MEMORIA CA FACTOR ACTIV AL RETORICII
Intr-o posibila (si utila) sociologie a receptarii s-ar constata ca multi romancieri au creat capodopera, dupa publicarea, in prealabil, a altor proze pregatitoare. Afirmatia motiaza o situatie fireasca si logica pana la un punct. Caci si exceptia poate intari regula.In prima categorie se poate situa si explica succesul romanului Dimineata pierduta (1983) al Gabrielei Adamesteanu, scriere care a urmat volumelor Drumul egal alfiecarei zile (1975) si Daruieste-ti o zi de vacanta (1979).
Mai toti comentatorii romanului (din 1983) au fost impresionati de robustetea limbajului, adesea de observatia cruda, tipic barbateasca, a mediului descris, dar mai cu seama de oralitatea vivanta a stilului din cea mai mare parte a prozei. Este un adevarat Simpozion de exprimare munteneasca, in care troneaza doua registre lingvistice de mare rafinament, conduse cu abilitate de specialist. Autoarea ii imprima stilului atatea metamorfoze si inflexiuni, incat, o lectura, indata inceputa, trebuie sa devina "prolonga" pentru o satisfactie estetica deplina.
Aceasta observatie (de suprafata) se degaja in prima instanta. Mai in adancime, un asemenea joc stilistic, desprins dintr-o retorica a conrsatiei (Ivona-Delca), tine de conceptia autoarei de a se desprinde (argumentat) de literatura feminista (de la Hortensia Papadat-Bengescu pana la Maria-Luiza Cristescu) si de a da o replica valaha scrierilor lui M. Proust, In cautarea timpului pierdut
Dar nu numai lui, ci si lui Balzac, parintele romanului realist francez din sec. al XlX-lea care a ajuns - cel putin de-a lungul unui ac - sa tuteleze tiranic nu substanta inspiratiei din orice colt de lume ar fi fost, cat tehnica transpunerii in cadre epice.
Cucerita de jocul lingvistic al Vicai Delca, autoarea isi insuseste, uneori pana la identitate, ticurile, cliseele, miscarea vorbelor, modulatia intrebuintarii lor. in literatura romana contemporana numai Marin Preda a mai realizat un asemenea procedeu, de foarte multe ori cand, dupa exprimarea, mai ales a lui Ilie Moromete, connea si el sa adauge, in rezonanta, marginalii, glose, ecouri etc.
Dar sa comentam procedural.
Subiectul romanului (daca este unul in sens clasic, cu evolutii si decaderi) dezvaluie un lung si coplesitor remember al varstei a treia. Vica Delca, pensionara modesta, fara copii, isi duce existenta langa un sot in varsta (si el pensionar). O mai carpeste de azi pe maine - ba cu mancarea, ba cu grijile celelalte ale gospodariei pentru a supravietui. Suntem intr-o perioada apropiata momentului '83.
Viata ei, cu mici exceptii, are ceva larvar in ea. Atata timp cat se circumscrie mediului ingust familial.
Dar batrana Delca de-a lungul vietii si-a incarcat biografia cu o istorie vie din marile familii boieresti ale Bucurestiului. Acestea au cunoscut, din cauza schimbarii regimului politic, adevarate degringolade care au marcat fiinte, situatii, destine.
Ei bine, cum starea launtrica a batranei o apasa vizibil, ea hotaraste sa iasa din cand in cand prin oras la fostele sale stapane (ea le zice "cliente") cu care sa mai conrseze pentru a uita de timpuri, stapane de la care mai spera sa-i mai pice ceva'de-ale gurii sau chiar ceva bani, drept recunostinta pentru cinstea si devotiunea ei de ieri.Autoarea isi inzestreaza eroina cu o uluitoare dinamica a memoriei si, prin selectie, retine imaginea familiei Ioaniu. Dintr-o data, balzacianismul, de la nilul tipologiei si al spatiilor deschise, se completeaza, prin aditiune in timp, cu G. Calinescu. sectiunea este invadata de o istorie naucitoare a timpului pierdut, care se realizeaza in trepte inegale.
Faptul ca autoarea a retinut sub raportul timpului decat o diminea{a (titlul scrierii nu onoreaza adevarul - caci spre sfarsitul conrsatiei Vica-Ivona aflam ca se facuse dupa amiaza, trecuse de orele 18 si nu mai'nise sotul Ivonei), prin fereastra careia se deschide ca un evantai memoria, dar se inregistreaza si prezentul decazut, aduce aminte nu numai de M. Proust, dar si de J. Joyce. Pe scurt, sub pretextul precizarii unui timp determinat, fie si o secnta sau un fragment din el, actantii citati, realizand o bresa, patrund in labirintul memoriei care a depozitat (cu ingaduinta) de toate.Misiunea scriitorului modern - de la Proust, Joyce, H. James, V. Wolf, Th. Mann, Camil Petrescu, H. Papadat-Bengescu, Gib Mihaescu, Marin Preda s.a. - este sa retina doar acele fapte care angajeaza de la sine semne si semnificatii. Autenticitatea de care vorbea Camil Petrescu tine de ceea ce teoria literara numeste rosimilitate. Iar in cazul celor doua femei, locutia, intoarsa pe toate fetele, devine complementara la nilul ansamblului, incat enunturile odata formulate satisfac deopotriva - prin consens - ambele personaje.
Desi madam Delca este recrutata ca personaj din lumea paupera a zilei, s-ar putea deduce, pentru cine nu-i patrunde bine psihologia, ca are un comportament liniar. Dar in context, ea este de o complexitate desavarsita. Ea este personajul poliedric - care in ciuda exprimarii sale degajate, amintind de personajele miticiste ale lui Caragiale, trece teatral (uneori cu scop) de la postire la interpretare, de la aprobare formala la decizii care o prisc direct. Iata un portret realizat de Vica Delca :
"Ivona! Cu cipilica ei gri, cu paltonu rde, cu vulpea la gat, vulpea aia argintie de naparleste, d-a tot vrut s-o vanda la Consignatia si nu i-a primit-o aia. Ea stie de ce n-a vandut-o pan'la orma, ca ce spune ea, n-ai cum sa crezi, minte de stinge. Ivona, cu nasu ei lung si cu botu de vulpe, care incuie casa! Uite-o cum incuie, de doua ori, usa din fata. Si p-orma adulmeca. Uite-asa se uita, si-n dreapta, si-n stanga, parca-i o vulpe care adulmeca. Si- odata-i scapa ochii la usa din dos, si-odata o ca ramane si ea incremenita. A ramas incremenita c-o de. Ei, am io ac de cojocu tau, am eu ac de cojocu tau (). Nici nu-i zice nimic, nici nu se uita chioras, se face ca o crede. Stie ea ce merita alde Ivona - pup-o in bot si ia-i banu tot".
Iata si un portret exterior "facut" de autoare personajului sau :
"Merge incovoiata, de parca ar aa un gheb in spate, cu paltonul albastru, decolorat, pocnind de toate cate si le-a pus pe dedesubt si cu toasca in mana. Merge cu capul in jos, nu se uita nici la dreapta, nici la stanga, poate-s cinspe ani de cand n-a mai ajuns in Centru, si nici n-ar aa la ce. Ai aci tot ce-ti trebuie : cecu si frizeria la colt, spiteria si incaltamintea, telefon langa aprozar, unde se duce cu fisele-n mana daca nu-i cina Reli acasa, grataru cu mici de unde- si cumpara totdeauna cand se-ntoarce acasa. Pune tavita de carton pe una din tarabele goale din piata, pune sacosa alaturi, intinge micu-n mustar si-l infuleca. De fiecare data se tot socoteste daca sa pastreze unu, sa-l duca la omu ei, lasa, isi zice la urma, si se sterge cu batista la gura, lasa, isi zice, ca-i destul de gras si asa, si tot isi ia el singur, cand iese la Cismigiu, placinta cu branza"
Trecem peste incongruentele de exprimare - unele fiind regionalisme, altele apartinand inculturii personajului. Retinem insa formidabilul adevar al autoarei-in varsta a treia, indivizii tind vadit sa devina "actori": vorbesesinguri, se-nchipuie in pielea altora, vad ceea ce spun, ricaneaza sau riposteaza in functie de situatie. Gandirea unora dintre ei este bulrsata atat de mult de amintiri, ca trebuie sa le puna stavila prin selectie, prin interpretare. Iar ei, indivizii, traiesc sentimentul deplinei potente care inlatura aprioric degradarea, senilitatea. Si fiindca ni vorba de senilitate - in final, madam Delca se afla in spital, ramanand aceeasi harsita fata de nepotul sau, trecand dintr-un al constatarii directe, in cel al supozitiilor, al iritarii sau al atitudinii de baricada. Trasaturi care se desfoliaza pe parcursul intregului roman^Intrebarea care se pune este daca teatralismul lui madam Delca" este instinctiv sau calculat ? Dupa cum ne-o prezinta romanul, este vorba de o inteligenta nativa necultivata si care, traind printre lumea buna, a prins cate ceva fara sa fie convinsa ca se poate renunta la ceea ce ea poseda. Apoi peste fondul genetic s-a suprapus ambianta mediului de mahala in care cultura si civilizatia sunt "rara avis".
In fond, din intreg portretul realizat Ivonei, reiese ca ea este o fiinta sucita, interiorizata. Chiar apostrofa de la inceputul caracterizarii - Ivona ! - ii creeaza un larg camp vizionar, in care numai ea este protagonistul ce de, obligandu-ne s-o credem prin aglomerarile de adjecti din vorbirea sa, precum si din detaliile (semnificati) despre implicarea obiectelor de podoaba in viata Ivonei.
Sporirea stilului indirect sau indirect liber este accentuat sau reliefat prin acelasi sistem interjectional care atentioneaza sau marcheaza o stare afectiva " uite-o cum", "uite-o asa", "si-odata-i scapa ochii", "si -odata o ". Imediat personajul devine observator - narator: "A ramas incremenita c-o de". De teama insa ca s-ar putea s-o disloce in profesionalismul ei functional, autoarea isi intoarce indata^personajul la rosturile lui - de persoana I, prilej pentru Vica Delca de a-si deconspira scopul nirii ei in casa Sofiei Ioaniu"sa-si ia banii promisi". Si ca toate personajele realiste clasice vorbeste antonpanneste sau ca Paturica : "pup-o in bot si ia-i banu tot". De unde pana aci vorbea la nilul unei "umilinte de lux", dintr-o data se simte mosiereasa, un fel de madam Barzoi ca ispravniceasa.In acest contex, scriitoarea are grija sa ne transmita opinia Ivonei Scarlat despre acest Ivan feminin, caruia daca-i dai nas, el se suie pe divan :
"este o naivitate sa iti inchipui ca poti schimba ceva in psihologia unor asemenea oameni, daca ii tratezi de la egal la egal. Sau daca Ie faci marturisiri adevarate, daca te umilesti, in fata lor, sa le faci. E o naivitate sa-ti inchipui ca ai putea sa le castigi increderea, sau cel putin bunavointa. Nu, ei sunt mai sireti decat tine, iar de crezut tot n-au sa te creada, pentru ca tocmai de aceea au ajuns unde au ajuns pentru ca ei cred mai putin decat oricine. Ei sunt convinsi ca totul e o minciuna, ca toata lumea minte. Ei sunt cei care nu isi fac despre nimic iluzii".
Nu se degaja nici un patetism din observatia morala a Ivonei, ci doar o dreapta judecata, facuta rational, dincolo de angajamentul aparent afectiv pe care-l pune pentru Vica Delca in prezenta ei. Observatia sa ramane intemeiata pe o serie de "note mentale" luate de-a lungul unei vieti de om. Fiindca trebuie spus ca Vica Delca a supragheat (indirect) asupra Ivonei inca de la nirea ei pe lume in casa sotilor Sofia si Stefan Mironescu. Apoi, dupa disparitia tatalui, Ivona a cunoscut pe cel de al doilea sot al mamei - generalul Ioaniu, fara insa de a se mai bucura de gingasiile paterne anterioare. Absenta tatalui din viata ei a condus-o la nenumarate stari de anxietate, la o atitudine frigida fata de mama sa, ori de usor protocol, si, in ultima instanta, la o vizibila interiorizare. Aceasta s-a accentuat dupa moartea mamei, consolarea ei fiind iluzorie, deoarece baiatul ii plecase in strainatate, iar cu sotul, purta, de ochii lumii, relatii normale. Repetarea termenului naivitate atrage atentia asupra fragilitatii Ivonei, a delicatetii ei psihice.
De la "cazul Delca", Ivona, citita, intelectual titrat, generalizeaza si face din ea un reprezentant categorial. Cea mai tipica definire a unor astfel de indivizi ca "nu isi fac despre nimic iluzii". Se indereaza clar despartirea apelor in doua- prostii stint larvarii de zi cu zi, fericirea lor se rezuma la a aduce spre gura si in buzunar. Pe cand ceilalti, mai pun ceva si pentrucap. De aceea, prozatoarea a oferit parca intr-o opozitie ireductibila descrieri de tot felul privind toasca lui madam Delca, de care nu se desparte niciodata. Ea poate fi si simbolul gospodinei de conditie medie sau subdezvoltata, a carei misiune este obligatia de a intretine gurile casei. Dar pentru Vica ea ramane oricand o mica magazie porila, in care duce cate ceva (putin) la rude, la nepot de exemplu, dar asteapta si mai mult de la fostele sale "cliente". Daca n-am forta atia, am zice ca toasca este un "jurnal de bord" al tuturor calatoriilor Vicai in cursul zilei sau zilelor.
Opus acestui "jurnal casnic", efemer, neinsemnat, intalnim in roman un adevarat jurnal al profesorului unirsitar Stefan Mironescu din perioada primului razboi mondial (22, 23, 27 aug. 1916-7,11,12,15,18,19,23sep-tembrie 1916). Adica subintelegem ca timpul poate fi clipa pentru cei simpli, dar poate deni istorie si intra valoric in eternitate pentru cei intelepti.
Fiind si un roman al varstei a treia, cum spuneam mai inainte, prin prisma biologicului in decadenta, romanul poate fi si o scrutare a mediilor socio-profesionale prezente de-a lungul a zeci de ani. Cert este ca autoarea se refugiaza in trecut nu cu un scop politic sau polemic, receptorul isi culege datele ce-l intereseaza din intreaga naratiune. Din acest punct de dere, romanul are un vadit fond documentar. Asadar, de la varsta a treia in sus, spatii, timp, medii, ganduri, relatii s.c.l. se aglomereaza mai cu seama in conrsatia celor doua femei. Doi pe-un balansoar sau Vizita batranei doamne, nu ? Apropiind scrierea de cele doua cunoscute piese nu facem decat sa-i imprimam romanului dimensiunea lui existentialista care opereaza intr-un al acumularilor, unde vantul anxietatii biciuie supragheat, gata de a deni uragan. Caci daca madam Delca se impacienteaza fatis pentru faptul ca nu primeste mica pensie promisa (25 lei) mai repede, ca nu infuleca si ea ceva, dand mereu semne de agitatie, madam Ivona cade si recade intr-o dulce melancolie alternata cu stenahoria.
Fiind o obisnuita a casei, de pe vremea doamnei Sofia loaniu, Vica Delca se arata stramtorata cand o de pe Ivona ca nu mai este ca mama ei, nici fiziceste, nici psihologicestc. Desi nu se de pe sine deloc. De felul cum este imbracata, cum mananca pe unde apuca si dupa felul cum gandeste, pare a fi desprinsa din anturajul zgarcitilor gen Hagi Tudose. Numai ca autoarea nu are in dere sa realizeze pe de-a-ntregul un astfel de personaj, nu tipologia in sine sau caracterul in trasaturile cunoscute, ci voluptatea rostirii de pe loc. Deoarece madam Delca este surprinsa plecand de acasa si pasind "incet printre pietrele strambe din curte, peste care s-a asternut poleiul de dimineata".
Suntem, asadar, intr-o dimineata a unui anotimp incert. Speculand, ar trebui sa dem aici un semn al corelatiei dintre natura si om. Natura inca "hiberneaza" ca-ntr-o grota a mortii. Oricum, varsta a treia este anticamera pierderii in fluxul continuu al timpului.
Pe de alta parte, tot in ul semnificatiilor, trebuie inregistrata sederea fara rost^ placida a sotului ("lighioana batrana"), denit capricios ca un copil mic. In acest sens, afronturile pe care i le face madam Delca pe un ton de jandarm - de la atentionare, pana la blesteme, unele fabricate de ea, fara perdea - sunt semnele unei relatii conjugale ajunsa la saturatie in care se chibzuieste totul pentru supravietuire. El isi manifesta "iesirile" prin pozitia mutului in fata televizorului. Deci, in fata unui sistem informational dirijat, varsta a treia receptioneaza totul pentru a-nlatura plictisul. in schimb, Vica are alt antidot - vizitarea chilor cunostinte, in fata carora isi mai poate rifica personalitatea. Din cand in cand, pasul ei prezent se-ntretaie cu amintirile de familie si cu cele profesionale, pe cand ea tinea pravalie, avand musterii de toate felurile, ori relatii in lumea atat de colorata a negustorilor.
Pe alocuri, romanul are o unda sau chiar o briza din Groapa lui Eugen Barbu - lumea noua creste odata cu trecerea in varsta a Vicai Delca. Aci pare sa inteleaga, aci, nu. Fiindca niciunul, desi multi o saluta cand o vad, nu vine sa-i dea (pe degeaba ! ) cativa lei "ca ti-o prinde bine". Prinsa imediat de o posibila revolta, Vica Delca reflecteaza in panseuri:
"Asa-i pe lumea asta, cat ai sa dai, esti bun, cat nu, nu faci o ceapa degerata, stie ea, cate-a trait si-a vazut, poa sa inte pe altii. Scoala vietii, ca alceva, ce-a stiut ea alceva, decat munca si munca ? Nimic alceva, decat munca si munca"
Se de bine, cu ochiul liber ca prozatoarea este bine instalata in exprimarea eroinei, impartind impreuna impresii din acelasi spatiu si despre aceleasi personaje.In foarte multe imprejurari revine amintirea "lu'mamica", pentru care Vica Delca are un cult, fiind in stare sa nu-i intineze memoria dupa cate a facut ca familia ei numeroasa sa aiba unitate si minimul de trai.
("Sa n-o fi dat pe mamica de suflet, s-o fi crescut cu baiatu si.cu ailanta fata, e-hei, alta i-ar fi fost si bietei mamica viata! Ar fi mers si ea la pension, si-ar fi crescut ca o domnisoara, si nu s-ar fi maritat c-un oltean, si n-ar fi stat la tejghea, si n-ar fi batut noroaiele Pantelimonului, cu sapte copii agatati de poala ! Biata mamica ! Sa n-o fi dat ma-sa grecoaica, de suflet, alta i-ar fi fost viata, si poate nici n-ar fi murit la treistrei de ani, coscogea femeia-n putere!")
Daca ramanem in acelasi perimetru al varstei a treia, amintirea devine liantul fara de care viata nici nu poate exista. Personalitatea Vicai Delca se implineste, nu dupa amintirile mai recente sau mai indepartate din familia ei, ci din casa marii disparute - Sofia loaniu. Desigur ca romanciera a plasat-o intr-o asemenea familie cu staf, fiindca aci istoria scrisa si nescrisa a acului XX cunoaste cele mai palpitante ini. Cu atat mai mult cu cat fauritorii ei au disparut sau lasat urme prin colaboratori apropiati marunti ai casei, urmasi, dosare, acte, diplome, fapte. Interesul pentru familia nobila, ca nucleu social, de la realismul englez din sec. al XVIII-lea pana la postmodernismul care solicita prezenta expresa a documentului, a ramas constant. Si la americani, francezi, rusi, polonezi, romani gradul nobiliar al familiei a solicitat pe autorii de proze la instigatii de arhi sau la inntii minime, credibile. Romanele ciclice sunt o dovada in aceasta privinta. in ceea ce o priste pe Gabriela Adamesteanu, trecuta prin atatea lecturi ale romanului (tipologic, de atmosfera etc, etc), textul Diminetii pierdute devine polifonic. In el se consemneaza din unghiuri dirse impresii despre aceeasi fiinta, obiect, idee, document, situatie s.a.m.d.
Locul "analizei": batrana casa a Sofiei loaniu, a carei familie este pe cale de disparitie. Batrana doamna, nita "candva" din afara capitalei, intretine un mariaj normal cu Mironescu pana cand intrusul, amorezul, amantul clasic se infiltreaza si casnicia devine de forma. Chiar nasterea fetitei Ivona o deranjeaza pe tanara adulterina, incat cultul tatalui intretinut de Ivona Scarlat mai tarziu are explicatii firesti. Nu este nimic oedipian in aceasta relatie afectuoasa, posibil de explicat prin tratament freudian. Si ca un facut, ca un dat al sortii, delicata Ivona are parte de un sot cartofor si ginecolatru (avocat, nici nu se putea altfel in lumea buna ! )Iar pentru a nu deteriora relatiile si imaginea buna a familiei, sufera in tacere, incurajandu-se ori de cate ori are ocazia de a vorbi despre. Chiar si de fata cu Vica Delca, omul casei, de!, lasa lucrurile, daca este imboldita, sa capete o aura de ambiguitate. Ea si asa este mai multumita.
Flirtul Sofiei cu Titi Ialomiteanu este observat de profesor, dar, fire superioara, din stirpea oamenilor galanti, gentlemeni, Mironescu trece cu derea totul..
Dupa cate lasa romanul a se intelege, intalnirea urmasilor acestei clase nobiliare - Mironescu / Ioanfu - este pregatita de Gabriela Adamesteanu cu o minutie cinematografica. De la mersul pe jos - incet-incet, la observatia taioasa ("S-a-nmultit derbedeii, s-a umplut de tarani si de derbedei Bu-curestiu"), i-apare textul depesei trimisa de Ivona sa-i faca o vizita: "Draga, madam Delca, n-ai mai nit de mult pe la noi, te-asteptam in cutare zi". Numaidecat, Vica trece la o cugetare consolatoare, "atunci stii ca-n ziua aia te-asteapta, nu bate orasu".
Ei bine, de la aceasta siguranta recunoscuta, in cautarea casei Ioaniu, madam Delca intampina tot felul de obstacole pana a gasi-o pe Ivona. Mai intai foarte precipitata din cauza unor nevoi fiziologice. Mai apoi, gasind toate usile de intrare inchise incearca sa astepte pe scari. Aici, umilinta este desavarsita. Descrierea tuturor amanuntelor legate de casa-ramasa izolata, din cauza noilor blocuri de locuinte, care i se ridicau in preajma, si deci fara cunoscuti pe strada, curtea pustie, tradand absenta unei maini barbatesti de gospodar, atmosfera de zaceala din jurul ei-apoi ale amanuntelor depistate de madam Delca dincolo de ceea ce de tot omul au ceva de neorealism cinematografic italian in ele. Si intr-un tarziu, cand totul parea pierdut, apare in pragul casei Ivona Scarlat foarte degajata pentru a iesi in oras. Bucuria intrederii (de departe falsa, fardata) ia amploarea unui cosmar, din care femeia nu va putea sa iasa, fiind mereu prinsa in etuva limbajului Vicai si a asteptarii fara sperante a sotului ei. Trebuiau sa mearga impreuna la ora 19 la o casatorie religioasa.
Prinsa intr-un asemenea cleste, ca in fabula cu capra, lupul si varza care trebuiau trecute puntea, fara a se stirbi din viata lor cu ceva, Ivona accepta totul intr-o resemnare benedictina. Si participa, cum putea oare altfel ?, la un taifas interpretand si rastalmacind "vietile personale" ale parintilor sai, viata ei, timpurile de ieri si mai putin cele de azi s.a.m.d.
Venind in ajutorul personajelor (sper ca nu este nici o greseala de gandire !), Gabriela Adamesteanu deschide paranteze despre Margot, Titi Ialomiteanu, Stefan Mironescu, Sofie, in tot modulul al Vll-lea.Incarcatura sociala, profesionala si politica privind istoria satisface pe cititorul balzacian, dar si pe amatorul de ieri al romanului politic. Va aa satisfactii si pentru felul ostracizarii unor intelectuali de ieri, pentru urmarirea lor pana in panzele albe - inchisoare sau canal, recompensarea apoi, dupa caz. Va intelege motivul neintoarcerii in tara a unor transfugi, greutatile de comunicare cu ei telefonic, prin pachete sau scrisori, semnele linistitoare impuse de securisti pentru a "colabora" s.a.m.d.
La acest modul credem ca prozatoarea, in intentia de a realiza un roman total, (roman fresca, fluviu, cum li se mai spunea pana deunazi unor asemenea scrieri ambitioase), a incarcat pletoric naratiunea care serste, e drept, la luminarea unor unghiuri epice, dar nu o adanceste ; cu o singura exceptie -Mironescu. Poate ca maine - peste o suta sau cinci sute de ani, vreun cercetator al perioadei de inspiratie va consemna toate aceste "paranteze" ca binenite pentru informatia de epoca. In literar, insa, intre inile 142-333 se afla un alt roman, chiar de sine statator. Singura apreciere pe care i-o acordam autoarei aici este registrul stilistic diferit, clasic, european. Exista parca o mai mare grija pentru a nu realiza dese jonctiuni de regionalisme si exprimari populare. Dimpotriva, intelectualiza-rea exprimarii nu mai irumpe din spontaneitate ca pana aci, sau dupa aceea, ci din calcul lingvistic, ale carui efecte stilistice se decripteaza cu alte mijloace, cu alte tehnici. Domina in acest al doilea roman monologul, observatia autoarei, atitudinea ei, de multe ori, retrasa fata de, inrudita cu obiectivitatea si pronuntarea adevarului.(, cel mai palpabil exemplu despre politica filogermana a unor romani, din preajma primului razboi mondial) Este greu de precizat in aceasta parte a romanului - spre ce naturi tipologice se-ndreapta optiunea autoarei, desi pana la urma raspunsul ar fi fara interes. Dar trebuie precizat insa ca doi barbati - unirsitarul Stefan Mironescu si satelitul sau Titi Ialomiteanu, desi preocupati de acelasi domeniu in viata civila, in cea intima si politica se deosebeste total. Colaboratorul profesorului va sfarsi lamenil si odata cu el si Margot, acuzata de complicitate prin tainuire, drept pentru care face ceva puscarie. Si iarasi autoarea - ca un Eugene Sue al zilelor noastre, ia note si notite pentru a nu-i scapa nimic, iar cititorul curios sau interpretul cititor, punandu-si intrebari de diferite calibre sa poata gasi in sectiune toate raspunsurile.
Frumoasa ambitie, frumoasa fictiune, care nu cade prea departe de trunchiul istoriei. Scenele cu bombardamentele, in general cele de razboi, nu sunt deloc inntate, iar impartirea lumii, a intelectualilor in primul rand, in grupul celor pentru si a celor contra ramane o realitate indezirabila. Presa vremii a comentat indelung aspectul problemei. Iesirea "din labirint" a fost extrem de controrsata. Sigur acum (cand scrie autoarea ! )istoria S'-a stratificat, lasandu-ne a crede dupa purgatoriul celui de al doilea razboi ca nu mai sunt enigme. Si totusi, fata de Camil Petrescu, participant direct la operatiunile primului razboi, textul Gabrielei Adamesteanu piloteaza pe amintirea unora si pe insemnarile altora. "Sferele de constiinta" ale unor personaje sunt analizate in detaliu de criticul Valeriu Cristea in articolul O dimineata de o suta de ani, ( sectiunea Fereastra criticului, Buc, Edit. sectiunea Romaneasca, 1987, p. 20l-215). Acelasi critic, in general cu fine si patrunzatoare observatii despre carti, crede ca titlul romanului "e o certa ironie" () "a unui sentiment de irosire" a unui "anumit interval de timp". Noi credem ca titlul impune si o constatare mai drastica, apartinand personajului madam Delca, dupa ce inregistrase cel putin doua esecuri in tentativa de a strange ceva parale sau orice de ale gurii, de la cumnata sa, sotia fratelui Ilie, si de la Ivona Scarlat. Abia spre seara, dupa adevarate schimburi coloc-viale cu Ivona, Vica obtine banii doriti - 50 lei pe doua luni / ca o pensie viagera, lasata cu limba de foc de batrana Sofia Ioaniu. Si aici ar interni a doua explicatie a titlului - dincolo de regretul in sine, deci dupa ploaia asteptarilor controrsate, apare soarele sperantei si, in sfarsit, buzunarul femeii se incarca de suma mult dorita.
O a treia explicatie ar ni de la autoare - care, detasata, chipurile de intregul esafodaj, cu increngaturile lui epice uluitoare, ne atrage atentia ca substanta valorica a sectiunii se afla toata sau in cea mai buna parte numai acolo, unde se intampla ceva dimineata.
In aceasta ordine de idei, faptul ca substantivul din titlu nu primeste semnul unui articol nehotarat - o - ("o dimineata") ne consemneaza doar exceptia de la regula. Adica, de fiecare data cand primea depesa pentru a-si ridica banii chiar de la sursa, madam Delca era ea asteptata si curtata. Or acum, este inrs. Poate si unde - lasa scriitoarea sa se inteleaga, - intalnirea de azi a fost hotarata aleatoriu de Vica Delca. Si deci Ivona Scarlat are circumstante in suspiciunea ei fata de chea vizitatoare a casei. Oricum, obsesia scurgerii timpului, fie in clipe, zile, ani, luni ramane o componenta constanta a prozatoarei si in celelalte scrieri ale sale ("fiecare zi, o zi de vacanta"). Pe cele doua coordonate existentiale - timp si spatiu-memoria provocata sau involuntara desfasoara ample volute epice, adesea memorabile. Istoria concreta a unei familii Sofia si Stefan Mironescu, intai, apoi Sofia-generalul Ioaniu se constituie ca pretext, ca pista de lansare, dar si de sosire a informatiei concrete ori inntate. Ea se desfasoara, in real, incepand chiar cu anul 1900 si terminandu-se cumva imediat dupa cutremurul din 4 martie 1977. Valeriu Cristea, ocupandu-se minutios de interferentele timpului concret cu cel fictional, nota: "Mai toate enimentele si problemele acestei epoci sunt de gasit in romanul Gabrielei Adamesteanu : rascoalele taranesti din anul 1907, razboiul balcanic din 1913, primul razboi mondial, dramaticii ani ai neutralitatii, avantul intrarii noastre in razboi si amaraciunea retragerii, tragedia refugiului si a ocupatiei germane, ineditele bombardamente, perioada interbelica, miscarea legionara, regimul Antonescu, Dictatul de la Viena, al doilea razboi mondial, lagarele de concentrare, Stalingradul, 23 August 1944, razboiul antihitlerist, anii'50, perioada reabilitarii celor pe nedrept pedepsiti"
Misiunea istoricului literar nu ramane de a cantari farmaceutic cata istorie adevarata a trecut in gandirea si limbajul personajelor, ci, in primul rand, ce semnificatii trezeste o asemenea istorie bogata peste timp la nilul constiintelor, avand in dere atatea mutatii (fundamentale) in viata romanilor. Constatarea noastra este ca istoria reinviata prin cele doua femei reprezinta imaginea cea mai vie, cea mai dinamica, proaspata a doua constiinte torturate de trairea sinuoasa a timpului care le-a tatuat atatea de-a lungul vietii. Meritul Gabrielei Adamesteanu este cu atat mai remarcabil, cu cat pornind de la fapte marunte, derizorii in aparenta, stie sa urce sau sa foreze in timp pana la a sili cote inalte, de voltaj ridicat, fie al vietii particulare, fie al celei familiale sau al vietii sociale si politice din Romania.
Toate acestea se deruleaza printr-o fuziune impecabila, originala dintre realitate si fictiune. in documentar, am constatat cate ceva, in estetic insa romanul impune o forma epica de rostire a adevarului si inscrie in galeria tipologiei feminine romanesti doua nume de referinta : madam Delca si Ivona Scarlat. Ba mai mult, fata de alte personaje feminine romanesti, memorabile, care pot exista si singulare-Vidra, Doamna Clara, Vitoria Lipan, Catrina s.a. - cele din romanul de fata fac un cuplu ireductibil. Ele se lumineaza reciproc si devin complementare, impreuna inchizand si deschizand un unirs. Componentele acestuia contin tot ceea ce atat de simplu numim - viata. Ceea ce ramane insa foarte interesant de analizat este faptul obiectiv-subiectiv, pe care-l semnalam in intretaierile colocviale ale celor doua femei. Cel mai puternic actant - Vica Delca, in simplitatea ei sociala, se da in vant dupa postire, imitand la infinit. incepe cu sotul ei ("lighioana batrana"), apoi cu mamica, fratele Ilie, nepotul Gelu si, aflata in casaMironescu- Ioaniu, cu batrana doamna Sophie, apoi cu Margot, chiar cu profesorul Mironescu, tatal mult adulat de fiica lui, Ivona. Nu se sfieste, ca in afara acesteia, cand este singura, s-o imite si pe ea.
De retinut ca in jocul ei atoatestiutor, schimba mereu registrele rbale, chiar cand e vorba si de sine. Ba se compatimeste, ba se lauda peste masura, dar de fiecare data crede ca este singura care, nu numai in familia ei, a tinut dreapta cumpana Adevarului, fiindca a fost cinstita si morala. Aceeasi impresie crede ca o are toata lumea despre sine.Incercand sa adune astfel de opinii, autoarea sau chiar Vica inregistreaza:
"aia chi [oamenii - n.n.] toti o stiu.
- Saru'mana, madam Delca, ce mai faci, saru-mana, madam Delca, striga de cum o vad.
Toti o iubesc si o apreciaza. Si ea se opreste la vorba cum da de cineva: fiecare cu suferinta lui, care cu ficatu, care cu bila, care cu tensiunea. La cati a dat pe datorie, ar fi femeie bogata"
Tenacitatea Vicai Delca are ceva din Mara lui Ioan Slavici. Pe de alta parte, dominand prim-ul actiunii, ea deschide si inchide romanul. In prima ipostaza, este hotarata sa iasa din letargia pensionarului si sa mai umble. Deci, dintr-un spatiu saturat, inchis si plicticos, iese intrand intr-unui in care istoria navaleste peste ea. Ea insa isi pastreaza echilibrul prin judecati simple si ganduri clare, apoi in trecere la rude, in casa boierilor Mironescu-Ioaniu unde este coplesita de amintiri. in prezenta Ivonei, pentru ea timpul se dilata imprevizibil si-n ciuda stangaciilor sau a nonsalantei rbale, ea constituie candva pentru Ivona un sprijin moral real, pe care aceasta il si recunoaste. De unde la inceput, descoperirea Vicai Delca pe scarile casei, ca un Dinu Paturica asteptand sa intre in paine, o enervase pana la exasperare, fiindca o abatea vizibil de la treburile ei ificate, in timpul, dar si in urma taifasului, are sentimentul ca s-a mai reconfortat.
La randu-i si ea, Ivona Scarlat, pare a se dedubla, dar nu fatis ca limbuta sa interlocutoare, ci mai mult interiorizat, mental. Dar niciodata la modul vulgar sau romantios. Nobletea stirpei, a neamului, a caracterului ei ii rticalizeaza exprimarea si gandurile, vorba ceea - vremea buna, de dimineata se cunoaste. Jocul sau atitudinal are inteligenta autoarei care, desi publica intr-o epoca incarcata de dogme, cenzura, clisee, note politice (suntem in 1983 !), nu subscrie nici uneia dintre ele. Ba am spune ca trece duios peste ele, redand personajului nobiliar adevaratul caracter, adevarata maretie tipologica. Oare din orgoliu national, citim in proza realista engleza de ieri, dar si de azi ca anumiti reprezentanti ai high-life-ului se lauda ca descind, prin arborele genealogic, din cutare rege, regina sau nobili traitori cu cateva sute de ani inainte ? Nu, ci din mandria de a trasa noi fatete ale nationalismului, ale specificului acestuia. Nu s-a vorbit si la noi de boier de vita che, boier de neam ? Nu sunt ei o parte de noblete peste timp care confirma ca stratificarile sociale la noi nu sunt cu nimic mai prejos, sau nu sunt altele fata de cutare sau cutare tara avansata, ori democratica din Europa sau din lume ?
Daca in jocul rbal al lui madam Delca se simte ironia, caricatura nu de putine ori, in cel al Ivonei Scarlat, se desprinde supragherea calmului observatiei, dreapta cinstire a celor dragi. Nu se cruta nici pe sine in implicatiile provocate de madam Delca, incat la un moment dat chiar crede in ceea ce Titi Ialomiteanu a spus : "cat adevar exista in imaginile prin care ceilalti ne descriu".
Multe perspecti se pot deschide in aceasta directie. Altfel spus, oamenilor nu le este indiferent cum sunt priviti de altii. Chiar un profesor / ca Mironescu constata deloc epicureic: /
"Simt cu cata neintelegere sunt privit, ca un om foarte egoist, fara inima si, desigur, in plus razbunator".
Reflectia aceasta vine foarte tarziu, cand Sofia, sotia lui, ii acorda toate atentiile si toate onorurile.
Lumea si oglinda ei - conxa sau concava - raman ca o sabie a lui Damocles, cautata, dar si evitata. Parca un singur personaj se sustrage acestor priviri ale lumii - Niki Scarlat, cel care terorizeaza prin politeta exagerata sau prin indiferenta pe Ivona Scarlat, propria-i sotie. Absenta fiului lor, Tudor, ramas in strainatate, lasa a se intelege ca are dreptul sa flirteze, sa fie trisor, chiar cu propria-i viata. Absentele nenumarate din familie tradeaza un caracter unilateral, profitor al nobletei care il inconjoara. El nu tresare deloc la sentimentele nobile ale sotiei sale, chiar si dupa cativa zeci de ani,
cand ea ii vorbeste de "bietul Papa". Carierist marunt, si-a facut din vicii o adevarata profesiune
Desi prin termenul de modernitate s-au inteles atatea (de la popor la popor), o singura idee a fost acceptata de toti comentatorii si teoreticienii cuvantului si chiar ai curentului - el s-a aplicat, pentru roman, la inceputul secolului al XX-lea. S-au luat in calcul aspectul fictional, documentar, tipologic, limbajul. Din aceasta ultima perspectiva, desi salturile sunt vizibile, adesea transante in ceea ce priste personajul-fara de care nu poate exista actiune, parerile sunt dirgente. Francezii au si teoretizat o astfel de opinie, dar au si publicat romane fara personaje. Americanii au vorbit de personaje ca niste marionete ale unor actiuni concrete, pe care istoria le-a inregistrat ca atare. La noi, adesea, se crede, ca a fi modern inseamna sa te opui la ce s-a creat ieri, chiar daca a fost bun. Conteaza astazi numai ceea ce se creeaza sub ochii nostri si pentru noi. Asemenea prejudecati mai staruie cand se vorbeste de postmodernism si de literatura unor generatii :'70,'80. '90, ca si cand, in aceasta succesiune, n-ar functiona o dialectica a afirmarii si negarii.
Am oficiat un asemenea preambul teoretic, pentru a preciza in incheiere calitatea de exceptie a acestui roman al Gabrielei Adamesteanu - de a fi singular prin fondul realist al temei, prin echilibrul clasic al tipologiei, si prin modernitatea polifonica a limbajelor. Valeriu Cristea, pornind de la flaubertianul "madam Bovary c'est moi", scrie entuziast : "madam Delca suntem noi, am putea spune, noi toti oamenii cu defecte si calitati. Simpatia si increderea pe care prin ansamblul manifestarilor sale ni le smulge in romanul Gabrielei Adamesteanu acest tip de personaj ne indica gradul reabilitarii lui. Insignifianta Vica e o forta".
Polifonia limbajelor are o explicatie in treptele timpului, alternand prezentul cu trecutul, monologul cu dialogul, jurnalul cu marginaliile rostite despre altii, dar si despre sine. Cel putin in cazul protagonistelor femei - Delca si Ivona Scarlat.
Daca prezentul si trecutul sunt fete ale istoriei traite, vazute, auzite - si apoi comentate, din alta perspectiva, atunci, Dimineata pierduta este, sub acest aspect, o buna, foarte buna cronica de familie, cum zicea Eugen Simion {Scriitori romani de cai, IV, Buc, Edit. sectiunea Romaneasca, 1989, p. 460)
Tipologia, in ordine ierarhica, dupa cuplul Vica Delca - Ivona Scarlat, inregistreaza triunghiul clasic al iubirii esuate : sot / romanistul Stefan Mironescu / - sotie / Sofhie / - amant / carieristul Titi Ialomiteanu.
Pentru a fugi de model, autoarea prelungeste flirtul intrusului si la Margot, sora Sofiei, fosta patroana a unei case de moda, la care a lucrat si madam Delca, dupa ce si-a pierdut pravalia. A fost un fel de croitoreasa, mergand si acasa la clientele nominalizate de stapana sa.
Este usor de observat ca Stefan Mironescu are ceva din complexitatea lui Aliosa Karamazov, la care personajul insusi face trimitere in text, latura dostoievskiana nindu-i dintr-o editie germana nu prea stralucita. Asemenea lecturi, desigur si multe altele care mustesc in ina sectiunii, dar si in substraturile ei, ii dau posibilitatea intelectualului rasat sa constate fara elavie unde se situeaza unii dintre romanii nostri, dar mai ales educatia facuta tinerilor.
Sufera si el de gelozie, nu in masura unui Stefan Gheorghidiu, ci in cutele trairii interioare din care izbucneste un autentic document psihologic -jurnalul. El este astfel o marturie pro domo care se cupleaza in ansamblul epic al scrierii cu opiniile celor doua femei. Iluminarea personalitatii profesorului, sotului inselat, tatalui admirabil se produce, deci, pe cai multiple, facand astfel ca in triunghiul citat, el sa iasa in prim-, fiind, la randu-i, de memorat. El sfideaza prin comportament, ca si prin jurnal, retorica oralitatii celor doua, indepartandu-se valoric de toti ai casei sau de celelalte posibile asocieri tipologice. Prin el, istoria propriu-zisa a epocii, cu framantarile ei politice si diplomatice, respira pe spatii lungi, intre care se asaza (involuntar) drama dubla a unui intelectual-patriot - cea interioara, sporita de sotia adulterina, si cea exterioara, generala a tuturor intelectualilor romani care-si visau altfel destinele tarii lor.Pentru Stefan Mironescu, romanistul recunoscut, spiritul atist intra de drept, ipso fado, in profesiunea lui. Asadar, pe suprafata intinsa a profesiunii lui, se ridicau intrebarile, comentariile, nelinistile razboiului. De aceea o parte din framantarile sale cuprind dezvoltate cugetari privind rostul vietii pe pamant, al oamenilor in cadrul marilor seisme sociale sau in cadrul schimbarilor de gurne, ori in legatura cu implicarea regelui, a familiei sale, a activitatii de palat in treburile tarii, inauntru si in afara.
Cat ii priste pe Margot si Titi Ialomiteanu, trebuie spus ca ei ne apar ca niste invinsi, chiar in viata lor intima. Ei si-au incurcat-o reciproc, uzurpand fericirea altora. Pentru autoare.ei se constitue si ca argumente forte in privinta celor care, situandu-se in afara istoriei, prin conspiratii si orgolii neadaptate, sunt aruncati peste bordul corabiei atunci cand devin nefolositori sau indezirabili. Umilirea lor este facuta natural, obiectiv. Ga-briela Adamesteanu ascunde pe teoreticianul matur si pe filologul rsat de fiecare data cand ei apar in jocurile epice ale sectiunii. Pentru exprimarea lor, adesea de suprafata, existenta lor fiind dictata de alte ratiuni, autoarea le strecoara deschis foarte multe neologisme si texte (mai mici sau mai mari) in limbile franceza si germana.
Spuneam mai sus ca intre inile 142-333 se afla scris al doilea roman, care, la o prima dere, nu face corp comun cu celelalte ini. Dar cum tocmai acestea comenteaza viata pulsanta din casa unei familii boieresti, pe care istoria scrisa nu a biciuit-o, de la infiripare pana la destramare, ele se constituie ca al doilea val de argumente, chiar din spatiul elaborarii lor, la dialogul spumant al celor doua femei - Vica Delca sl Ivona Scarlat. Istoricul literar poate desprinde de aici, din inile 142-333, cum proza buna, de traditie, privind clasele bogate in afirmare, de la Duiliu Zamfirescu, la G. Calinescu, Ion Marin Sadoanu, pana la Petru Dumitriu, Radu Petrescu, Augustin Buzura, s.a. are sau si-a castigat in timp scriitori reprezentativi.
Din acest punct de dere, este uimitor cum prozatoarea si-a asimilat detaliile metodei realiste, in forma ei superioara, clasica, de inalta comunicare si prezentare stilistica. Cititorul participa (sau este obligat sa procedeze astfel) la cunoasterea indeaproape a interioarelor casei Mironescu, a intalnirilor oficiale sau particulare de aici, a relatiilor de familie, in care cu mare atentie scriitoarea evidentiaza pe cele cu oamenii simpli - copii, gurnanta, servitoare, cini. Apoi iesirile in oras, cu diferite prilejuri - oficiale sau nu, dar si-n afara Bucurestiului, in mediul rural.
Toate acestea sunt redate intr-un stil sobru, viu, stil care are si proprietate si corectitudine etc.In periplul istoriei traite, auzite si vazute, se gasesc nenumarate ob-servatii-document. Ele au pornit cu siguranta nu de la postiri si evocari ale unor supravietuitori din acea perioada, ci de la acte de epoca, de la studiul si interpretarea lor. Retin, pentru acest aspect, cateva note despre personali ta tea regelui Carol. Reproduc un citat (mai mare), desprins din argumentatia solida a profesorului Mironescu :
"Faimoasa scrisoare a regelui Carol ce se gea la straini de noi continea macar cateva pasaje interesanteCum sa negi ca o constitutie prea democratica a fost daruita prea devreme unui popor ce nu apucase sa stie ce insemneaza libertatea, ce inseamna democratia si care abuza de ele ? Cel ce va umbla peste ani prin gazete, prin memoriile noastre, risca a fi asurzit de un ingrozitor vacarm : zeflemele si acuze neincetate ! Pas un seul qui s'abstienne d'egrantiner l'autre de ses railleries ! Des scenes tres cocasses et parfaites de ridicule ! Un furnicar de siluete grotesti, ce nu par, ca papusile de balci, a fi miscate decat de sforile ambitiei si lacomiei! Singuri ne descriem astfel, angajati tot timpul in adrsitati patimase, vociferand in continuu la Dacia, la Eforie, la Orfeu sau la Lidertafel, interpeland cu insolenta in Camera si boicotand proiecte bune de legi numai pentru ca Ie-a propus adrsarul, tinand admirabile discursuri fara sa am deloc dreptate ! Ce avocati am facut, in numai cateva decenii, ce vie viata parlamentara ! Una dintre primele din Europa! Pornind din orisice revolutii pe care primarul Ie imprastie cu cativa jandarmi calari si cu praful ridicat de tainurile maturatorilor, mergand cu orice motiv marunt la Palat ca sa strigam acolo Jos Carol I, rusinea tronului Romaniei! Jos gurnul banda de asasini ! Lasand studentii sa-si cheltuie entuziasmul tineresc, ridicand baricade, tinand discursuri incendiare, catarati pe statuia lui Minai ViteazulCum sa nu zambeasca acel urmas si sa piarda din dere ca tot ceea ce inca are sa-I inconjoare - case, legi, bulevarde, expresii, societati de asigurari si credit, conntii, banci, poduri, gari, care alegorice la marile defilari, scoli si asa mai departe, vor fi fost facute in spatele acestei zar, de inima si mai ales, de mana noastra, ce construieste burghez si trainic"
Este usor de vazut cum autoarea stie sa impuna personalitatea unui mare patriot care judeca drept in fata istoria ce se deruleaza si cu ajutorul sau.Luciditatca este dominanta care se desprinde din aceste memorabilele de caz, amintind de substanta camilpetresciana a unor "suflete tari" care nu abjura de la doctrina tarii, de la a servi cauza ei, datorita unor imprejurari sau altora. Desigur ca autoarea, cand isi asuma asemenea formulari pentru Profesor, pleaca si de la ideologia de etapa a scrierii sectiunii, pentru a lumina-o pe cealalta, cat se poate de bine in fibrele sale interioare.
La o prima dere, romanul modern, nefacand caz de natura, de descrieri ale acesteia, a lasat impresia ca aprioric nu-l mai intereseaza un asemenea segment al vietii. Si aici, autoarea strecoara (polemic) o atitudine benefica, meritorie. Daca nu staruie ca Hortensia Papadat-Bengescu in racolarea de bucle psihologice in a diagnostica boala lui Mironescu, in schimb, nu-i este indiferenta starea exterioara a acestuia. Numaidecat noteaza, dupa ce personajul este amplasat intr-o lunga si profunda dezbatere :
"zambetul ii ramane atata timp pe obraz, pana incepe sa-I stranga cearcanele adancite, violet maronii, si imprejur parul rar, patat de caruntete".
Pe linia acestor insemnari fugare sau in spatele lor, Gabriela Adamesteanu de o natura estompata, parca estropiata :
"Afara, prin ferestrele limpezi, catifeaua albastra a clematitelor pe cerul luminos, rose-pale, auriu. Dedesubt, hatisul stufos al glicinului, serpuind printre nodurile batranului tei. Jur imprejur, solzii luciosi ai iederei care insmanteaza fastuos peretii, lasand numai deasupra burlanului cu cap de leu sa sticleasca, impudica, goliciunea alba a zidului. Jos de tot, in intuneric, lespezile de piatra infundate in pamantul gras, acoperite de muschiul rde-negru. Aici, penumbra dulce a salonului, impaienjenindu-se de amurg, mobila de mahon care nu mai luceste a nou, plissa rde care a inceput sa se roada"
Scriitoarea dodeste astfel ca natura are alta functionalitate acum - sa fie pusa in slujba descrierii obiecti si a oamenilor. O descriere in sine pare ridicola si, deci, inutila.
De mentionat, in treacat, ca aceasta calda pledoarie se desfasoara in prezenta micutei Ivona (micuta vulpe). Interlocuitorii sai (cam aceeasi, acasa), Sofia si Titi Ialomiteanu, asculta nu din interes, ci din obligatie confraterna, din cochetarie erotica, pentru a fi lasati in pace sa-si desfasoare amorul lor ilicit. Oratorul insa nu-i slabeste din chingile demonstrarii adevarului, care pornit de la starea lor, ajunge la generalizari, la emiterea de aforisme ce definesc in buna parte nu numai starea de ieri a intelectualilor sau a romanilor, ci si pe cea de azi. Tot aci trebuie incadrata analiza fina, exacta a romanilor cu tarile occidentale, Franta, Germania. Nu este exclusa analiza legaturilor noastre cu puterea Rusiei s.a.m.d. De fiecare data, fiind temperatura ridicata a demonstratiilor, autoarea este prin preajma si-i face fisa psiho-fiziologica a profesorului. Nu uita ca din salon sa mai arunce o privire prin fereastra, unde constata indata:
"o lumina aurie incinge cerul si contureaza cu negru acoperisurile cu tigla rosie de vis-a-vis ce imperceptibil se modifica aerul dulce de- afara, ce infinite nuante capata !"etc. etc.
Nu spunea una din legile esteticii realiste ca personajele tipice actioneaza in imprejurari tipice ? Slogan usor de %'erificat pe toate operele din cadrul realismului. Dar nu speculat abuziv, fiindca duce la dogma si schematizare. Densitatea realista a romanului vine din caleidoscopul moral al ' personajelor feminine, pentru care autoarea foloseste rbe sau modalitati rbale la toate diatezele. Personajele sunt puse sa descrie, sase descrie, sa fie descrise. Vocile lor se aud si vor sa se convinga in raport cu o norma morala sau ideala, fie apartinandu-le in mod expres, fie connind asupra ei in discutii. Ori pur si simplu banuita sau acceptata la celalalt. Este vorba mai cu seama la Vica Delca si Ivona. in ceea ce il priste pe Stefan Mironescu, el iese din cadrele prezentate de cei din jur, deoarece personalitatea lui puternica, tutelara ramane Modelul la care se raporteaza altii. El este constient de o atare pozitie pe care o detine, chiar si in familie. Ratiunea insa il impiedica sa fie un revoltat. El ramane un distant lucid, calculat pana la detalii.
Aplicand o grila psihanalitica in privinta tipologiei din roman, am constata urmatoarele :
1. Vica Delca, aflata demult la pensie, si, deci, inaintata in varsta, prezinta cele mai accentuate note de-ntoarcere (inconstienta) spre propriul sine. Invocarea parintilor sau bunicilor, deci trarsarea propriului arbore genealogic se face cu gustul unui chirurg obsedat de profesie care inlocuieste tamponul de vata aplicat pe o pata a pielii numaidecat cu incizia.
Vica Delca urca si coboara in timp, calcand in strachini si farfurii cu vorba ei de cizma, lasand impresia omului cu experienta de viata care poate povatui si musai trebuie sa fie ascultat. Ea se socoteste instanta in actiune : cu sotul, cu nepotul, cu unele cumnate. Chiar cu Ivona, ea imblanzindu-se, ori supraghindu-si reactiile, atitudinea si vorbele pana mananca si bea, ori obtine acea "pomana", in amintirea Sofiei loaniu.In aparenta, Vica Delca rosteste exact ce gandeste. Dar in fond, spiritul de actor o aduce adesea la depersonalizare. Ea trebuie sa imite, sa reproduca, dar sa emita si o parere personala. Fara ea, existenta ei se pare searbada. Si unde ar putea ea dodi toate acestea, decat in fata unei fiinte dotate superior, cu accentuate aere de carturar, cum este Ivona Scarlat.
2. Aceasta, dimpotriva, freudist vorbind, reprezinta supraeul, cu toate ca : "bietul Papa" ii apare viu, apropiat in toate cugetarile ei. Intervine in cazul ei presiunea conntiilor nobiliare, a vacumului social, teama de popularitate si de izolare. Atunci, ea isi asuma constient "coborarea" spre clienta sa, fara a pierde din dere macar o clipa cu cine se conrseaza. Numai impreuna pornesc in cautarea timpului pierdut. Ea vine cu idei, interlocutoarea sa cu fapte traite si auzite.
3. Stefan Mironescu este singurul personaj care echilibreaza in puternica sa personalitate, in propriul eu, starea voluptatii politice si sociale care-i asediaza pe toti, cu problematica familiei, in fond cu nedescoperirea ei. Rectitudinea sa, in numele principiilor fundamentale de morala, de etica si noblete, se poate desprinde admirabil din Jurnal.
N. B. Pentru ca o critica psihanalitica sa fie posibil - completa s-ar cere texte justificati din roman care sa depaseasca genul proxim, apeland apoi viguros la diferenta specifica.
O ultima intrebare vizeaza retorica oralitatii, care prin madam Delca impune un stil, folosit parcimonios in literatura romana de pana atunci. Impresia de masivitate creeaza si o complexitate a exprimarii care poate alimenta, cum scriam mai sus, pe dialectologi, pe lingvisti si stilisticieni multi ani la rand. Fiindca varsta a treia - cea reperata narativ, in roman - este asa de autentic prezentata - cu toate intretaierile si conexiunile aferente, incat ai sentimentul ca asculti de pe o caseta inregistrarea de ieri, sau de azi facuta in casa sau in plina strada. Jocul miscarilor celor doua femei este plin de subtilitati, degajand conotatii extrem de multe, cu toate ca ele se desfasoara intr-un fel de deja vu. Auditivul impune si o gramatica a receptarii. Ea ramane corolarul limbajului Vicai Delca. Extrag un fragment din discutia purtata pe patul de la spital, unde nise, in vizita nepotul ei:
" io am trait o viata de om! Si oi aa tu sectiune, da'io am scoala vietii! Scoala vietii, curs seral, cum ii ziceam si lu'madam loaniuSi ce mai radeam amandoua! Da'de ce sa-ti vie sa sari asa ? Daca mai vorbim si noi, una-alta, ce-i rau intr-asta ? Vorbim, de! Ca d-aia ne-a dat Al-de-Sus gura! Haideti, lasa astea, sa vorbim ce trebuie, ca acu zice astia sa pleci si nuSpune-mi cu pensia ce-a facut postasu ? A vrut s-d lase la Rcli ? Ei, parca mi-ai zis, parca nu mi-ai zis data trecuta, nu1 stiu Si daca-mi zici .de doua ori, ce ? Si aia cu demolarea a mai nit ? N-a mai nit, sau nu stii tu ? Daca n-a nit acu, vine ei, cum se mai moaie geruDa haidi, mai stai, lasa-i sa plece p-ailanti d-a nit devreme"
Reproduc si un fragment dintr-o replica data de Ivona Scarlat ca o consolare pentru sine, poatesi pentru altii. Ea impune o acuratete a gandului si a formularii acestuia in comunicare, caracterizand un spirit meditativ, inclinat spre disectie fina, spre discretie :
-"Bine faci, madam Delca, bine faci ! Trebuie sa ne cheltuim si noi intr-un fel energia, pentru ca totusi mai am destula ! Mai am fncl energic, dar n-am cum s-o cheltuim - la cozi, la cumparaturi, la aprovizionare, si cam atata ! Dar e pacat! Nu se poate ! De aceea cred ca macar fata de sot, fata de sotie se cuvine sa manifesti intelegere, daca regimu. n-are. Dupa ce bietul om a fast stors ani la rand, fara sa primeasca in schimb vreo satisfactie, nici macar acasa sa nu se bucure de intelegere ? Nici macar nevasta ?!"
Cine are ochi de vazut ce-nseamna saltul de la romanul traditional la cel modern, de la cunoasterea legilor naratiunii de amploare, in unirsal, si cum se reflecta in polimorfismul exprimarii actuale, este rugat sa citeasca acest romar in care satisfactia intelectuala este suprema. De aici incolo se de deocamdata ceru! liber. *
