DE DOUA MII DE ANI - Roman de Mihail Sebastian, aparut la Editura Nationala Ciornei, in 19.. Cu o prefata de Nae Ionescu. Redactarea romanului incepe la Paris, in 1931 (v. Cum am devenit huligan, 1935), iar in 1933 autorul dezvaluie, intr-un interviu acordat lui Camil Baltazar, ca "Nu am vorbit pina astazi despre ea nimanui, decit d-lui Nae Ionescu, profesorul meu, care ii va scrie si prefata; pentru ca va fi o carte frumoasa si iritanta, care va avea nevoie de cuvintul sau calm.
Cartea este pe trei sferturi scrisa " ("Romania literara", an II, nr. 54, 25 febr. 1933, interviu reprodus in Romanul romanesc in interviuri, III, partea II, 1988). Prefatat de N. Ionescu (cu un discurs ce, dezmintind asteptarile autorului, va declansa el insusi incendii), romanul apare in primavara lui 1934 (de "Ziua cartii", potrivit lui Mircea Eliade, Memorii, I, 1991); cu acest prilej, Mihail Sebastian ii marturiseste aceluiasi C. Baltazar: "De doua mii de ani este st un roman, dar este mai ales altceva, un lucru atit de intim, incit astazi, la aparitia cartii, ma intreb cu spaima daca n-am tradat prea multe lucruri dintr-o experienta pe care ma min-dream de multa vreme s-o ascund sub un suris. Stiam ca voi scrie aceasta carte. intr-un fel, a fost poate unica mea ratiune de 'a ma face scriitor'" (Reporter", an II, nr. 28, 27 iunie 1934, reprodus in Romanul romanesc in interviuri, loc cit.).
Romanul, scris la persoana I, sub forma unui jurnal, cuprinde insemnarile tacute de un tinar intelectual evreu (numele nu-i este precizat) in rastimpul unui deceniu, distingindu-se, mai ales, trei momente ale existentei sale. Primul "caiet", datind din vremea studentiei (anii 1922-l923), inregistreaza un "proces interior sever" Ia care se supune tinarul de douazeci de ani; pentru el, jurnalul are, pe Iinga misiunea de a retine, netrucat, evenimentele si trairile cotidiene, si o sarcina terapeutica: de a disciplina miscarile excesive ale eului, dobindind, astfel, un punct de stabilitate, iara tensiuni ori convulsii launtrice: "Mi-e un dor imens de simplicitate si inconstienta. Daca as putea sa regasesc de undeva din fundul veacurilor citeva senzatii simple si tari, - foame, sete, frig - daca as putea sa trec peste doua mii de ani de talmudism si melancolie, sa am inca o data, presupunind ca cineva din neamul meu a avut-o, bucuria limpede de a vietui" Dincolo de fatalitatea inscrisa in destinul neamului iudaic, ce il condamna Ia singuratate si la o nelamurita suferinta, personajul investigheaza si alte cauze, de ordin personal, ce il indeparteaza de simplitatea vietii.
Marcat de un dezechilibru al sensibilitatii prin nastere (in el se intilnesc "ciudata sensibilitate de sera" a mamei cu "duritatea oamenilor din familia latei"), personajul isi descopera o alta sursa a anxietatii in apartenenta la categoria intelectualilor, "aceste plante de apartament, incapabile sa suporte aerul tare". incredintat ca ii lipseste "instinctul de vehementa vitala" (pe care nu-l trezeste nici atmosfera violent antisemita din Universitate, injuriile sau bataile primite), tinarul e atent la solutiile existentiale ale celor din jur.
In cercul prietenilor sai evrei, Sami Winkler este sionist (va pleca, de altfel, in Palestina), marxistul S.T. Haim alege calea "internationalista" a unei revolutii proletare, iar batrinul anticar Abraham Sulitzer apara cultura ghetoului. Dupa lungi colocvii cu fiecare in parte, personajul nu reuseste sa opteze pentru nici unul din cele trei angajamente existentiale. Hotaritoare pentru el este, in schimb, intilnirea - in afara comunitatii evreiesti - cu profesorul Ghita Blidaru, in ale carui prelegeri isi regaseste propria problema (inapetenta pentru viata), asezata intr-un cadru universal si explicata, dincolo de rase, ca o consecinta a unei crize mondiale a valorilor: "daca m-ati intreba ce facem noi aici [], v-as raspunde poate asa; destituim valori. Le scuturam ca pe niste arbori uscati. Inteligenta, individualism, liber-arbitru, pozitivism Si cautam o singura valoare, una care trece cu mult peste toate. Ea se cheama, daca nu ma insel, viata." Mai mult decit idei, profesorul ii propune, practic, ,%o saritura pe viata", orientindu-l spre o profesie care sa-i ofere o radacina terestra: arhitectura. A doua parte a romanului (un al doilea "caiet") inregistreaza o perioada de impacare. Arhitect, deja, de cinci ani, intr-un mare concern petrolifer, personajul acorda prioritate problemelor profesionale, iar notatiile sale - lipsite de febra si patetismul adolescentin de odinioara - degaja siguranta unui om matur, vizitat, arareori, de melancolii pasagere: "Ma simt insa liber, impacat, gata sa primesc lucrurile ce vin si trec, sa astept delegarea lor eu supunere, sa le privesc fara spaima, sa le pierd fara deznadejde. Ma gindesc la marile mele probleme personale de pe vremuri si nu le pricep. Nu le pricep, si pace buna. Viata este simpla, viata este imens de simpla." Ca dovada ca o etapa de viata este depasita sta intilnirea cu Pierre Dogany, care - evreu maghiar repudiat la Budapesta - ii reediteaza, intr-un alt context, adolescenta; fata de el, personajul nu poate sa aiba decit o condescendenta, parinteasca intelegere. Dupa o experienta pariziana de doi ani (rastimp in care singurele evenimente notabile sint intilnirea cu Maurice Buret, un libertin experimentind "peisaje psihologice", dar - se precizeaza - nu in spiritul lui Gide, ci in cel al lui Laclos, si descoperirea artei lui Chagall, incapabila sa se desprinda de iudaism), tinarul evreu se reintoarce in tara. Ultima parte a romanului (al treilea moment al biografiei), cuprinzand insemnari din 1932-l933 se construieste in simetrie cu cea dintii.
Istoria revine, la fel ca in urma cu zece ani, la "un ceas de spasm" in care, o data cu miscari sociale violente (peste tot se asteapta, cu febrilitate, Revolutia), antisemitismul trece in prim-plan. Obligat, asadar, sa-si verifice in viitoare rezistenta interioara, personajul descopera in sine o stabilitate de durata, pe care tensiunile din afara nu reusesc s-o naruie; ceea ce altadata constituia trauma lipsei de identitate devine acum constiinta netulburata a unei identitati multiple (inevitabil contradictorie), ce isi fagaduieste, dincolo de zbaterile pe care si le asuma, sansa unei viitoare, posibile impacari: "Eu stiu ceea ce sint, si dificultatile, daca exista, nu pot fi decit in ceea ce sint eu, nu in ceea ce scrie in registrele statului. Liber statul sa ma decreteze urs polar sau aparat fotografic, eu nu voi inceta prin aceasta sa fiu evreu, roman si dunarean. [1 Nu spun ca aliajul lor este scutit de disonante, nu pretind ca pacea lor este imediata. Dimpotriva, stiu ca acest acord este lent, ca aceasta vietuire impreuna are greutati interioare, intime". Finalul romanului inregistreaza, in plus, o izbinda concreta, materiala, in traseul - implinit, astfel - spre calm si stabilitate; personajul contempla casa de vacanta pe care i-a inaltat-o profesorului Blidaru, constructie ce este "ceea ce mereu am visat sa fiu - un lucru simplu, curat si calm, cu o inima egala deschisa tuturor anotimpurilor". Dincolo de problematica evreiasca, proprie lui M. S-, De doua mii de ani se inscrie, atit prin formula narativa (jurnalul), cit si prin tematica (singuratate, inadaptare, cautarea faptului de viata "adevarat"), in orientarea modernista a prozei interbelice, care isi propune sa promoveze autenticitatea, sa recupereze, in discursul literar, valorile si problemele adevarate ale vietii, verificate - prin traire - in plan interior, indepartind, printr-o maxima sinceritate, literatura de conventii si artificialitate, in cadrul acestei orientari, romanul nu se aseaza in vecinatatea "trairista" a epicii de tinerete a lui Mircea Eliade (lipsindu-i gustul experientei, al provocarilor extreme), cum se intimpla cu romanele anterioare ale autorului (Fragmente dintr-un caiet gasit, 1932; Femei, 1933), ci - prin febrilitatea si patosul ideii mai mult decit al senzatiei - se situeaza in apropierea prozei Iui Carnii Petrcscu (a carui amprenta se intrevede si in Accidentul, 1940).
Ambijionind sa fie un roman cu "probleme", evitind, programatic, faptul brut al existentei, dar si psihologia ("personajul e silit sa recunoasca faptul ca jurnalul sau cu "prea multe idei generale" nu ingaduie pagini despre viata sa sentimentala). De doua mii de ani pacatuieste prinlr-un anumit schematism, propriu demonstratiilor preocupate in special de impunerea unei teze (fie ea, precum in cazul de fata, sustinuta de un autentic dramatism interior). Cum destinul romanului a fost in multe privinte influentat de prefata lui Nae Ionescu - ei i se datoreste, in mare masura, receptarea incendiara, precum si faptul ca in timpul regimului comunist cartea n-a mai putut fi reeditata - i se cuvin si acesteia citeva rinduri. Prefata poate fi citita ca un text independent, ca o prelegere ce - avind ca pretext romanul lui Mihail Sebastian - trateaza "in forma cea mai strinsa si mai didactica" (dupa expresia autorului) problema suferintei iudaice, folosind argumente din psihologia multimilor, istoria religiilor si teologie. Ceea ce i se poate reprosa demonstratiei este un exces de rigoare, finetei analitice luindu-i locul severitatea obtuza a silogismului, potrivit caruia evreul - ca unul ce nu l-a recunoscut pe Mesia - e condamnat sa se chinuie vesnic. Prefata ajunge sa fie vatamatoare pentru roman mai putin prin continutul ei ideatic (acesta a primit in epoca replica lui Mircea Eliade), cit - mai degraba - prin tonul folosit: Nae Ionescu i se adreseaza scriitorului che-mindu-l pe numele evreiesc (Iosef Hechter) si, discreditindu-l, il dojeneste ironic. Aparuta intr-o epoca marcat antisemita, cartea (continind, intr-un aliaj exploziv, prefata si romanul) va provoca un scandal de proportii, fiind atacata, intr-un front comun (insa cu argumente diferite) de extrema stinga, de extrema dreapta, dar si de comunitatea evreiasca. Aproape singur in acest razboi mai mult politic decit literar, Mihail Sebastian va raspunde, cinci luni mai tirziu, cu o alta carte, Cum am devenit huligan, eseu polemic in care, plecind de la propriul sau caz, ridica - intr-o maniera rascolitoare - problema moralitatii omului de cultura, consecventa si responsabilitatea pe care acesta e dator sa si le asume. Daca De doua mii de ani este un roman notabil, meritul sau esential ramine de a fi prilejuit meditatia acuta, lucid patetica, si astazi actuala, din Cum am devenit huligan, carte de exceptie a literaturii romane.
