Decameronul (in greaca veche - "10 zile") a fost scris, cu aproximatie, intre anii 1350-1355.
in realizarea capodoperei sale, Decameronul Boccaccio s-a inspirat dintr-o culegere de nuvele medievale italiene, intitulata II Novellino -Culegere de nuvele. Din aceasta lucrare el a preluat numeroase motive, teme si subiecte, pe care apoi le-a adaptat noilor tendinte si conceptii ale epocii sale. "Nuvelele existau", noteaza Francesco De Sanctis in Istoria literaturii italiene, "la toate popoarele latine, sub nume diferite, dar nu exista inca nuvela, si cu atat mai putin nuvelistul care sa fi alcatuit din povestirile acelea o unitate, trans formandu-le intr-o lume organica. Lucrul acesta l-a facut Boccaccio, si din povestiri diferite ca timp, ca moravuri si ca tendinte el a facut lumea vie a timpului sau, societatea contemporana, ale carei tendinte el insusi le avea pe toate, atat pe cele bune, cat si pe cele rele."
Povestea cu cadru are vechi traditii orientale, foarte cunoscuta fiind in acest sens seria de basme O mie si una de nopti, unde cadrul il constituie istoria Sehe-rezadei, care ii spunea sotului ei in fiecare noapte cate o poveste.
Boccaccio isi insuseste aceasta formula (cea a povestirii cu cadru), imaginand zece tineri (sapte femei si trei barbati) care, de teama ciumei ce bantuia in Florenta (in anul 1348), se refugiaza intr-o vila din afara orasului si, spre a face ca timpul sa freaca mai repede, spun zilnic fiecare cate o poveste, vreme de zece zile.
