DESPRINDEREA DE TARM - Poeme, 1957-.
Volum de versuri de Ilie Constantin, Bucuresti, Ed. Eminescu, . Prefata de Al, Calinescu si, "in chip de postfata", o prezentare de I. Negoitescu.
Antologie alcatuita de poetul insusi din intreaga sa creatie, volumul preia titlul celei de a doua carti, aparute in . Cuprinde doar cinci texte din culegerea de debut, Viului cutreiera apele (1960), opt din Desprinderea de tarm (1964), unsprezece din Clepsidra (1966), noua din Bunavestire (1968), selectia fiind ceva mai generoasa cu poemele din Coline cu demoni (din care se retin saisprezece titluri) si Celalalt (douazeci si patru). Sub titlul Intermediu (1972-l973) sinl reunite cinci texte scrise dupa publicarea ultimului volum in limba romana. Talmaciri de sine (1974-l994) contine poezii din creatia in limba franceza a lui Constantin, in traducere proprie (poetul se stabilise in Franta, la Paris, in 1973, ca refugiat) din volumele L'Ailleurs (1983), Rivage anterieur (1986), Le lettre barbare (1994).
Un grupaj de zece poeme in limba franceza (,JDix poemees en francais) completeaza sumarul antologiei. Comentariului lui I. Negoitescu la culegerea Desprinderea de tarm, "fotocopiata in 60 de exemplare la Paris, in 1981", care fusese difuzat Ia radio B.B.C.
In 1986, i se adauga in final Patru scrisori de la E. M. Cioran (din 1975, 1981, 1983 si 1986), raspunsuri la trimiterea unor carti de poeme ale lui Constantin , si o Suita de referinte critice la opera poetului.
Poemele alese din cartea de debut sint sugestive pentru o prima schita de autoportret. Alaturi de limpedele ritmatul Somn
| "Prea lunga e, prea mult imi fura/ din pacea care mi-a fost data,/ din aer, singe si caldura,/ aceasta moarte repetata" |
- ecou, semnificativ pentru inceputul "generatiei '60", din Lupta cu inertia a Iui N. Labis, sint prezente versurile unui pcisagist contemplativ-visator, privind "nostalgic" zborul intomnat al frunzelor, trunchiul muribund al unui mesteacan ce "lumineaza intunericul verde de ierbi", ori lumea sublunara "invelita toata de o pinza visatoare". Caci trezia Iui Constantin este mai curind o "veghe de luna": clasicitatii esentiale a viziunii ce se propunea drept "triumf al trasaturilor" si liniilor nedeplasate, ii place sa cedeze reveriei incetosate, din peisajul sau emana "o liniste patrunsa de fosnete si alunecari", "din arborii apropiati rasuna/ greieri tulburi si stinsi si putini", "cimpia e o initiere in infinit" in care se simte "doar rotirea greoaie a zarii spre somn". O data cu Clepsidra (1966), liniile viziunii se contureaza mai decis ca reflectie/reverie despre precaritatea echilibrului existential - obiect al aspiratiei si limita a ci. O reprezentativa Geneza marcheaza regimul ambiguu al acestei perspective, situind subiectul uman intr-un spatiu-frontiera, unde eterna miscare se confrunta cu inertia si stingerea:
"os pe nisip, chiar pe linia oarba
de unde marea pleaca si vine
unde se naste si unde moare
cu nepasare si disperare". |
Locul liric specific lui Constantin tinde sa devina unul in care geometria, echilibrul si clasica seninatate contemplativa sa permita, Iara a se tulbura in profunzime, o anumita deschidere spre orizonturi dinamice. Miscarea catre o limita ("deplasare spre galben", spre "margini", a griului care se coace, fosnetul, "sovairile de materie" si "cresterile calde" ale viermilor de matase asteptati "sa se duca, sa se inchida"), intretaierea frontierelor ("Mi-e trupul o rascruce, intilnirea/ a doua sau mai multe universuri"), alunecarea dintr-un semicerc in altul al clepsidrei ilustreaza aceeasi obsesie modelatoare. Despre cunoasterea prin limite va vorbi - mai putin convingator - si un poem din Bunavestire, carte cu slefuiri atente ale versului, amintind uneori si de caligrafia pretioasa a imaginii din poezia, paralela in timp, a lui Cezar Baltag, ori trimitind direct la Stefan Augustin Doinas, ca in Negutatorul de sabii.
O anumita tentatie retorica se lasa mai putin stapinita chiar si in urma exigentei selectii operate asupra cartii din 1970, Coline cu demoni, in care coexista poeme afectate de abstractiuni si filosofare cu autentice elegii ale alienarii si insingurarii, precum Din pamint, un strigat:
"Din pamint un strigat ni-a ajuns,
miinile-mi umbla pe chip
instrainate de lacrimi,
si cine ma va crede
ce noapte ma duce in jos,
ce ninsoare zadarnica?" |
Poetul vorbeste acum despre "suferinta sa fii alcatuit, "spaimele proportiilor lumii", "inghetarea sufletului pe neasteptate", constatind grav ca "orice miscare e o durere si agresiune". Limpiditatea prozodica nu mai raceste versul, conciliat cu starea de spirit fluenta; tema fundamentala ramine aceeasi, jocul dintre confuzia crepusculara a sensibilitatii si "sferele" contemplatiei, dintre misterul "demonic" al lucrurilor si lumina clarificatoare, intr-un schimb reciproc de pozitii. Celalalt (1972), ultimul volum publicat de Constantin
In tara, definitiveaza reperele cele mai durabile ale viziunii sale in spatiul unui lirism elegiac. Retras din exterioritatea retorica, discursul capata consistenta in miscarea spre inauntru, cu sporirea accentelor contesive; sentimentul curgerii si dispersiei fiintei in lumea miscatoare a obiectelor se asociaza in continuare cu reveria echilibrului in aceeasi zona de frontiera tensionata, dar in care "solipsismul cel mai deznadajduit" (I. Negoitescu) isi face tot mai mult loc; o Desprindere de tarm indica, intre altele, in ce masura motivul liric al limitei si-a accentuat culoarea elegiaca: "Niciodata nu vei porni cu adevarat/ de aici, din hotarul etern,/ leganat si sters si iar viu:/ mareele cern pietre de hotar"; miscarea "de deschidere de odinioara, "din pretutindeni spre oriunde", se intoarce ca autocontenrplare ce anuleaza de fapt pluralitatea perspectivelor in unicul punct al eului solitar:
"Anii iti parusera drum, lumea
- o insomnie de pasi.
Azi, incremenii te privesti,
de parca ai li in afara la si-n toate partile:
nu esti decat o lana care aluneca
pe ghetarul abrupt al luminii." |
Este o stare regasita, in substanta ei, si in cateva dintre "talmacirile de sine" din limba franceza, unde reapare imaginarei Urnitei, al acelei granite dintre doua spatii egal de periculoase pentru fiinta ce cauta sa-si mentina in solitudine precarul echilibre. Alaturi de poeziile cu caracter mai accentuat reflexiv, in care ideea generala isi cauta, in chip foarte calculat, corespondentele figurative, apare in aceste versuri si un lirism al faptului colidian, oarecum mai "modest" ea pretentii de meditatie, insa foarte atasanl tocmai prin substanta lui umana profunda, sub aparenta simplitatii.
Ele par legale mai direct de experienta poetului exilat, obligat (si obligindu-se) in felul acesta sa devina mai mull om. Celalalt, lacind parte dintre "poetii exilului [care| trag din neant tara ragaz ciuturi de sete" ori viseaza "piatra filosofala si gratuita", ramine, desigur, foarte expresiv in constructia rafinata a unui discurs concentrat in jurul citorva gesturi simbolice puternic conturate, - insa noua deschidere spre conditia mai umila a omului venit in contact cu concretul vietii de fiecare zi aduce o improspatare salutara a viziunii. Exemplul unui Umberto Saba, frecventat de traducatorul C, da roade excelente in asemenea situatii (v. Porumbeii din i'haillot, Scribul subteran, in fala mea. un orb). Alluenti ai acestui lirism vin si din zona .japoneza" a imaginarului poetic si plastic, in poeme-stampe, cu fine notatii si tuse de culoare (v. Joc de reverii fi de lecturi, Marina de ilol-usui).
In general, aceste poeme franco-romane profita de noua umanizare a vocii, culoarea elegiaca stiuta mai adaugindu-i o nuanta tulburatoare.
In ipostaza de "literat barbar", poetul care invata anevoios "limba Imperiului" cistiga mult din experienta confruntarii cu un alt "tarm". (in context, cele zece poeme in franceza din finalul cartii suna oarecum ciudat, trimijind prin caligrafia imaginii si disciplina discursiva spre Valery si imprejurimi: exercitii de virtuozitate muzicala si de concentrare a expresiei, carora le sint de preferat formele mai libere, iesite din corsetele prozodice care imping spre conventional, ale poemelor din paginile precedente).
