DIALOG LA MAL - Volum de versuri de Cezar Baltag.
Publicat la Bucuresti, Editura Eminescu, in .

Continua indeosebi demersul creator ilustrat de Odihna in tipat (1969) si Unicorn in oglinda (1975), in sensul cautarii "lirismului absolut" (cum se exprima I. Barbu), de stricta supraveghere intelectuala: experienta a ascezei, confruntare cu tarimurilc ultime, cu perspectiva stingerii si a regenerarii, intr-un discurs oracular-sententios, auster, sugerind o ritualizare a gesticii, deschis spre metafizic. O parte din poemele acestei carti au aparut ca inedite in culegerea selectiva de Poeme (1981), sub titlul De la capat.

Pentru aproximarea viziunii din Dialog la mal, titlul De la capat, dat ultimului ciclu al antologiei din 1981 (imprumutai de la un poem) ramine important.

El sugera reluarea ciclului existential, in ipostaza de "Fat Frumos inviat" a eului liric (in prelungirea schemei vizionare din basmul Tinerete fara batrinefe si viata fara de moarte, reinterprclala in Odihna in tipat), reintrupare a unui spirit gata sa traverseze din nou probele "marii treceri". Majoritatea celorlalte texte graviteaza in jurul motivului liric al limitei, al pragului dintre existenta si non-existenta, dintre materie si spirit, - miscarea desfasurindu-se in ambele sensuri si constituindu-se in cele din urma intr-o figura circulara.

Malul si figurile spatiale izomorfe - riul, valea, podul, poarta, "capatul orb al potecii" lui Oedip condus spre iluminare, "ultima statie", "trambulina de foc" etc. alcatuiesc o constelatie a imaginarului solidara, sugerind moentul initierii, situarea in preajma revelatiei finale.

Mitologia greaca si crestina, ca si folclorul romanesc, ofera, sub acest unghi, principalele repere. Poezia nu le preia insa pur si simplu, pentru a le "prelucra", ci, conservindu-le semnificatia fundamentala, construieste in junii lor o viziune personala coerenta, in care elegia pierderii si destramarii comunica intim cu increderea intr-o ultima purificare. Acordurile imnice glorificind eliberarea transpar cu dificultate de-a lungul itinerarului initiatic, si tocmai o atare neliniste si framintare umanizeaza acest Dialog si-i confera autenticitatea unei trairi dramatice. Pina la "pragul in flacari al basmului" (in pod), ori pina la "vapaia" sau "cercul de lumina" intrezarite, obstacolele nu sint putine, iar necesara asceza, cu sirul ei de renuntari si deposedari, pare dureroasa. Cele mai multe dintre paginile cartii vorbesc despre astfel de stari: elegia despartirii de lucruri

"Ai iesit din casa si n-a fost casa Ai trecut pragul n-a mai fost pragul Era simbata Nu va mai fi simbata" - Prag ireversibil;

a intirzierii, aproape argheziene, la clipa revelatiei ("Ursitoarele ma lumineaza/ chiar in clipa in care-am orbit// iar strigatul meu umple totul/ in secunda cind nu mai aud" - Eram arsita ia la amiaza); a asteptarii indecise a trecerii

"linia vietii intre cer si pamint se subtiaza se sterge Ziua se sfirseste noaptea inca nu vine"

- in Faslen yotir belts); a neputintei de a identifica locul "vapaii" redemptorii

"de ai pulea sa taci pina la capat dogoarea mea. Dar tu ma strigi si cu strigatul meu ma ascunzi. Vapaie, unde esti? Aici.

si aici. si aici" - in alta parte); a solitudinii in fata unor deschideri infinit multiplicate ("O mie de usi inainte/ o mie de usi inapoi/../ si ultima/ usa esti tu/ un prag/ din care pornesc toate usile" - Leagan in oglinda) - insumeaza, pentru a o defini, dimensiunile unei angoase existentiale exprimate aproape patetic, in ciuda vointei de impersonali/are a discursului. Li se asociaza acestor stari efortul dureros de a cuceri o suprema conditie spirituala, degajata de accidental si perisabil. De aici, o intreaga serie de miscari ascensionale, pentru sugerarea carora poetul apeleaza din nou la depozitul arhetipal. Scara e unul dintre aceste simboluri, ca in poemul Pe deal: "Ci creste de-alaltaieri seara/ departe, pe-un deal auster/ din vertebre si tibii o scara/ neslirsita, ce urcala cer"; sau o varianta a ei, in ciclul Trepte, unde nesiguranta si precaritatea inaltarii, ca si vointa de a pastra "viteza constanta" a urcusului apar, totusi, intr-o expresie diluata si explicitata excesiv: "Sa fie omul/ o fiinta intermediara'?/ Sa nu se poata el depasi/ decit daca inceteaza sa mai fie?"; ori junia, ca alt semn al comunicarii (dificile) dintre adinc si inaltul uranian:

"Sui de atita vreme pe aceasta funie fierbinte care trece printre palmele mele insingerate Urca, imi spui, prinde-te cit poti de liana pe care 0 tin pentru tine, continua sa vii chiar daca ti se va sopti: nu mai exista Pamintul catara-te, chiar daca se intuneca Totul" (Lui Mihai Eminescu).

in fine, zborul "spre cerul fara sfirsit/ si fara pamint", mareind atingerea extazei revelatoare (Spre cerul fara pamint). Exista, asadar, o anumita dialectica a imaginarului, care confera cartii lui Cezar Baltag organi-citate si consistenta. Repertoriul simbolic ce-i constituie armatura, poetul stie sa-i asigure, cu putine exceptii, acel spatiu de joc necesar, care-l fereste de ariditatea conceptuala, angajindu-l intr-o miscare reglata desigura, insa vie si convingatoare.

Tonul si gestica ceremonioase (de la care face exceptie poemul Hotel - transcriere in registru ironic si intr-un limbaj colocvial, neobisnuit la autorul nostru, a sentimentului de degradare si pierdere a sensului major al existentei, intr-o lume frivola si superficiala) se impregneaza, in cele mai bune poeme, de biografie, vibreaza de o tensiune particulara, departe de a eluda suferinta si nelinistea, in drumul spre acel "vis ontic" - "un vis in care obiectele sint,/ un vis in care/ omul/ Rainine// O scara cu treptele ferme/ o lume fara praf. insasi definitia poeziei ca Logos intemeietor implica dureroase, succesive deposedari, acea asceza impusa de o instanta suprema (v. poemul Dialog la mal), suita de frustrari sfirsind totusi prin recistigarea cuvintului arzator, ce nu mai poate fi rostit, ci doar contemplat in lumina-i revelatoare, deschizind astfel un ciclu existential innoit ("Dar priviji-l: e aici. Din nou/ Lumea poate incepe" - Cuvintul).

Intre aceste doua poeme care deschid si inchid cartea, rotunjind-o, nimic nu exprima mai exact tonalitatea dominanta - si cea mai adevarata - a intregului, decit versurile din Timpul, unde sentimentul destramarii se con-juga cu un fel de dureroasa ironie, ce nu ucide totusi o anume incredere in posibilitatea supravietuirii inlru spirit:

"Ci ei tot imi spun ca mai e timp chiar daca peretii acesti au inceput sa plece Ci ei tot imi spun: mai este vreme chiar daca Paminlul a inceput sa se indeparteze mai e timp cu toate ca pasarea din geam a plecat si acum va zbura si fereastra in schimb vor iesi stelele si despre umbra mea nu vorbesc Nu e nimic, timp mai este, si nu mai vorbesc despre nimic si eu voi sta acum in prag si pragul striga: intoarce-te si deschid usa incet si usa dispare dar nu e nimic timp mai este".

Sub semnul acestei fundamentale melancolii a trecerii) senina doar in ultima instanta, impregnind fiinta umana in confruntarea cu granitele extreme ale cunoasterii si trairii, se aseaza, in ce are mai semnificativ, poezia din Dialog la mal: o lirica vizind esentele, intr-un limbai aproape descarnat, dar caruia tremurul si cutremurul lapturii ce-si dezvaluie fragilitatea ii confera procentul de relativitate indispensabil, nota de dramatism tulburind cu fertile interogatii certitudinile Imnului.

Scriitori romani