DIMINEATA PIERDUTA - Roman de Gabriela Adamesteanu; apare la Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1983.
Romanul (compus din XII capitole, fiecare in mai multe parti) se impune, intii de toate, printr-o constructie generala foarte elaborata si de mare indrazneala, a carei cunoastere inlesneste buna descifrare a sensurilor romanului.
Astfel, capitolele I-IV si capitolul final (cu valoare de epilog) o au ca protagonista de Vica Delca; capitolele V, X si XI (continuind firul epic din I-IV si incadrate temporal in limite aceleiasi zile) surprind vizita Vicai in casa Yvonnei Scarlat; capitolele VI-IX valorifica un alt inlcrval temporal (1914-l916) din viata familiei Mironescu (familia Yvonnei), din care se detaseaza (capitolele VII si VIII) o zi din vara lui 1916 ce, la rindul ei, deschide o fanta spre un trecut si mai indepartat (tineretea profesorului Mironescu). Din dispunerea acestor planuri se realizeaza o structura in spirala (un fel de lunel al timpului), unde fiecare bucla narativa o pregateste pe urmatoarea: inainte ca Yvonne sa intre in scena, sa fie, propriu-zis, actant, ea avea o solida prezenta epica alimentata de monologurile Vicai, dupa cum profesorul Mironescu, Sophie, Margot, Tili Ialomiteru (protagonistii capitolelor VI-IX) primisera deja statut de personaje prin evocarile consistente ale Yvonnei sau ale Vicai.
Majoritatea personajelor beneficiaza, asadar, de doua registre din care isi trag sevele: din povestile celorlalti si din propria lor poveste, istorisita sub nume propriu. Exista, insa, si o serie de personaje (putine) ce nu se arata niciodata in prim plan, neavind voce proprie si care sint, totusi, extrem de pregnante (Niki, Ana, barbatul Vicai etc). Datorita mersului in spirala (ce diminueaza impresia de ruptura a planurilor temporale) si datorita strategiei de anticipare (ce, dind naratiunii un ritm foarte alert, ii asigura fluiditatea) este greu de observat (aici fiind marea indrazneala a constructiei) ca, de fapt, capitolele VI-IX se constituie intr-un roman (cvasi) independent (chiar daca inrudit cu cel care il inglobeaza), realizat din perspectiva propriilor lui naratori-protagonisti, iar nu din perspectiva Yvonnei, cum gresit s-a crezut uneori. Ambele naratiuni (in egala masura "romane" de familie) reconstituie, cu o pregnanta rar intilnita, prin cele doua zile puse sub lupa, epoci istorice diferite. Din mentalitatea si problematica existentiala specifica fiecaruia se degajeaza anumite teme literare.
Cu alte cuvinte, prozatoarea se fereste sa atribuie trecutului obsesiile contemporaneitatii si are orgoliul (motivat prin realizare) de a-i reslilui profilul autentic. Astfel, romanul familiei de la 1916, chiar daca este construit cu procedee si tehnici extrem de moderne (cele ale intregii carti), se revendica, mai mult decit in proza romaneasca interbelica (ce nu-i este straina) mai degraba din marele roman traditional francez al secolului al XlX-lea. Filiatiile (probabil programatic asumate de catre autoarea ce pare ca doreste sa faca un roman din epoca) se stabilesc la nivel de cronotop (salonul), la nivel de personaj (parvenitul abil - Titi lalomijcanu; femeia adulterina - Sophie Mironescu; adolescenta casta, frec-venlata, la modul imaginar, de tentatiile pasiunii - Margot), prin anumite motive (Sophie si Margot sint orfane, Titi provine dintr-o veche familie scapatata etc.) Personajul central, profesorul Mironescu, este cel care da culoare locala si, in acelasi timp, trage istoria peste pragul dintre veacuri. Om al datoriei (misiei) fata de neam (Nimic nu trebuie sa ne impiedice sa ne facem datoria"), profesorul este pe deplin contemporanul epocii sale contemporanul epocii sale europene: e preocupat sa instaleze la Universitate un laborator de fonetica, se intereseaza de Hergson si, in general, sub figura sa oarecum glaciala se ascunde un hipersenzitiv atent pina Ia nuante infinitezimale la "miscarile suiletului sau" ori al celorlalti. in planul vietii colective, asumarea unor datorii si responsabilitati de rezonanta nationala nu impieteaza asupra "felului exagerat de sever de a judeca oamenii tara". Din aceste examene lucide se nasc fraze memorabile, lipsite de orice poleiala demagogica, dar tintind spre esenta mentalitatii romanesti: "Asa ca, din atita pragmatism si din atita ironie, nu-ti pare, dragul meu, ca se nasc mult mai greu iluziile nationale? Sau, daca totusi ajung sa se nasca, nu-i de asteptat sa le pierdem destul de usor, la cea dintii incercare grea a istoriei? Abia sa se fi limpezit cerul si, la primul nor, soarele sa dispara iar. O frumoasa dimineata compromisa pierduta" La fel ca modelul literar din care provine (si in conformitate, de altfel, cu civilizatia salonului), naratiunea valorifica teme "inalte" (razboiul si iubirea), desi e constrinsa in a le consemna impuritatile. Profesorul Mironescu este cel care nu numai ca traieste aceasta degradare a solemnitatii laolalta cu ceilalti, dar o si retine in jurnalul sau, incercind, pe alocuri, sa-i gaseasca resorturile.
El vorbeste de "impuritatea afectiunii, repede impletita cu ostilitate, plictiseala, dorinta de evadare" si tot el noteaza atrocitatile razboiului, ce vin sa inlocuiasca un cod pierdut al onoarei.
In cea de a doua naratiune, temele inalte ale vietii si, implicit, ale literaturii, lipsesc, lor luindu-le locul tema vietii cotidiene.
In salonul Yvonnei (toposul e pastrat intr-un fel de replica ironica) nu mai ajunge nici o solemnitate, fie ea si degradata, iar schimbul de cuvinte a devenit - ceea ce profesorul Mironescu, descoperind cu decenii in urma, se temea sa marturiseasca - "o dificila transfuzie".
In conditiile in care cele doua femei vorbesc necontenit ("mai schimbam si noi doua o vorba"), ele nu rostesc cu voce tare gindurile de profunzime si observatiile necrutatoare pe care le fac.
Fie ca se pindesc veninos, fie ca se lasa - pentru scurte momente - prada duiosiei, discursurile lor sint lacute sa mascheze altceva (mai intotdeauna reversul) decit ceea ce spun. Naratiunea, in schimb, transcrie acest "altceva", creind un spectacol al limbajului duplicitar de o savoare rar intilnita. Exista, insa, un subiect de taifas pentru care cele doua femei nu mai intrebuinteaza strategii de camuflaj si comunica in mod autentic: grijile acaparante, greu rezolvabile, ale traiului de zi cu zi. Amindoua sint animate de preocuparea de a supravietui si mare parte din trancaneala lor revine, obsesiv, asupra cheltuielilor curente (gaz, lumina, lemne, un rivnit boiler etc) si asupra posibilitatilor de a agonisi totusi ceva, batrine cum se afla. Cind se indeparteaza de ziua lor cenusie, ajung, inevitabil, la depanarea amintirilor din trecut.
Venita din mahala, orfana tinind o casa de frati mai mici, croitoreasa la casa de mode a lui Margot, iar mai firziu (punctul de virf al biografiei sale) patroana de mica pravalie, Vica a fost - o viata intreaga - o apropiata a casei, al carei rol a oscilat intre croitoreasa - menajera si confidenta. Yvonne, o intelectuala rezervata, aristocrata nu atit prin apartenenta la fosta ei clasa sociala, cit printr-un mod de existenta, extrem de vulnerabila sub masca unui calm inghetat, o pastreaza pe Vica - oarecum impotriva propriilor sale principii ce ii cer interiorizarea emotiilor si a problemelor - in rol. Or, Vica isi aminteste cu placere (intrarea in marile case de odinioara e, pentru ea, un blazon), dar si cu ironie (la nevoie, dusa pina la sarcasm) de trecutul familiei, el insusi in dificultatea de a supravietui.
Desi foarte vie in evocarile facute pe fata sau numai in gind de cele doua femei, istoria familiei (Mironescu, apoi loaniu, dar si a familiei modeste a Vicai) isi face astfel cunoscute traumele, rupturile de destin, pe care vivacitatea discursurilor ce le rememoreaza nu le atenueaza, ci dimpotriva, lata cum apar unele dintre ele in intelegerea pragmatica, robusta, a Vicai: "Ai zice c-a fost norocos loaniu, ca n-a avut de ce sa-l ia la ochi comunistii, ca ei l-a chemat, ei l-a scos din rezerva, si pentru ei s-a dus pina-n Tatra. Si uite ca nu! Uite ca nu i-al fost de nici un folos! Ca tot la zdup a murit! in cincizeci, in cincizeci si doi, el stie cind o fi murit, ca baba tacea ca mormintu'. Da' degeaba tacea ea, milc, ca de stiut se stie toate.// Daca si Bratianu acolo-a murit, ca l-a viril intr-o pivnita, si l-a ros de viu sobolanii! Unii se rugase, cica, de el, sa fuga, de Bratianu asta, sau de altu', care-o fi fost, nepo-su, fra-su, unu din Bratieni. Da' asta cic-ar fi zis: un Bratian niciodata nu fuge! si n-a fugit, a ramas. Si a vazut el pe dracu.
Si Maniu a murit, si altii, citi si citi Ca din sute si sute citi crea, vo doi dac-a scapat." Dincolo de discursurile Vicai sau de cele in registru patetic ale Yvonnei, istoria familiei inceteaza. Tudor, fiul Yvonnei si Riri, fiica lui Margot, sint in exil. Vica insasi nu are copii si se bucura ca nu a dat fii unei lumi in care nimeni nu-ji poarta de grija ("trebe sa-ti ai singur de grije!", avertizeaza ea continuu).
Exista un singur loc in care poate fi adapostita, salvata pentru memoria colectiva (pentru ca, dupa reflectiile profesorului Mironescu, un suflet colectiv se naste dintr-un "fastidios inventar uman"), aceasta lume iara urmasi: spatiul romanesc, care, intr-adevar, ii ofera gazduire intr-un mod exemplar. Ferindu-se de cliseele epocii, de capcana prozei de atmosfera (intinsa mai intotdeauna cind se afla in cauza trecutul), utilizind simbolurile cu mare rafinament, Iara unna de ostentatie (doua motive au aici valoare de simbol ce, ritmind naratiunea ca laitmotive, ii adincesc sensurile - motivul ceasului si motivul stngelui, creind personaje memorabile, Dimineata pierduta este, Iara indoiala, un roman exceptional. Nici cartile care-I preced in opera autoarei (Drumul egal al fiecarei zile. roman, 1975; Daruieste-fi o zi de vacanta, povestiri, 1979), nici cea care-i urmeaza (Vara - primavara, proza scurta, 1979), desi bine scrie si, Iara indoiala, captivante, nu reusesc sa-l egaleze. Dupa cum, valoric, nu are o companie foarte numeroasa in proza romaneasca de azi.
