Sint multi ani de cind critica literara m-a condus la studii de antropologie. Calea este, contrar de cum s-ar crede, scurta ii dreapta.Inainte de toate, criticul, ca si romancierul, se ocupa de psihologia individuala sau "diferentiala" cum a numit-o, in mod nu tocmai fericit, psihologul german Stern. Adica de deosebirile care exista intre suflet si suflet. Dupa oe ai facut o lunga serie de analize psihologice, incepi sa deosebesti anumite tipuri generale, de "impresionabili", "sentimentali" etc. Te adresezi atunci stiintei, in speranta de a gasi o clasificare - cum s-ar adresa botanicii un gradinar care, intre sutele de te pe care le cultiva, incepe a deosebi categorii. Spre surprinderea ta, insa, constati ca stiinta psihologiei nu te poate lamuri de fel : a incercat ea oarecani clasificari ale caracterelor, dar sint facute ba dupa un criteriu, ba dupa alt criteriu, cu o nesiguranta care provine de acolo ca nu stie nimic despre cauzele care au diferentiat pe oameni in mod atit de izbitor.
Unii - de pilda B. Peretz - ne dau o clasificare a caracterelor din punctul de vedere al repeziciunii si intensitatii reactiunii, ajungind astfel la traditionalele temperamente (pe care Wundt le considera ca fructul unei observatiuni delicate). Altii, ca Bain, Fouillee, Ribot, Ribery, Malapert, impart oamenii dupa gradul de dezltare a fiecareia din cele trei "facultati" : inteligenta, sentimentul si inta. (Ribot inlatura pe amorti, insili si apatici, si imparte pe ceilalti in senzitivi si activi). Pentru Paulhan, raportul dintre diversele tendinte este de o insemnatate hotaritoare, dind nastere la caractere unitare, annonice si incoherente, dupa cum avem o tendinta subordonind pe celelalte, mai multe tendinte armo-nizindu-se intre ele, sau mai multe tendinte contrazicindu-se una pe alta. Psihologi ca Lewy Queyrat combina clasificarile celorlalti. Klages imparte pe oameni, mai intii din punctul de vedere al inteligentei, dupa feluritele moduri ale perceptiei si aperceptiei ; apoi, din punctul de vedere al celorlalte doua facultati, in afectivi si luntari ; in sfirsit, cu privire la tendinte sau porniri (Triebfedern), in naturi caracterizate prin instinctul de a se deta si naturi caracterizate prin instinctul de a se conserva.
Insasi diversitatea acestor sisteme - ilustrate, de altfel, cu observatii foarte interesante - ne tradeaza nesiguranta terenului pe care ne aflam. Ele au toate un defect fundamental : sint artificiale, fiindca pornesc rnai mult de la consideratii abstracte decit de la realitatea faptelor; si - mai ales - fiindca nu se intemeiaza - cum am zis - pe cunostinta cauzelor care au diferentiat pe oameni intr-un mod atit de izbitor.
Daca un naturalist, pornind de la ideca ca alimentarea este o functiune de prima insemnatate, ar imparti animalele in carnire, ierbire si omnire, o atare clasificare ar fi evident absurda.
Din punctul de vedere logic, numarul clasificarilor posibile este nelimitat; in realitate, insa, numai una e naturala si adevarata : aceea care pune in multimea fenomenelor ordinea dupa care natura le-a creat. in zoologie, clasificarea - in linii mari - nu corespunde ea, oare, cu istoria elu-tiunii animale ; iar in botanica, cu istoria vegetatiei ? Animalele si tele sint grupate dupa gradul lor de inrudire, asa cum ni-l dezvaluie paleontologia. Notiunea care serveste de criteriu variaza : ba scheletul, ba felul de reproducere, ba natura singelui, ba organele de respiratie, ba alimentarea - si asa mai departe. in modul acesta obtii subdiviziuni care au maximum de caractere comune, produse toate de aceleasi imprejurari exterioare. intr-o clasificatie ideala, fiecare grup ar trebui sa fie denumit dupa caracterul care-i cel mai tipic si mai izbitor efect al cauzei gcneratrice a tuturor celorlalte caractere. Se designeaza, de pilda, un grup de mamifere cu numele de edentate ; ei bine, ele se si coboara toate din min-catoare de furnici si de alte asemenea insecte moi, care nu cer sa fie mestecate decit putin sau de loc. Cu aceasta hrana, insa, stau in legatura, direct sau indirect, toate insusirile edentatelor.
Cind, prin urmare, ne rbesc psihologii de "caractere unitare, armonice si incoherente" ; sau de cunoscutele patru temperamente etc., prima intrebare care se impune este : cind, cum, in ce imprejurare a creat natura aceste deosebiri ?
Anii de observatie m-au condus la incheierea ca intre caracterul unui individ si infatisarea lui fizica - indeosebi trasaturile fetei - sint relatiuni constante. in mod empiric omenirea s-a preocupat intotdeauna de aceste relatiuni, si diferiti observatori (Carus, Lavater, Piderit) au sens asupra lor. Lipseste insa pina azi o baza stiintifica.1
Iata, de pilda, doi scriitori, Vlahuta si Sadoveanu, a caror fizionomie si psihologie sint cunoscute publicului cetitor de literatura, ti bine, se va gasi un singur om care sa-si poata inchipui ca un sensitiv melancolic ca Vlahuta ar putea sa aiba fizionomia lui Sadoveanu, si din contra, un optimist calm ca Sadoveanu, fizionomia lui Vlahuta ? E neie de finete deosebita ca sa recunosti ca insusirile sufletesti ale lui Sadoveanu arata spre popoarele blonde, iar insusirile lui Vlahuta, spre cele sud-europene ori spre Orient ?
Tot asa, din fizionomia lui Delavrancea - buze rasfrinte, par blond si cret - as fi putut ceti binisor - daca cetitorul bineieste sa ma creada - fantazia de creol (Dumas-pere !) si acel amestec de senzualitate si sentiment, care se tradeaza prin iubirea de diminutive si prin duiosia povestirilor sale in fizionomia de om de Neanderthal a lui Nietzsche - "ura de criminal", imi spunea un cunoscut psiholog german - nu te poti opri de a ceti cite ceva din teoriile lui antisociale
Evident, relatiunile dintre suflet si fizionomie sint de origine antropologica. Cine n-a bagat de seama ca-n fiecare popor indivizii cari seamana la infatisare cu europenii de Sud sau cu cei de la Nord, seamana mult si la temperament ? isi poate cineva inchipui, si s-a pomenit de cind exista literatura, ca un liric melancolic, sensitiv si fantast, in felul lui Dante (etrusc !), Chateaubriand (breton !), Byron (celt-iber !), Lenau (slav de sud, adica trac !), Heine (evreu !), Puskin (creol !), Eminescu (?), sa fie inalt si blond ca un suedez ? Musset e mic, cu trasaturi delicate si cu par buclat, si totusi faptul ca e blond ne apare ca o anomalie. Fizionomia liricului romantic arata intotdeauna spre Sud si spre Orient,Inriuriri necunoscute ale mediului cosmic au diferentiat omenirea in rase ; psihologia acestor rase este indisolubil legata de fiziologia lor (s-ar putea altfel ?). Prin amestecul raselor in fiecare popor, s-au creat tipuri de incrucisare (fizio-gnomice si psihologice), care, dupa legea lui Mendel, tind sa se desfaca mereu in componentele lor - iata in mod cu totul schematic originea fizionomiei si psihologiei individuale1.
Critica literara te conduce dar la "psihologie diferentiala", care se reduce de fapt, dupa parerea mea, la psihologie de rasa.
In mod empiric, psihologia diferitelor rase a fost adesea studiata. Chiar si asupra psihologiei popoarelor exista informatiuni pretioase'. Dar cit de putin sigure sint ele, si cit de putin sistematizate, se poate vedea din acest singur fapt : Taine, care in critica literara si in istoria literaturii a dat factorului de rasa o atit de mare insemnatate, analizind sufletul lui Shakespeare, crede ca lamureste sufletul rasei "an-glo-saxone", al rasei germanice ! Or, este bine silit ca in insulele britanice exista un element mediteranian ("iberic") si un element alpin (celtic), si ca Shakespeare, Byron, Swift si alti scriitori, Cromwell si puritanii etc. sint tipuri iberice, ori celt-iberice, dar in nici un caz germanice. Psihologia lor este sud-europeana.
Tot asa, nu-i critic care sa fi scris despre Ibsen si sa nu-l fi infatisat ca pe un reprezentant tipic al rasei germanice. Pe Ibsen : fantastul din Peer Gynt, misticul si insetatul de absolut din Brandt, dusmanul compromisurilor si al vietii burgheze, al fatarniciei si sentimentalismului terre-a-terre, im Nora, Comedia iubirii, Rata salbatica. Dusmanul societatii si celelalte ! Pe Ibsen, care-i atit de concis si atit de abstract in scrisul lui, atit de pasionat si atit de excentric in perso-nagiile care-l reprezinta ! Ce ingrozitoare erezie ! ! Dar marele dramaturg poate fi considerat de-a dreptul ca detractorul conceptiei germanice despre lume ; el ne infatiseaza tragedia unui "latin" oprimat de filistinismul germanic ! De fapt Ibsen e mic de statura si brun, cu fata lata si cu nasul "francez" - un alpin, un "ceh", din patura oraseneasca norvegiana, care-i celtica, pe cind poporul e germanic.
Psihologia de rasa nu se poate sili in mod stiintific fara biologia si fiziologia raselor omenesti. Evident, temperamentul flegmatic al rasei germanice sta in relatiune cu parul ei blond si cu ochii ei albastri. Dar de ce natura este aceasta relatiune ? Nu stie nimeni. Iar dupa parerea mea, un raspuns la astfel de intrebari ar valora mai mult decit toata psihologia experimentala de acum. Relatiunea trebuie sa fie si directa, psiho-fiziologica, si indirecta, adica de efecte deosebite ale aceleiasi cauze exterioare. Chiar cuvintul flegmatism nu poate fi precizat in mod stiintific, atita timp cit nu se cunoaste substratul fiziologic al acestui caracter psihic.
Condus de acest fel de a gindi, m-am adresat antropologici. Dar cit de mare mi-a fost deceptiunca cind in loc de stiinta am gasit numai descrieri - un imens material de fapte care asteapta sa fie coordonat -, un depozit de caramizi, var si nisip, dar nici un inceput de constructie ! intrebati pe un profan, din ce pricina-i africanul negru, iar
f;ermanul blond ? Are sa va raspunda fara sovaire : influenta atitudinii, adica a luminii si a caldurii. Dar sa va feriti de a aduce acest raspuns unui antropolog : el are sa va rida in fata, fiindca stie bine ca, sub aceeasi latitudine cu africanul, gasesti in alt continent rase cu pielea galbena sau roscata ; si sub aceeasi latitudine cu blondul nord-european, rase cu parul si cu ochii negri : eschimosul, care a trait totdeauna in frigul extrem si sub cerul innorat al regiunilor polare, e tot atit de brun ca omul din Sudul Europei. Va putea insa antropologul sa va dea o explicare mai buna ? Nicidecum. El nu va poate da nici o explicare,Intrebati-l : de ce are mongolul ochii oblici ? Are sa va raspunda : "nu stiu ; si poate n-am sa stiu niciodata ; au trecut atitea sute, si poate mii de veacuri, de cind s-a produs aceasta modificare a unui caracter uman !"
Cit de mult m-a emotionat odinioara un atare scepticism, -cit de mult m-a reltat el ! Cum ? ! Noi stim astazi de ce aveau tele in eocen frunze marunte; intelegem cum a ajuns pamintul sa se invirteasca in jurul soarelui ; cunoastem compozitia stelelor si fazele de elutie ale etelor ; si dezesperam a afla vreodata explicarea caracterelor atitor milioane de indivizi, care traiesc alaturea de noi pe acest glob pamintesc ? Dar s-ar putea ca vreunul din aceste caractere sa nu ne dea un indiciu asupra cauzei lor generatice ?
De altmintrelea, mi-am zis eu, antropologia nu-i doara o stiinta de sine statatoare, ci numai un modul al biologiei - despartit de celelalte in mod cu totul arbitrar ; e rba, pur si simplu, de biologia mamiferului om, biologie care nu poate fi tratata independent de biologia celorlalte mamifere. Asa de pilda, intre complexiunea blonda a lui homo europaeits si intre albeata ursului polar, a vulpei polare, a iepurelui al-plin si polar, a "pescarului" ere, antropologii presimt de mult o relatiune ; nu o pot insa preciza.In definitiv, prin ce se deosebesc intre dinsele rasele omenesti ? Prin culoarea pielii, prin proportiunile corpului, prin parul lins sau cret etc. Or, nu i putea explica aceste caractere decit printr-o lege generala a pigmentatiei, printr-o alta lege a marimii mamiferelor etc. Trebuie sa aflu ce imprejurari cosmice fac un mamifer mare sau mic, alb sau negru etc.
Din nefericire, astfel de legi nu s-au gasit inca. in chestiunea pigmentatiei, de pilda, teoria mimetismului, a lui Dar-win, e cu desavirsire discreditata, iar alta mai buna nu s-a putut pune in loc.
Cit de mare a fost deceptia pe care mi-a procurat-o starea actuala a biologiei mamiferelor, se poate vedea din introducerea studiului meu despre "coarnele rumegatoarelor" (Viata romaneasca, nr. l-3 si 5-6, 1915).In rezumat:
Numai pe biologia omului, care se afla intr-o atirnare absoluta de biologia celorlalte mamifere (iar biologia mamiferelor va putea iesi din faza curat descriptiva de astazi numai prin aplicarea principiului lui Lamarck), se poate intemeia psihologia de rasa, care-i cheia psihologiei diferentiale.
Dar si cheia sociologiei ; caci "conceptia materialista", astazi unanim admisa si aplicata in lucrarile de istorie, - fie in mod expres, fie in mod tacit - este desigur o minunata metoda de cercetare cind vrem sa am intre ele fazele succesive ale aceleiasi societati ; cind e rba insa, sa asemanam intre dinsele diferite civilizatiuni si felul lor de dezltare, atunci psihologia de rasa joaca un rol hotaritor.
Asa de pilda - ca sa iau dintre fenomenele sociale pe cele literare, care sint mai caracteristice - lirismul si romantismul le gasim in literatura araba quintesentiate si oarecum la izr, independente de vreun moment social. Si tot astfel in Spania. S-a spus cu drept cuvint ca orice scoala romantica are doua patrii : una, aceea in care s-a nascut, si a doua : Spania.
Nu poate fi rezultatul intimplarii faptul ca-n aceasta tara clasicismul a dat gres.
Franta a fost in Evul Mediu (Romanul vulpii etc), ca si in timpurile moderne (Balzac, Zola etc), patria realismului didactic si a satirei sociale. Nu dintr-o simpla coincidenta, intemeietorul si cel mai tipic reprezentant al lirismului romantic, Chateaubriand, e breton, ca si creatorii lirismului romantic medieval (arabi - spanioli - provensali - bretoni !). Din punctul de vedere geologic, antropologic, etnografic si psihologic, Bretania se-nrudeste cu Spania. Legendele celtice medievale, prelucrate de poeti francezi, capata, cum arata Lanson, un caracter realist, iar in Germania, un caracter clasic. Si de asemenea ne izbeste faptul ca Victor Hugo si George Sand, - singurele temperamente epice in literatura franceza - sint de origine germana (G. Sand se coboara dintr-un maresal de Saxa, Hugo e german prin nume, prin fizionomie si prin origina lui lorena). Chateaubriand si Hugo sint ci straine in literatura franceza. Bombasticitatea, fan-tazia si melancolia orientala ale celui dintii, ca si plasticitatea si patosul naiv ale celui de al doilea, contrasteaza vadit cu spiritul usor si abstract si cu scepticismul ironic al francezului. Celtii si iberii n-au avut epopee. Limita de raspindire a epopeilor franceze medievale coincide cu limita ocupatiunii france. Epopeea spaniola e si dinsa vizigota. Epopeea o gasim, quintesentiata si oarecum 'la izr, la popoarele germanice (Nibelungenslied, Gudrun etc). Iliada este creatiunea clasei stapinitoare elene, cuceritoare si razboinice, despre care s-a silit, cu multe do, ca era blonda si de origine nordica. (Zeii si eroii sint aratati ca blonzi. Un autor grec din vechime, citat de catre De Lapouge in Les selections sociales, spune de-a dreptul ca un om de familie buna trebuie sa aiba par blond si ochi albastri.) Odyseea s-a nascut mai tirziu. cind incepuse fuziunea cuceritorilor blonzi cu mediteranienii cuceriti, si de aceea e imbibata de fantazie orientala (legendele se regasesc in poema chaldeana Izduhar). Si clasicismul e acasa la dinsul la popoarele germanice. Corneille, Racine, Lafontaine si alti clasici francezi erau de origine nord-estica, din regiunile cu populatiune blonda si inalta. De altfel, aristocratia franceza avea si dinsa, fireste, mult singe franc.
Din cele trei rase principale ale Europei, homo europaeits tinde catre clasicism si epopee, homo alpinus catre realism didactic (in anumite imprejurari, insa, si catre lirism), iar homo mediterraneus catre lirism si romantism.
Sint multi ani de cind am ajuns la aceasta formula, menita sa precizeze inriurirea factorului de rasa in sociologie.
Zic in sociologie, fiindca facultatile psihologice, care in-riuresc toata viata sociala a unui popor, se manifesta mai precis tocmai in arta si literatura, care sint ca niste foarte sensibile instrumente de inregistrare. E de ajuns sa faci o analiza psihologica a scolilor si a genurilor literare ca sa obtii insusirile si tendintele sufletesti ale celor trei rase. Asa, de pilda, in cuvintele clasicism si epopee se afla inchise toate elementele de constructie ale vietii sociale germanice (care nu se acopera perfect cu viata sociala germana, fiindca in Germania sint si elemente celtice si slave, adica mai mult sau mai putin alpine).
Transpuneri formula mea in alte domenii ale sociologiei si veti avea - fireste, schematizind mult - catolicism, protestantism si libera cugetare ; sau despotism, monarhie constitutionala si republica ; sau descentralizare despotica (guver-natori-pasale etc), descentralizare democratica, si centralizare ; sau speculatiune desarta, empirism marginit si stiinta adevarata ; sau melodie si armonie. (Muzica moderna a rezultat din sinteza melodiei mediteraniene si a armoniei germanice.)
Si asa mai departe. Se-ntelege, schemele acestea trebuiesc luate cu mare aproximatie
Lupta de clase si psihologia de rasa - iata cei doi factori ai elutiei sociale. Al doilea este mai general si mai important decit intiiul. De dinsul trebuie sa tinem seama, nu numai cind asemanam intre dinsele fazele succesive ale aceleiasi societati. Caci am vazut, din putinele exemple care le-am adus, ca factorul de rasa anihileaza uneori momentul social (clasicismul care da gres in Spania), sau momentul social, cerind o manifestare care contrazice psihologia de rasa, se realizeaza prin selectionarea unor elemente straine, care se afla intimplator in sinul acestei rase (Hugo si G. Sand, scriitori epici de origina germana. Ce strasnica inclinare catre epopee are poporul francez ne arata Henriada lui Voltaire !).
Poporul roman este in parte liric, in parte didactic (poezia populara este lirica ; lirismul intens si intunecat din Miorita si Mesterul Manole se datoreste, dupa cit se pare, unui element etnic de baza, mai vechi si mai rafinat) ; de aceea nu poate fi o intimplare faptul ca Sadoveanu si Goga - cei mai tipici reprezentanti ai curentului epic, catre care tind prin sanatatea lor sufleteasca neatacata, prin rezervele lor nerase necheltuite, elementele rurale in ridicare - sint blonzi. in fiecare popor, taranimea, mai ales elementele cuprinse, au oarecari afinitati psihologice cu popoarele germanice, afinitati care se pot concentra in reprezentantii literari ai acestor elemente optimiste Si V. Hugo si G. Sand - mai ales ! - au reprezentat elemente rurale Contrastul psihologic A. de Vigny-V. Hugo, si Eminescu-Sadoveanu adica aristocratie - popor ( Romantism liric si romantism epic), corespunde intrucitva cu contrastul homo euro-paeus - homo mediterraneus).
Romantismul epic reprezinta o interferenta, si deci este putin cam hibrid in Delavrancea, care a vrut sa reprezinte si a reprezentat in mod vag elementele noastre rurale (Sultanica !), mai degraba elemente orasenesti semirurale ; in Dui-liu Zamfirescu, care a vrut sa reprezinte aristocratia de tara ; si in Cosbuc, care a reprezentat elementele burgheze, mai mult sau mai putin rurale, din Ardeal ; toti trei blonzi si sentimentali, spre deosebire de Eminescu, Vlahuta si Caragiale, reprezentanti ai diferitelor elemente orasenesti - avem rezultante necomplecte ale incrucisarii acelorasi doi factori sociologici : tendinta de clasa si psihologie de rasa.
Pentru demonstrarea inriuririi factorului de rasa in literatura universala, am strins odinioara material, pe care-l i publica mai tirziu.
Tin sa observ ca nu numai principiul psihologiei de rasa n-a fost aplicat pina acum in literatura (conform cu rezultatele antropologiei) ; dar chiar "conceptia materialista" s-a aplicat pina azi mai mult la viata politica si sociala a popoarelor decit la literatura. La noi aceasta metoda a fost adusa de d. Gherea si rau aplicata de d-sa ; de asta insa nu era vinovata metoda, care trebuia sa fie aplicata mai bine, nu parasita [].
(Fragmente din scudiul cu acelasi titlu, aparut in l. Cercetari critice fi filozofice. Editura Librariei Alcalay et comp. [1919].)
