiale contributii proprii: interventii in materia povestirilor, adaugarea unei prefete si a unui epilog ce schimba radical, in spirit cult, sensul operei, individualizarea personajelor si a situatiilor, filosofia implicita a operei (ligiptul initiatic, motivul trecerii, al povestirii etc.), in fond intreaga viziune artistica, turnata in tiparele unei limbi rafinate, de o frumusete ireala - iata principalele argumente ca avem de-a face nu doar cu rc-scrierea unei opere celebre, ci cu o creatie originala, noua in ordinea ontologica si axiologica a Lumii.
Fabula este cea nascula in timpuri stravechi, undeva "la India, unde au fost toti imparatii si toate intimplarile", si slefuita in drumurile ei prin Persia si Siria spre Bizant si Europa latina; "veche cit si imparatiile rasaritene" ale celor O mie si una de nopti ("nopti" de Ia care pleaca insasi cartea populara), ea respecta aceeasi structura de provenienta orientala a poveslirii-rama (conte a tiroir. Ralimenerzdlilwig) ce incadreaza alte povestiri: dobindind abia la batrinete un urmas, pe Ferid (motiv de basm), cu ajutorul stiintei vechilor magi egipteni. imparatul persan Kira il incredinteaza spre invatatura unui vrednic discipol al vechilor magi: inteleptul Sindipa. Instruindu-si tinarul ucenic nu intr-o morala practica, a vietii comune, ci in citirea Cartii Lumii, a lumii ca pe-o carte, adica in stiinta principiilor primordiale ce organizeaza cosmosul si existenta sa ca pe-o realitate plina de inteles, Sindipa ii citeste totodata in stele si destinul, prevestindu-i nenorocire daca un rastimp de sapte zile de la intoarcerea in palatul parintesc nu va pastra tacerea (proba initiatica). Nedumerit de tacerea lui Ferid, tatal, vaduv de mama feciorului, o trimite pe Satun, cea mai frumoasa dintre sotiile sale si favorita sa, sa-i afle taina, dar mama vitrega, citindu-i gresit tacerea, ii propune dragostea ei si tronul batrinului imparat, pe care se ofera sa-l ucida.
Descumpanit de monstruozitatea propunerii, Ferid calca Icgaminlul muteniei si o ameninta cu darea in vileag la scurgerea rastimpului de tacere. inspaimintata, pentru a se apara, Satun il convinge pe imparat ca Ferid e autorul criminalului plan, ca si al tentativei de siluire pe care ea o simuleaza. inchis din nou in mutenie, Ferid, neputindu-se apara, e condamnat la moarte. Dar pentru a amina executia, filosofii-sfetnici intervin zilnic cu povestiri despre falsitatea femeilor, in fiecare zi Saturi anulindu-le efectul cu alte povestiri si asta (imp de sapte zile, intr-un "adevarat dialog al povestirilor-replici si intr-o continua crestere a tensiunii. Odata ragazul scurs, Ferid da adevarul pe fata. Satun e dovedita ca ticaloasa, se arata si Sindipa si, dupa alte citeva povestiri moralizatoare, istoria intimplarilor fiului de imparat ia slirsit cu bine.
Dincolo insa de tipicitatea impersonala, consacrata de traditie, a schemei epice, ia nastere cu adevarat lumea operei sadoveniene, o lume rotunda, inconfundabila si memorabila pentru care sursa populara nu este, intr-adevar, decit un pre-text. Vedem astfel prinzind treptal consistenta un topos fabulos, intrat deja in mitologia culturala a omenirii, un Orient multiplu, transnational, chintesential si exponential, cuprins intre stepele tatarasti si Egipt, intre Siraz si Golful Persic, extrem de sobru conturat si invaluit totodata intr-un halou cu irizari feerice care estompeaza si mai mult contururile, transformind totul intr-o lume de basm, insa de basm filosofic. Caci, intr-adevar, protagonistii acestei "povesti orientale", intimplata demult, intr-o la fel de nebuloasa si lermecator-misterioasa cronologie, cindva, "in vremea veche, inainte de a fi rasarit la Vetleem lumina cea noua a credintii", nu sint altii decit filosofii, tot atitea intrupari subtil individualizate ale "celui mai specific tip antropologic sadovenesc, acela al 'magului' sau al 'inteleptului'" (E. Papu). Astfel, Aban, "filosoful cel firav", Nusrcvan, "cel mai greu si cel mai mare dintre toti filosofii", cu toate acestea mai priceput la ale vietii decit la filosofic si deci "mai mult intelept si mai putin filosof, Lidra filosof, "care era mai mare iubitor de vin", Urga, "de neamul sau de la Mongolia", Cos "cel ros", "cel mai putin virstnic dintre sfetnici", dar care "viclenia muierilor a cunoscut-o inca din tinerete", Ofaron, "cel cam tare de urechi", Mitrida filosof, "uscat", "bolnav" si parca "Iara putere", dar si ceilalti intelepti, anonimi sau nu, ai povestirilor constituie un fundal portretistic variat si totodata unitar, tratat in tonuri de ironie blinda, pe care se detaseaza net doua siluete, plasate la extreme. Ferid este initial doar un aspirant la intelepciune; protagonist al unui mic Bildungsroman, el evolueaza legic si totusi foarte personal, intre avinturi si regrete, spre acest statut suprem: trecind cu Nusrevan prin scoala vietii, dar mai ales invatind "cerul, pamintul si toata zidirea lui Dumnezeu" cu Sindipa, cunoscind si "otrava de dragoste a muierii", "parea ca ar fi fost scris in stele ca imparatia Persiei sa aiba pe cel mai luminat imparat al dreptatii". Dar Ferid "s-a dus dupa parintele sau intru duh Sindipa", caci "soarta lui a fost sa junga un intelept sarac"; desi n-a ajuns conducatorul drept visat de noroade, destinul sau e de doua ori implinit: ca om ("Bine i-a priit sa fie intelept") si ca erou de poveste
("Chiar de n-ar fi fost, ar fi trebuit nascocit
Avem nevoie de el ca de lumina
Ca lumea sa ne para mai putin urita"). |
La polul opus, Sindipa e filosoful desavirsit, urmas al inteleptilor vechiului Egipt, un Ferid matur, care cunoaste taina lumii: totul e desertaciune, iar sprijin si alinare gaseste omul doar in fiinta sa si in intelepciunea cugetului sau. Sicuin intelepciunea se loveste mereu de putere si rautate, alte personaje vor completa parabola: imparatul Kira, stapinul atotpurenic al unei Persii de basm, adeseori superficial si pripit, desi nu lipist de intuitii adinci, apare, perfect conturat, ca o ipostaza neidealizata si deloc menajata de ironia ingaduitoare a autorului, a cirmuitorului de popoare dintot-deauna; simetric, mereu alaturi de el, ca o ispita, sta Satun, frumoasa lui sotie favorita, femeie patimasa si lipsita de scrupule, vicleana si inteligenta, iertata totusi de autor, fiindca n-a facut decit sa-si urmeze firea si inima.
Povestirea populara, cu intentii naiv-mora-lizatoare pe tema vicleniei femeilor, se schimba insa aici in altceva, caci dincolo si dincoace de actiune si personaje, ca o prezenta discreta.dar dominanta, se descifreaza un laitmotiv sadovenian - intelepciunea - ce se instituie acum ca un adevarat suprapersonaj si care reuseste sa converteasca si motivul central al modelului popular - povestirea ce rascumpara viata - intr-o maniera eminamente culta si specific sadoveniana. Scrisa in ani de intunecare a ratiunii, aceasta adevarata "lauda a intelepciunii" (C. Ciopraga) este un subtil avertisment adresat celor ce raspund de soarta neamurilor si o invitatie la regasirea intelepciunii ratacite: spiritul infrunta sabia (N. Manolescu) si invinge. Dar aceasta opera e totodata suntma viziunii filosofice si artistice a scriitorului matur si punerea ei in scena exemplara si esentiala, o "cheie" a intregii opere sadoveniene. La temelia acestei viziuni sta o filosofic culta, rafinata si chiar erudita (desi abil camuflata in materialul artistic), o "teorie a universului" ca organism armonios si totalizator, unitar si etern in ciclicitatea devenirii sale, suport al "ordinii cu caracter legic si cosmic" a eternei reintoarceri (Al. Paleologu). Nascut in virsta mitica, optimismul eternei reintoarceri se erodeaza insa in contact cu istoria, si "viziunea melancolica, uneori sceptica, a vietii, isi are, de asemenea, originea in contemplarea lumii vegetale: omul e ca floarea cimpului" (M. Eliade).
Cristalizata intr-o veritabila "filosofie a trecerii" (C. Ciopraga), aceasta viziune melancolica, a Ecleziastului, dar si a Folclorului, desi "aduce cu sine o seninatate si o liniste, o atitudine contemplativa din perspectiva careia fiece fiinta si lucru isi are locul si rostul" (Al. Paleologu), atitudine Fundamental straina de revolta Faustica ("Hotaririle lui Dumnezeu fiind sfinte, n-avem dreptul sa le tilcuim"), ramine totusi una esential amara: regenerarea e ipotetica, finitudinea e certitudinea absoluta si singur omul, prizonier al unui univers armonios ca un mecanism si la Fel de implacabil si nepasator ("omul sub destin ca rima sub piatra"), are stiinta de "Frumusetea vesnic schimbatoarelor lucruri si jalea scurtei si trecatoarei vieti". Dar daca taina vietii e zadarnicia, gratie singurului sprijin in "intristarea cea mare a trecerii noastre pe pamint" care e intelepciunea, glorificata in adevarate imagini biblice (cap. Proverbele, 8, 22-31), omul poate avea macar "inselarea unui vis", macar alinarea unei povesti.
Caci Sadovea , autor sapiential, e si un artist perfect constient de caracterul de text (Poveste, Carte) al lumii, cum observa deja N. Manolescu, de realitatea fictiunii si de ficjionalitatea realitatii ("in fiecare adevar// se afla o poveste; si in fiecare poveste un adevar"); desi "toate povestile adevarate sint minciuni", Povestea (alaturi de intelepciune, care guverneaza si povestea) c unicul mod de a "indulci trecerea, dar si de a supravietui, de a rezista agresiunii timpului: "intre zadarnicele si trecataorele lucruri ale oamenillor, singura arta sparge negura viitorimilor. Ambitii nemasurate, razboaie glorioase, imparatii bogate, toate cad in pulbere ca intr-un mormint opac Din ce a Fost al inaintasilor, din ce va fi al nostru, nimic nu va ramine unui mileniu viitor decit o linie gratioasa si o dulce imparechere de sunete, care vor purta numele nostru daca vor avea pecetea sufletului nostru", scria inca in 1923, la primirea in Academie, Sadovea
Ca atare, autorul e si un Foarte iscusit practicant al celor mai variate strategii textuale, el imbinind de pilda, cu o constiinta narativa si cu o ironie extrem de actuale, consacrata conventie a "manuscrisului gasit" (si din nou pierdut) - inainte cuvintare - cu Formula coexistentei unei puralitati de finaluri posibile - incheiere -pentru a sugera astFel si nutrirea fiecarei carti din cartile precedente (motiv fundamental deja in O mie si una de nopti), dar si infinitatea semnificatiilor, nesfirsitul joc al sensului.
Mai mult ca niciodata pina acum, stilul lui Sadovea este cizelat pina la desavirsire: "Un stil al realismului Face loc unui stil al decorativului", livresc si construit, ritualizat si simbolic (N. Manolescu), "povestirea gaseste tonul potrivit intregei arte a Orientului, tacuta clin simboluri atit de bogate incit aspectele sensibile ale naturii nu le mai pot cuprinde", ton tradus totusi in "notatii plastice putine, simplu si gratios desenate, ca in vechile stampe ale Rasaritului" (T. Vianu). Limba este si ea acum interesata nu de "redarea realistica a vorbirii curente, ci de stilizarea ei, inaltarea ei artistica la un nivel care ii da nu stiu ce timbru grav si sarbatoresc, deopotriva cu un text al liturghiilor" (T. Vianu in Aria prozatorilor romani), infatisindu-se astFel ca un superb artefact, savant elaborat (Al. Paleologu), "o limba ireala, cum se cuvine unei lumi iesite din ev, o adevarata creatie, amestec original de Nceulce, grai taranesc, ardelenesc, chiar muntenesc, limba culta si limba bisericeasca, tara nici o asemanare cu izvoarele ei partiale" (G. Calinescu), de un baroc feeric si totusi cristalin, de o muzicalitate incantatorie (caci "muzica nu descrie plastic, ci sugereaza multiplu; muzica e climatul naratiunii din Divanul persian" - C. Ciopraga), plina de vraja, dar totodata grea de viziune. Abia amintit de Calinescu in 1941, (o prelucrare a Sirutipii") si ramasa o prea putin comentata opera (N. Manolescu), Divanul persian toarna totusi in forma, in chip desavirsil, maiuritatea artistului si ginditorului Sadovea "Una dintre cartile lui preferate", ea "il Situeaza la nivelul marilor naratori ai lumii"; venita la sapte (!) ani dupa deja remarcabila Creanga de aur, "Divanul e capodopera in sens deplin", sustine pe buna dreptate Constantin Ciopraga. O opinie prefigurata deja de Perpessicius, Savin Bratu, Vladimir Streinii ele. este oare, asa cum s-a spus, Goelhc "scriilorul de care in ciuda aparentelor Sadovea e funciarmcnle cel mai apropiat" (Al. Paleo-logu)'.'
Fara indoiala, doar ca e vorba de un alt Goethe, un Goethe contemporan cu Joyce, Musil, Junger, Hesse si, de ce nu, Borges, dar mai ales e vorba de un Goethe al Rasaritului, un Goethe sedus nu de exotismul "privighetorii din Sira/", ci de tristetea calma si de adevarul balrinci intelepciuni a Orientului, din care "retine un stil de o captivanta finete dialectica, produs al unui exercitiu spiritual stravechi /ce/ isi transmite esentele prin intermediul bibliotecii, concretizat nu in dogme rigide, ci in capacitatea de a extrage semnificatii", pentru ca "pildele si rationamentele orientalilor incorporeaza pareri despre (relativitatea lucrurilor intr-o continua alternanta de gravitate si suris" (C. Ciopraga).
Acest stil fundamenteaza un adevarat umanism rasaritean, un umanism care, desi cunoaste si "umanismul occidental si pagin al lui Anatole france, formal in scoala poetilor clasici si a filosofilor epicurieni si stoici", ramine in chip esential "un umanism oriental si bizantin, extras si purificat din vechile carti ale traditiei poporane si din intinsa literatura teologica a ortodoxiei" (T. Vianu, in Arta), tara a fi insa prin aceasta mai putin erudit, clasic, senin si monumental, Apartinind unei virste a epopeii, dar la granita intre mit si istorie, totusi anterioara oricarei revolte, noul Divan, parabola complexa, vorbind despre putere si intelepciune, despre tradare si iertare, despre desertaciunea si intelesul vietii, despre iubirea viei ii si a oamenilor dincolo de puterea desertaciunii, despre istorie si poveste, intimplare si destin, clipa si eternitate, intr-o formula menita sa exprime "patima de joc intelectual proprie geniului sadovenian" (I. Negoitescu) noul Divan, floare luminoasa nascuta din tristeti, caci "Pe morminte cresc florile vietii" (Roxelana), este, cu siguranta, una dintre marile carti ale literaturii romane si ale Lumii.
