DEMONUL - Antologie din versurile lui Ioanid Romanescu, aparuta in 1982, la Editura Cartea Romaneasca. Volumul aduna poeme din cele treisprezece carti anterioare ale autorului, restringind cantitativ, extrem de exigent, un intreg raft de poezie.
In postfata cartii. Marian Popa sanctioneaza posibilele "drame si erori eroice" ale unei atare intreprinderi:
"Din Singuratatea in doi au ramas doua poezii, tot doua au fost retinute din presiunea luminii, patru din cele 46 care formeaza volumul Aberatii cromatice, opt din cele 48 ale volumului Favoare, sase din cele 32 cuprinse in Energia visului si asa mai departe."
Trecind peste posibilele inconveniente de organizare a materialului antologiei, cititorul va descoperi in Demonul un volum cu statut propriu, de sine-statator, care reuseste sa inchege o tensiune caracteristica intregului. Optiunea pentru titlul volumului nu este intimplatoare, titlul rescriind, pe de o parte, titlul unui poem, dar pe de alta parte sintetizind, asemenea unei embleme, o tonalitate generala. Demonul autosuficient, cel care spune: "Am uitat pentru ce m-am nascut - intr-atit de batrin am ajuns" - (Demonul), reprezinta de fapt figurantul favorit al poemelor lui Ioanid Romanescu
Ca in Victoria, poezia intregii antologii da seama despre o inchidere in sine, despre o izolare cautata nu din frustrare ori singuratate, nici din inadaptare:
"Cind nu mai ai nimic de pierdut
cind nu ai de cine pe cine sa aperi
si singur ramii pe cimpul de lupta
si scuipi Iara gnduri pe scut
si se coboara cerul intr-atit
ca Luna-si cala mortii cu mii de felinare
si tu nu pleci dc-acolo nicaieri -
respiri pin1 se-opreste vinlul
si corbii de maninca din picioare". |
Spatiul poctilor din Demonul este deci un cimp de batalie, dar unul golit deopotriva de agresori si de victime, cu alte cuvinte este locul in care a avut loc un razboi intre forte egale, condamnat la pustiire tara patetism si Iara drama. "Poezia mea e nervoasa" afirma Ioanid Romanescu
In Poezia mea, numai ca nervozitatea la care se refera este tocmai una suficienta siesi, nedirectionata impotriva vreunei instante sau autoritati. Este poezia care si-a instituit propriul univers, in care nu se poate trai nici beatic, nici razboinic pentru simplul motiv ca este un univers populat de o singura entitate, si anume de creatorul sau:
"nu merge in vizita
nu asteapta pe nimeni
nu viseaza-n culori
nu se hlizeste pentru a obtine ceva
are tot ce-i trebuie"
(Poezia mea). |
in continuarea acestui poem, Poetul aduce o definitie identica a creatorului de poezie, o definire negativa, prin "indicibilul nu,/ aceasta coroana dinauntru/ care numai prin moarte ne diferentiaza" - (Presiunea luminii), prin termeni meniti sa il detaseze pe poet de lume: "nu se grabeste,/ nu se masoara cu nimeni". Gestica eului poetic este, in consecinta, una profund orgolioasa, desi lipsita de retorica ampla a scrisului pretios. Cautator "tentacular" al "nordului obiectelor", spirit boreal, poetul isi resimte pozitia de stapinitor ca pe o garantie a posturii de supus, deopotriva:
"sint marele supus - stapinitorul
unei coroane dinauntru
pe care o restitui si imi inchid ecoul"
- (Presiunea luminii).
Acesta este punctul in care egoismul atit de cultivat, individualismul de atitca ori afirmat, se deschide spre nu "dincolo de cuvinte" spre spatiul despre care aceeasi voce ne spune: "iubesc totul". Din "centrul meu", unde "presiunea luminii" transforma "fiece raza" intr-o "lespede", se desface o miscare ascensionala care apartine iubirii de toate: "caci merg - iubindu-va - in cer/ spre Capul Horn al Patagoniei din stele" - {Capul flora al Patagoniei elin stele). Ajungem astfel la o alta valenta a poeziei lui I. R-, la o ipostaza aproape sentimentala. Nu putine sint, de aici, poemele lumii sensibile, poemele plinsului.
In Ma barbieresc si pling. poetul, alt demon "dezertor din ceruri", tinjeste nu dupa inchiderea in individualism, ci dupa un sens al intoarcerii acasa: "mi-s grei bocancii timpului pe umar/ si merg numai sa am de unde sa nia-ntorc," Tonul confesiv este abordat nu fara 0 urma de ironie.
Traiasca poezia si marii visatori! se doreste a fi un insolit epitaf si marturiseste, cu franchetea spovedaniei: "Al dracului ani fost, cu patima in toate", Tot aici, citim, in subtext, asumarea pozei egoistului, asumare devenita "profesiune de credinta, impotriva unui sentimentalism funciar, a impulsului vital de a trai sensibil lumea:
"azi ma feresc din calea celor dragi -
nervoase, in raspar mi-s replicile toate,
mersul mi-a devenit ca al felinelor
ce se retrag sa moara singure departe
am incercat suprema renuntare,
dar moartea e perfida si nu din vis ne fura
mai bine, deci, sa ard pina la capat
decit sa port cenusa cuvintelor pe gura". |
Preferinta pentru masca manierista, pentru jocurile cu formule conventionale de salut (v. Sarut miinile Doamna! La revedere Domnule! sau Bravo-bravissimo!) sau cu nu mai putin conventionalele clisee ale unui limbaj teapan (v. Cititorilor, dulcilor mei contribuabili ori Va rog sa revizuiti statutul meu de poet!) anticipa instalarea tot mai stabila a unui filon aproape postmodern: poezia tacerii. Acolo unde nu forteaza structuri fixe ale limbajului obisnuit, asa cum face, de pilda, cu onomatopeele din Mitraliera (refrenul "ta-ta-ta-ta! ta-ta-ta-ta! iauuuuuuu!/ ta-ta-ta-ta! ta-ta-ta-ta! iauuuuuuu!"), Ioanid Romanescu consacra tacerea ca subiect si obiect al poeziei, iar strigatul "nu te recunosc, numitule!/ nu te recunosc, renumilule!", din Plaudite cives. exprima cel mai sintetic refuzul cuvintului, al "numirii" si "numitului".
"Linistea" care a luat locul zgomotului in Batrinii, "cuvintul insusi" care "se suipa gol pe gol", din Walhalla, descriu un univers al tacerii, unde cuvintele nu sint necesare poeziei, care se scrie "cu inima":
"sint un poet Iara cuvinte
sint un poet lara masa de scris
eu sint poet cu inima
spre voi ma apropiu de mine insumi"
- (Cu inima). |
Valenta de "scriitor cu inima" este, in cele din urma, la fel de puternica si de pusa in valoare ca si aceea de poet orgolios, egotist, O intreaga serie de poeme sint poezii de dragoste, iar convingerea cu care Ioanid Romanescu le scrie le consacra drept piese de rezistenta ale volumului.
Erotismul din Demonul este unul de mare forta, imprimindu-i-se o carnalitate si o pasionalitate care explodeaza in afirmatia: "daca exista un dumnezeu/ nu poate fi decit femeie" - (Daca exista un dumnezeu). Femeia capata, la Ioanid Romanescu statura unei specii aparte: ea este fie "mama uriasa" care contine, asemenea unei papusi rusesti, toate celelalte mame, ca in Daca exista un dumnezeu, fie "-vorba lui Joyce -/ [] o iapa de Pomerania" (Dragostea mea - chipul minat al poeziei) sau "un corp de iluminat" al unei vieti "hibride" (Mansarda), ori pur si simplu nevasta agresiva, femeia-caracatita "cu picioare infinite" care asteapta "cintind/ casa noastra - cazarma noastra" (Clanta).
Posedarea este evenimentul principal si determinarea ultima a eroticii lui Ioanid Romanescu Daca un poem precum Elegie pe tema cartofului roz aduce discursul senzualitatii pina la limita licentiosului, intr-un poem precum in forta, cu nerusinare asistam la inventarul cel mai direct intocmit al iubirilor, poetul afirmind aici ca nu se pricepe sa traiasca decit, exclusiv, in doua registre de existenta: iubirea si vietuirea "sub carti":
"am iubit
femeie cu tot cu fiica, am iubit surori
gemene si negemene, femei
pure sau tavalite de o companie,
tirfe internationale ("deopotriva
pudice si destrabalate),
cu fiecare am descoperit o America mare cit Rusia",
Scenariul erotic este insa prilejul reinnoirii unei legaturi cu ceilalti, poetul jucind, in trecerea sa printre femei, roluri diferite
("le-am iubit cu paturile-n geam,
ca un camionagiu in spatele depozitului,
ca un tigan pe marginea drumului,
le-am iubit pe deselate")
intr-o atitudine de patriarh intirziat, dar si de lacom dupa viata, care vede garantia ei in "injuratura" celuilalt, pe care inca o asteapta. Unitatea volumului Demonul pare a fi asigurata mai intii de intensitatea fiecarui poem, de tensiunea care sustine discursul, indiferent de tema.
In rest, notabile ramin masura in care orgoliul individualismului din majoritatea poemelor coexista cu impulsul apropierii si regasirii celuilalt, precum si felul in care filosofarea ajunge la concluzia tacerii, chiar sub impulsul trairii senzuale si al refuzului mortii.
