DEGETUL DE GHEATA - Antologie din poezia lui Nicolae Prelipceanu, aparuta in . Dintre cele patrusprezece volume (de versuri si proza) ale autorului, Degetul de gheata ilustreaza Tumul inclinat (cu patru poeme), Antu (cu sase), 13 iluzii si Arheopterix (cu cite trei), intrebati fumul (cu sapte), De neatins de neatins si Jurnal de noapte (cu cite treisprezece), Un civil in secolul douazeci (cu nouasprezece) si Fericit prin corespondenta (cu douazeci si sase de poezii).
Dupa optsprezece ani de la debutul in volum al lui Nicolae Prelipceanu , Degetul de gheata apare (la Editura Cartea Romaneasca, in prestigioasa colectie "Hyperion") cu un ciclu de poeme inedite, intitulat Trece si luna septembrie.
Asezat in deschiderea volumului, acest ultim ciclu contextualizeaza, intr-un sens afectiv, creatia anterioara a poetului.
Avantajul unei antologii organizate de autorul insusi consta in garantia unei descrieri fidele a unei deveniri interioare. Degetul de gheata da seama de o atare devenire cu atit mai mult cu cit selectiei i se aseaza un accent final, atasindu-i-se o serie recenta de creatii. Parcurgind antologia, vom descoperi cum tinarul debutant din Tumul inclinat (1966) contine deja datele pe care vocea din Trece fi luna septembrie le pune in pagina in mod explicit. Selectia din primul volum ne dezvaluie un artist care are deja gustul nostalgiilor (paradoxal intr-un debut). Nascut deja cu constiinta "calmului plat", a "mortii corabierilor", eul unui poem precum Calmul plat este definit in primul rind drept constiinta a timpului, a duratei care apasa "peste fapturi si peste oase/ albite-acum" (Portocala de carton presat). Raportarea la un moment-reper, intotdeauna anterior, se face de pe pozitia celui care, aliat "la un hotar al lumii", slic deja perfect fiecare meandra a jocului de "pocher domol" al norocului "nestabil/ si de toamna" (Toamna). Situatia nu incurajeaza insa instalarea "bazarului sentimental", a colectiei de amintiri incremenite in imagini-fetis. Dimpolriva, tonul ciclului devine de indata ironic in momentul in care apar, ca figuranti, "mucavalele glorioase" - recuzita a falsei intilniri a celor inca vii cu viii altui timp. "Vintul" este laitmotivul versurilor selectate din Turma inclinat, el asigurind o perpetua legatura intre lumi si epoci, intre "capetele noastre" si "asezarile stramosilor", tocmai datorita esentei sale deopotriva efemera si mereu vie. Anta (1968) continua obsesia timpului transformator, aeordindu-i insa o noua dimensiune, ce-i drept schitata in volumul de debut: dimensiunea erotica. Cuplul din Tristan si holda sau din Noapte traieste un soi de mitologie rescrisa; anotimpul iubirii, ni se sugereaza, este unul anterior, al gesturilor si trairilor reale, de dimensiuni mitice: momentul in care cei doi "au inceput si ei/ sa nu mai fie singuri pe pamint" coincide unei alte izgoniri dintr-un Paradis erotic si eroic in acelasi timp, este semnul unei epoci vitrege in care, in jurul iubitilor, cresc (dupa logica dezvoltarii cancerigene a ciupercilor otravitoare) ."acei/ ce-i aralau cu degetul plingind" (Tristan si holda) sau se pulverizeaza stelele: "iubito s-au facut cioburi stelele/ si recompunerea lor altfel/ inseamna explozie sigura" (Noapte).
13 iluzii (1971) marcheaza o schimbare de optiune in privinta organizarii discursului liric. Preferinta poetului se indreapta de asta data spre versul voit pretios, comentariul amar ironic luind tot mai des locul scenariilor narative. Elegia lui Nicolae Prelipceanu este de fapt afirmarea neputintei de a rezista miscarii devoratoare a lumii, restrinse aici la imaginea risnitei de cafea, careia i se imprima o miscare mecanica, monstruoasa. Trimiterea la gestul lui Cronos, tatal ucigas, este evidenta. In plus, diluviului natural, bacovian pus in pagina, ii corespunde iesirea din matca a timpului, spargerea clepsidrelor "pe-un tarm de mare", unde recuperarea nisipului-timp, astfel pierdut, este imposibila. Dupa momentul de contemplatie pe care cele trei poeme din Arheopterix (1973) le aduc in economia volumului (rcprezentind si o nuantare a poeticii autorului), poeziile alese din volumul intrebati fumul (1975), pentru care Nicolae Prelipceanu a primit premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor, reafirma o preferinta mai veche: aceea de a construi mitologii intime, de a pune in scena spectacole la care participa doar eul liric si ipostazele sale temporale. Daca Murillo Mendez este chiar povestea-tea-tru a celui care "e singur cu sine/ nu-i e urit cu sine insusi", in schimb Cind eram tinar ori Nemuritorul sint poemele confruntarii eului cu propria sa imagine (in primul caz, fiind vorba despre o intilnire cu un dublu favorizat de timp, pozitiv).
Tonul poetului inclina tot mai decis spre o retorica grea, patetica, spre concluzia sapientiala. Acelasi motiv care facilita pendularea intre vremi, vintul, este aici prilej de filosofic naiva: "Vintul bate pentru toata lumea rar/ vintul bate-n lume pentru fiecare/ vintul este singurul zidar/ vintul este singura-ntimplare" (Pentru cine bate vintul). Jocurile de cuvinte ori, mai exact ,joaca" de cuvinte fac de asta data deliciul autorului, aducind o privire fals uimita asupra lumii, de fapt marcata de intelegerea marilor drame si de o unda vizibila de sarcasm subtextual (v. alcatuirea "Constitutiei" lumii oamenilor de zapada din Federatia mondiala a oamenilot de zapada). Pronuntatul caracter livresc va fi contrabalansat flfe poetica pusa in pagina de volumul urmator, Jurnal de noapte (1980), o poetica cautal naturalista, dupa cum ne marturiseste poetul in Padurea:
| "Singurul subiect al vietii mele este padurea pe urmele mele vine intotdeauna o padure umeda un intuneric binevoitor citeva tipete de pasare in timp ce eu ma uit toi inainte spre alta padure care inca nu se vede mi-o inchipui cu putere cu toata puterea ii rostesc numele". |
