Prima parte a romanului Cronica de familie are in prim plan un personaj feminin de exceptie, Davida, fiica Sofiei si a lui Alexandru Cozianu. Davida este caracterizata direct de catre narator:
"Avea nasul fin, incovoiat, gura carnoasa, dar palida, ochii negri, arzatori adanci, cu genele lungi si fine. indoite in sus; parul ii era strans fara grija, negru ca intunericul, cu luciri albastrii, cret si bogat.
Si pielea frageda si stravezie avea in ea o umbra albastrie. Fata era necoapta, salbatica, tacuta". Nicolae Manolescu subliniaza faptul ca in Cronica de familie autorul acorda o mare importanta portretului fizic, astfel incat "corpul nu este doar permanent scos in evidenta, dar devine capabil sa manifeste, el singur, toata interioritatea. Corpul «expune caracterul», temperamentul. () Romancierul descrie, fara sa analizeze. Nu sondeaza inauntrul acestei suprafete stralucitoare: sufletul apare in carne si oase, portretul fizic vorbeste de la sine, ca si cum fizicul ar reprezenta o metonimie a sufletului, un substitut al lui, strecurat mai putin in scopul de a-l simboliza decat in acela de a-i inlocui. () Corporalitatea se constituie muzical, dezvoltand tema senzoriala sub forma de leit-motive sau refrene. De cate ori un personaj apare, el isi pune in evidenta tema: este o parola de recunoastere."
Davida este indragostita de Serban Vogoride, om politic de o mare influenta in epoca. Dragostea Davidei pentru Serban Vogoride "este prima si ultima iubire candida, pornita dintr-un autentic impuls sufletesc si subiectiv, orientata spre un tel mai inalt, pe care o incearca in Cronica de familie un reprezentant al boierimii. Devenirea sentimentului Davidei este surprinsa magistral, cu o desavarsita, infailibila intuitie a miscarilor sufletesti. Descoperind in barbatul ce reprezenta pentru ea intruparea ideala a nobilelor virtuti pe amantul mamei sale, Davida se schimba din copila mandra, cu aspiratii spre sublim, intr-un «monstru al vointei de razbunare»" (D. Micu). Sub impulsul dragostei navalnice, demonice, Davida se foloseste de un tanar, Anghel Popescu, pentru a se razbuna pe Vogoride, care nu-i impartasea sentimentele, fiind amantul mamei sale, Sofia Cozianu. Tanarul Anghel Popescu il va asasina pe Serban Vogoride, moartea acestuia avand o valoare simbolica in roman, cu el disparand "un anumit tip de boier, un anumit ideal al boierimii, mai exact: ideal spre care sunt atintite aspiratiile unora ca Alexandru si Davida Cozianu" (idem).
Eroina iubeste si uraste cu aceeasi voluptate, este mistuita de un foc interior puternic, este capabila sa traiasca tumultuos, "tema" personajului fiind, dupa Nicolae Manolescu, focul. "Tema" Davidei este gandita in antiteza cu aceea a guvernantei ei, d-ra Hermine Marchand, care este gheata: "Mademoiselle Marchand feri caietul. Davida ajunsese in fata ei, la mai putin de un pas. Se infruntau, fata neagra si subtire, cu ochii arzatori, si femeia palida si blonda, cu sprancene si gene decolorate, si ochii verzi, inghetati. Tremurau amandoua, una de indignare, alta de o furie ingrozitoare, inca stapanita, dar care nu mai putea fi tinuta in frau decat o clipa" Dupa asasinarea lui Serban Vogoride de catre Anghel Popescu, Davida se casatoreste cu Lascar Lascari a carui "tema" este, dupa acelasi critic literar, cleiul. Casatorita cu Lascarus Lascari, Davida inceteaza prin aceasta de a mai fi ea insasi. La cativa ani dupa casatorie, ea este "o femeie de treizeci de ani, care parea sa aiba patruzeci si peste, galbena, slaba, cu cearcane ca de rugina sub ochii ei negri, odinioara invapaiati, acuma pustii si tulbura'.
Elena Vorvoreanu - caracterizazre |
De o mare realizare artistica este partea a Vi-a a primului volum, Bijuterii de familie, avand in prim plan primii doi copii nascuti ai Davidei si ai lui Lascarus Lascari, Eleonora si Elena. Eleonora "era o femeie singuratica si ciudata, socotita de unii neroada din nastere, de altii nebuna", care "imbatrani foarte repede, inainte de vreme". Elena, casatorita cu capitanul Vorvoreanu, "era inca in stralucirea unei frumuseti masive si blonde mostenite nu se stie de la care stramos". Observam din nou marea importanta acordata portretului fizic, "poeticii corpului" (Nicolae Manolescu), personajele devenind niste tipuri fiziologice. Autorul prinde detaliul semnificativ al portretului fizic: "Avea ochi frumosi, verzui, iar cute timpurii i se brazdau de jur imprejurul fetei, acolo unde incepea un pic de dubla barbie, si obraji grasi. Masele de par ca graul copt ii erau ridicate in sus de pe tample si o incoronau de-a dreapta si de-a stanga cu doua rulouri mari, stralucitoare. Pe tample, doamna Vorvoreanu avea o retea subtire de vinisoare umflate".
Actiunea este plasata pe fundalul evenimentelor sociale din 190. Elena Vorvoreanu impreuna cu fiica ei, Elvira, o paraseste pe Eleonora, in conacul acesteia, asaltat de catre tarani, intrand in posesia faimoaselor bijuterii de familie. Protagonista da dovada de o mare stapanire de sine si de rautate, parasindu-si sora in mijlocul rascoalei, care este insa salvata si ingrijita de familia invatatorului din sat. Elena Vorvoreanu, temandu-se ca sora ei isi va aminti de cele petrecute, o va sufoca in somn cu perna.
Elena Vorvoreanu se inscrie in galeria personajelor lui Petru Dumitriu animate de egoism, de rautate, care devine in Cronica de familie "aproape unica forta interioara, unicul mobil al facultatilor sufletesti.() Ferocitatea de care dau dovada o seama de personaje din Cronica de familie nu este a unor fiinte omenesti normale, Sofia, Lascarus Lascari, in felul ei chiar Davida, Bonifaciu Cozianu, Elena Vorvoreanu sunt niste monstri morali.
Cronica devine, cum s-a spus, un bestiarium" (D. Micu). Relatiile dintre personaje se stabilesc pe forta, pe dominare: Davida il foloseste pe Anghel Popescu pentru a se razbuna pe Serban Vogoride, Bonifaciu Cozianu o seduce si se foloseste de Cleopatra, Elena Vorvoreanu o ucide fara mila pe sora ei.
Este o lume meschina, egoista, amintind de umanitatea viciata din Concert din muzica de Bach; astfel "romanul doric (unul al energiei vitale) apare despuiat, redus la esenta, populat de indivizi fara alte sentimente decat interesul imediat si ale caror raporturi sunt ele insele descarnate, golite de orice afectivitate, gratuitate sau altruism. Numitorul comun este violenta. () Existenta fiind o lupta acerba, protagonistii se impart, de la prima vedere, in tari si slabi. De-o parte, Sofia, Lascarus, Hermine, Bonifaciu, Elena Vorvoreanu, Fanica Ni-culescu, de alta, Alexandru Cozianu, Davida, Eustatiu, Eleonora, Serban Romano. Ultimii se aservesc primilor, devin uneltele lor" (N. Manolescu). Elena Vorvoreanu intregeste lumea dezumanizata a Cronicii de familie, o lume animata de un egoism feroce.
aaa3
Ultima parte a Cronicii de familie ii este dedicata lui Pius Dabija, fiul Anettei Radovisteanu, nepoata lui Bonifaciu Cozianu. Pius Dabija a avut parte de o copilarie aparte: a fost botezat abia la zece ani in ritul ortodox, ceremonial care nu l-a impresionat deloc. Prima amintire "constienta" a acestuia dateaza de la varsta de doi ani, a doua de la varsta de sase ani, cand tatal sau era sa moara, iar a treia amintire care marcheaza existenta lui Pius Dabija se leaga de cunoasterea basmelor Povestea Iui Harap-Alb si Tinerete fara batranete si viata fara de moarte, care creeaza in imaginatia deosebit de bogata a micului frica de moarte, de neant. Pius Dabija este un copil ciudat: "Era adeseori bolnav, mereu taciturn, ciudat. Zacea dupa-amieze intregi cu o carte de arta (Elvetia e tara cartilor de arta, si doamna Dabija mai adusese si din Franta, Germania si Anglia, sa-si petreaca zilele de plictiseala la tara) deschisa, si cu o farfurie de prajiturC. Este fascinat, inca de copil, de arta, de creatie, dezamagindu-si tatal, care era un om practic, incapabil de a-l intelege.
Tanarul Dabija va urma Liceul din N, iar intre timp au loc evenimente politice marcante: venirea lui Hitler la putere in Germania, marea greva la atelierele Grivita din Bucuresti, asasinarea generalului Dollfuss in Austria etc. Elev de liceu, Pius viseaza sa creeze "oameni", sa devina un mare sculptor ca Michelangelo. Colegii il numesc "monstrul", din cauza infatisarii sale stranii. Fiind "prea scund, parea mai batran decat era, era prea lat, cu gatul prea gros, capul prea mare, un cap enorm, cu fruntea boltita si fata neteda si grava, nu lipsita de o oarecare frumusete a trasaturilor, si totusi lasand acest simtamant de ciudatenie, de lucru neobisnuit, nefiresc". Pius Dabija va urma Academia de arhitectura in nordul Germaniei, manifestand un mare interes pentru arta italiana, pentru muzica, lucrand in anul 1943 la Academia de arte din Berlin cu profesorul Balthasar Brustkasten. intors in Bucuresti, tanarul, ajutat de unchiul sau Serban Romano, isi va organiza propria expozitie in 1945, expunand "Pasare de bronz", un "Cap ovoid", "Obiecte". Protagonistul nu se regaseste in arta moderna, abstracta, el fiind adeptul artei care este interesata de corpul omenesc si de suflet, considerand ca "arta abstracta e nesatisfacatoare", realismul fiind "posibilitatea desfasurarii maxime" a talentului artistului. Cel care pare a-l intelege este Rafael Gheorghiu, ale carui pagini de jurnal sunt inserate in interiorul Cronicii.
