(Publicata intii in Almanachul Societatei academice "Romania juna" din Viena)
Multi scriu si multe se scriu in literatura lumii ; multe idei trecatoare, foarte multe pareri gresite, unele aderuri si, din cind in cind, o creatiune frumoasa.
Regele egiptean Thamus, dupa spusa lui Plato (Phaedrus, LIX), din adinca vechime isi aratase temerea ca mare stricaciune aduce scrierea intre oameni, slabindu-le memoria, deztindu-i de la propria gindire si deprinzindu-i mai mult cu parerile altora despre intelepciune decit cu insasi intelepciunea.
La noi, ce e drept, se scrie mai putin, dar tot se scrie cite ce ; si poate nu se gasi de prisos ca sa ne intrebam odata intr-un mod mai general : pentru ce scriem ?
Scriem pentru a ne raspindi gindirea mai departe decit o duce vorba. Vorba nu poate trai mult nici in timp, nici in spatiu. Rostita acum, ea amuteste apoi ; auzita aici, ea se pierde acolo. Uneori, o prinde cel ce o aude si isi aduce aminte de ea, o poarta chiar din loc in loc. Dar tot nu mai este vorba dintii : aducerea-aminte e necredincioasa ; vorba purtata de altul nu e gindul vorbitorului, ci graiul purtatorului.
De aceea sunetul trecator cauta a se transforma in litera statornica, si ideea astfel intrupata, spargind marginile spatiului si momentului, tinde a strabate in departarea locurilor si in viitorul timpurilor.
Dar ce idee merita aceasta transformare ? Ce simtire poate fi menita a iesi din marginea mai fireasca a simplului grai si a se raspindi intr-un popor intreg, poate in lumea intreaga, din generatie in generatie ?
Numai acea idee si acea simtire care, prin coprinsul ei si din chiar izvorul ei, s-a inaltat peste interesul strimt al individului si a gasit in capul celui ce o produce acel prisos al conceptiunii care ii da loarea universala.
Nu scopul de a ajunge la un folos individual prin scriere ; nu desertaciunea de a te vedea trecut printre autori ; nu ambitiunea de a intrece pe altii - nu aceste interese personale iti dau dreptul de intrare in literatura. Numai entuziasmul impersonal pentru ceea ce stii ca este aderat in gindirea ta si pentru ceea ce simti ca este frumos in inchipuirea ta, numai aceasta iti pune pe frunte semnul celor chemati. Si daca un tinar cu minte si cu inima, dar care se indoieste inca de sine, ne-ar intreba : "Prin ce sa cunosc daca sint dintre cei alesi ?", i-am raspunde repetind un aforism zis odinioara : "Acela are vocatiune, care in momentul lucrarii se uita pe sine".
Caci ceea ce impiedica atitia oameni, de altminteri inteligenti, de a vedea bine, de a ghidi aderat si de a scrie frumos si ceea ce ii condamna sa ramiie totdeauna mediocri este tocmai marginirea personalitatii lor la interese exclusiv individuale. Prin negura egoismului nu strabate lumina aderului, nici caldura frumosului.
Asadar, entuziasmul impersonal - iaca semnul hotaritor al celor chemati !
Masurata la aceasta scara, cea mai mare parte a literaturii zilnice nici nu merita sa existe, nici nu poate exista ; si daca se pare astazi a fi, se vede miine ca nu este si ramine ca cum n-ar fi fost.
Sa restringem, prin urmare, cercul cercetarii noastre la literatura in propriul inteles al cuvintului si, dupa ce am zut ca cei ce scriu din chiar vocatiune interna o fac pentru a raspindi o idee sau o simtire de loare universala, sa ne punem a doua intrebare : Cum lucreaza o asemenea scriere asupra celorlalti ? Cum strabate ea in multime ? Cum ajunge a fi, din gindul si din simtirea unui om, gindul si simtirea tutulor oamenilor de cultura ? Cu alte cuvinte, cum se face progresul in recunoasterea si primirea aderului ?
Cind vorbim, dar, aici de progresul aderului, nu ne gindim la vreo abstractiune metafizica ; nu ne oprim la celebra indoiala a scepticului Pilat : ce este aderul ? Nici la cercetarea teoretica daca exista sau nu frumosul absolut. Tot asa de putin ne ocupam de analizarea cauzelor si efectelor progresului general al spiritului european, asa cum au incercat-o Buckle si Lecky.
Ci, dintr-un punct de vedere mai practic pentru noi, romanii, dar si mult mai modest, luam in privire acele intim-plari ale vietei intelectuale, in care miscarea de la o stare a opiniei publice mai inapoiata spre o stare mai perfecta s-a putut constata intr-un mod netagaduit in privinta unor lucrari izolate din stiinta, arta si indeosebi din literatura.In aceasta miscare a parerilor de la o generatie la alta, si adeseori inlauntrul aceleiasi generatii, aflam o noua specie de evolutiune chiar in cercul marginit al cercetarii noastre : evolutiunea psihologica in judecatile literare. incereindu-ne sa analizam - desi numai intr-o repede schitare - aceasta evolutie in fazele ei firesti, vom putea intrevedea totdeodata insasi formula progresului in recunoasterea unui ader, fie si relativ.
Pentru a intelege mai bine despre ce ne este vorba, vom cita mai intai din viata intelectuala a altor popoare cite exemple relative la cercetarea de fata.
Teoria gravitatiunii lui Newton, conceputa de el inca pe la sfirsitul anului 1665, apare in 1687 sistematic dovedita in Philosophiae naturalis principia matematica. Desi aceasta teorie fundamentala este de un ader evident si a fost de natura a introduce o intreaga reforma a astronomiei, totusi, lumea stiintifica in Franta i s-a impotrivit la inceput cu desa-virsire. De-abia dupa 45 de ani, la 1732, incearca Maupertuis a o sustinea si a o apara in contra celor ce o combat, si inca la 1738 scrie Voltaire : "La France est jusqu'a present le seul pays ou Ies theories de Newton en physique et de Bo'erhave en medecine soient combattues. Nous n'avons pas encore de bons elements de physique; nous avons pour toute astronomie le livre de Bion, qui n'est qu'un ramas informe de quelques me-moires de VAcademie." 1 (Voltaire, Edit. Beuchot, voi 57, coresp. 340.).
Astazi insa, si de mai bine de un secol, nici un om de stiinta, nici in Franta, nici aiurea, nu mai pune la indoiala legea gravitatiunii lui Newton, si progresul aderului in aceasta privinta este facut.
La 1677 se reprezinta pentru intiia data Pbedra lui Racine in Hotel de Bourgogne la Paris. in aceeasi seara si in acelasi oras se reprezenta Pbedra lui Pradon. in primul moment, Pradon fu inaltat la cer prin laudele entuziaste ce i se dau, iar Racine se zu parasit si aproape insultat de critica contimporana. Dar astazi cine mai citeste pe Pradon ? Si cine nu a citit Pbedra lui Racine ? intregul nume al lui Pradon s-ar fi pierdut de mult in intunericul uitarii daca nu l-ar fi atins din cind in cind o raza nemilosti din gloria lui Racine.
Opera lui Mozart Don Juan incepe a se juca la Berlin in 1790, peste trei ani dupa cea dintai reprezentare a ei in Praga. Succesul este mediocru, critica muzicala ii este nefavorabila. Parerile momentului se rezuma in urmatoarele rinduri din Musik-Zeitung de atunci : "Nu am auzit inca pe nici un cunoscator al artei muzicale zicind ca Mozart este un artist corect, cu atita mai putin il declara o critica dreapta de un componist aderat si cu inspiratiuni frumoase". Astazi insa nu se gasi in Europa un cunoscator sau un iubitor al muzicei care sa nu se mire sau sa nu rida de o asemenea judecata.
In 15 aprilie 1784 se da intaia reprezentare a tragediei "burgheze" a lui Schiller Kabale und Liebe1 si in aceeasi primara se publica tragedia si prin tipar. Un arheolog si gramatic foarte cunoscut pe atunci, Karl Philipp Moritz, rector la gimnaziul Graues Kloster si mai pe urma profesor al artelor frumoase la Academia din Berlin, face in Vossiscbe Zeitung de la 21 iulie 1784 o recensiune asupra ei, in care zice, intre altele : "inca un nou product care este o rusine pentru timpurile noastre. Ce frunte trebuie sa aiba un autor cind scrie si tipareste asemenea absurditati ! Si cum trebuie sa fie capul si inima unui om care se poate uita cu placere la astfel de emanatiuni ale spiritului sau !" Etc.Inca dupa vreo patru-cinci ani, Moritz insusi ajunge a fi un admirator al lui Schiller, si astazi nu exista nimeni in toata lumea literara care ar voi sa subscrie acele rinduri ale criticului de la 1784.
Cine vrea sa inmulteasca asemenea amintiri literare gaseste intimplari analoage in viata lui Goethe, ca si in a lui Beethoven, in soarta lui Victor Hugo, ca si in a lui Schopenhauer si in sute de alte exemple.
In toate aceste cazuri s-a facut un progres netagaduit al aderului in opinia publica, si sarcina noastra este acum de a cerceta care sunt formele esentiale de evolutiune prin care trece acest progres pina la asezarea definiti.
Pentru a ne margini la imprejurarile posibile ale propriei noastre stari de cultura, ne inchipuim un june autor, care, in acele exceptionale conditii subiective despre care am vorbit, isi inalta conceptiunea pina la formularea unui ader nou pentru noi, fie in stiinta, fie in politica, fie in literatura.
Nu ne preocupam de insusi cuprinsul acestui ader. Ne este destul ca el sa fie izvorit din entuziasmul curat al autorului si sa se recunoasca in noutatea sa relati acel element de bunacredinta impersonala, care ii da loarea permanenta ca unei produceri esentiale a chiar naturei omenesti.
O data aderul conceput, autorul ii da intruparea literara si il aduce in viata publica.
Presupunem ca a ales un timp oportun si ca nu estevorba de o conceptiune in afara de atmosfera actualitatii, ci de o idee, desi noua, dar nascuta din chiar mijlocul luptelor intelectuale ale epocei in care traieste si ale poporului din care s-a nascut. Atunci prima intimpinarc din partea publicului, si totodata primul simptom natural al evolutiunii spre progres, este combaterea violenta din partea celor mai multi.
Caci ce este o idee sau o forma noua in miscarea intelectuala a unui popor dat ? Este o idee ale carii premise jm putut sa existe in capul mai multora sau lutulor, dar a carii formulare mai clara se naste numai in capul unuia care este si autorul ei. Tocmai prin acest plus de putere intelectuala, prin care concluziunea sau formularea se incheaga numai in inteligenta unuia, acest unul se deosebeste de ceilalti si sta deasupra si in afara de orizontul lor momentan.Insa este o proprietate caracteristica a fiecarei inteligente omenesti de a se simti de regula indeplinita in cercul ei, ori-cit de restrins ar fi, si fiecare cap, mai ales cel mediocru, este convins de sine insusi. Aderat este pentru capul mediocru ceea ce s-a obisnuit sa primeasca ca aderat, in acest obicei isi afla indestularea lui, si orice noutate ii apare ca un dusman al linistei lui sufletesti. impotrivit la orice noua_ incordare a inteligentei, nedeprins si nevolnic la munca intelectuala de a supune unei perpetue examinari fundamentul parerilor jsale, cljsi are cercul inteligentei inchis, se opune noului ader si, facind aceasta, crede chiar ca are in sine o miscare in folosul inteligentei, pe cind, in fapt, nu are decit acea rezistenta a inertiei, care stapineste elementele intelectuale, ca si pe cele fizice. Cel ce este mai viu in acest simtamint al inertiei cauta sa combata fapta literara a noului ader prin o scriere de lupta, si aceasta scriere gaseste cu necesitate un rasunet puternic in toti cari sint de sama lui, adeca in marea majoritate a mediocritatilor contimporane. Asa este si nu poate sa fie altfel.
Nu doara ca orice combatere ar fi o doda pentru loarea ideei combatute ; dar se dovedeste ca orice idee de loare este la inceput combatuta.Insa daca intelegem in mod obiectiv ca este asa si ca a fost si fi totdeauna asa, nu putem privi decit cu cea mai adinca simpatie la junele autor in aceasta faza a vietii lui publice. Nu este usor momentul in care ideea cea noua, nascuta din adincimiie unui cap cugetator, incalzita la focul iubirii de ader, crescuta prin concentrarea tutulor puterilor, paraseste locasul tainic al formarii intelectuale si, aruncata far'de veste in zgomotul lumii dinafara, intilneste acea dusmana impotrivire ale carei cauze necesare le-am aratat mai sus. Scriitorul, care crede a fi scapat de munca incordarii si a fi cistigat acum dreptul la o recunoastere a activitatii lui, se afla fata in fata cu violenta rezistenta a incunjurimii si se vede iarasi aruncat in starea de mai nainte, care ii adreseaza vesnicul apel la sacrificiul de sine insusi. Nu cu pin-zele desfasurate ii pluteste sul spre marea senina, ci pe o luntre de scapare reintra dinaintea furtunii in vechiul port al meditatiunilor singuratice.
Aici insa se regaseste pe sine, si durerea da acum sufletului sau ultima consecratiune si o adincime pina atunci necunoscuta. Din ea trebuie sa adune puteri noua si un nou sprijin intru indeplinirea menirii sale. Cu indoita concentrare isi reincepe lucrarea, si resignatiunca, ce de-acum inainte apare fara voie in toate manifestarile sale, le da un farmec surprinzator, in curind felurite alte idei vin in ajutorul concep-tiunii primitive, dar nu mai nalesc acum ca ploaia zgomotoasa de ra, ci se aseaza lin, ca fulgii de zapada, peste lucrarea sa, o acopar, o ocrotesc si ii dau o noua inrodire. A venit iarna vietei sale sufletesti, timp de amortire in aparenta, dar in realitate timp de neobosita pregatire pentru renasterea primaverei.
Si aceasta primara nu poate lipsi ; evolutiunea recunoasterii aderului intra cu necesitate in a doua faza a progresului ei.
Caci, daca este aderat ca ideea cea noua intrece prin chiar aceasta capacitatea mediocritatilor contimporane, este tot asa de aderat ca ea trebuie sa se afle in relatie de inrudire cu minoritatea mai inteligenta a timpului ei. Punctul cel greu de trecut este numai ca oamenii inteligenti sunt de regula ocupati cu un obiect propriu al gindirii lor si sunt, prin urmare, mai retrasi din agitarea zilnicelor intimplari. insa tocmai aci rezistenta mediocritatilor indeplineste, fara voie si fara stire, o functiune folositoare in viata publica. Strigatul lor de alarma, repercutat in marea multime a celor ce le seamana, da miscarii intelectuale proportiuni ce fara de aceasta nu le-ar fi avut, si o face sa patrunda cu necesitate in sfera de atentiune a minoritatii inteligente, oricit de retrasa ar fi si oricit de absorbita prin propriele gindiri.
De aci inainte soarta progresului este asigurata. Caci aderata lui piedica nu era ignoranta, ci ignorarea. Nu era trist pentru autorul ideei sa se afle in fata luptei celor ce-l combateau, ci sa ramiie in mijlocul indiferentei celor ce l-ar fi putut intelege ; trist era sa nu auda rasunetul din inimile inrudite, sa nu da rasfringerea in capetele con geniale, ci sa simta ca ideea lui, nascuta pentru a trai din viata tuturor, era amenintata sa piara in propria ei singuratate.
Dar, printr-o ironie a soartei, tocmai aceasta piedica sunt insarcinati sa o ridice adversarii cei nepriceputi.
O data ideca ajunsa la cunostinta oamenilor eminenti, ea este asezata in domeniul ei predestinat, si cu cit a fost mai violent atacata pina atunci, cu cit a fost mai rau inteleasa si mai ai intentie denaturata, cu atit renasterea ei in capetele cele noua este acum mai puternica, fiindca se afla intarita acolo nu numai prin patrunderea intelectuala, ci si prin acel simtimint de generozitate care se ridica in unele inimi omenesti in contra orcarii nedreptati.
Si chiar atunci cind ideea cea noua nu intra deindata si fara de lupta in capetele eminente, ci se afla si aici in opozitie cu parerile admise de mai nainte si trebuie sa-si cistige pas cu pas locul ce i se cuvine, totusi, aceasta lupta este de alt gen si pe alt tarim decit lupta de mai nainte.
Nu mai este vorba de rezistenta oarba si instincti a inertiei, ci este vorba de insasi cumpanirea argumentelor, si din lumina acestei discutiuni rezulta cel mai mare folos pentru intemeierea aderului. Pe de alta parte, tocmai acel fapt da noilor adepti, pe linga puterea convingerii, si o deosebita aptitudine pentru a conduce ideea mai departe spre succesul definitiv.
Caci nimic nu este mai greu in lume decit a intelege pe altul, si iarasi fara a-l intelege este peste putinta sa-l convingi. A intelege pe altul, insa, insemneaza a avea sau a fi avut in sine o parte identica sau analoaga cu gindirea lui ; cine nu a avut aceasta ii ramine strain.
De aceea aderatii luptatori pentru progres sunt cei ce-au impartasit ei insisi mai nainte vechea eroare si au gasit in chiar dezvoltarea lor interna argumentele pentru noul ader. Cu aceste argumente sunt acum in stare sa adapteze aderul la gradul si la felul de inteligenta al celorlalti.
Din momentul acestei adaptari, progresul aderului intra in a treia si cea din urma faza a evolutiunii lui, in faza recunoasterii generale. Si aici, ca in toate formele de viata, exista lupta pentru existenta. Capul cel eminent a primit ca mostenire o mai energica staruinta in gindire, o mai ingenioasa intrebuintare a tutulor argumentelor spre intarire, si, masurindu-se zi pe zi cu mediocritatile ce-l incunjura, rezultatul nu poate fi altul decit supunerea lor sub autoritatea lui. Pe de alta parte, vine un nou ajutor de la oamenii nepreveniti si nepartinitori, desi, de altminteri, indiferenti. Acum si ei se simt pusi in miscare de vibrarea dezbaterilor si nu pot face alta decit sa lucreze in intelesul aderului celui nou. Caci orce ader este o formulare mai clara a regulelor nestramutate, care sunt insusi fundamentul universului, si corespunde directiunii vesnice a inteligentei omenesti spre intinderea cunostintelor si sporirea conditiilor binelui general.
Tocmai acel element impersonal in chiar momentul con-ceptiunii noii idei isi arata acum loarea sa aderata. Caci persoana se loveste de alta persoana, gindul egoist se paralizeaza de alt gfnd egoist. Dar ceea ce este impersonal este din patrimoniul comun al omenirii intregi si, indata ce prin lupta s-a dovedit a fi de o asemenea natura, strabate prin toate individualitatile viitoare ca o parte integranta a lor.
Atunci lupta merge spre apus, discordia dispare incetul cu incetul, autoritatea celor mai maturi se lateste asupra celorlalti, si, intr-o generatie viitoare, aderul cel combatut odinioara ajunge a fi aderul primit de toti ca un substrat de sine inteles pentru cugetarea comuna.
Apa a trecut, pietrele au ramas, si din piatra in piatra paseste aderul spre viitorul sau nemarginit.
(1883. Reprodus din Critice, II, Editie completa, Miner, 1915.)
