CU CARTILE PE IARBA de Costache Olareanu referat





CALATORIA SI FUNCTIILE EI NARATIVE
In catagrafia formelor narative si stilistice de la sfarsitul veacului al XX-lea s-a inscris pentru un timp si "Scoala de la Targoste", care a numarat initial pe Radu Petrescu (1927-l982), M. H. Simionescu (n.1928), Tudor Topa (n. 1928) si Costache Olareanu (n. 1929).
Grupul celor patru s-a constituit cumva pornind de la un fapt real - au urmat liceul "Ienachita Vacarescu" si ca adolescenti, cu proiecte fabuloase, si-au jurat sa se ajute reciproc (ca in legenda XXXVII a lui Neculce), sa studieze temeinic si separat ceea ce inseamna literatura - in tara si in lume - si sa debuteze (editorial) dupa 40 de ani (detalii in Toxicologia lui M. H. Simionescu -l983). Pana atunci insa au silit o serie de intrevederi cand dezbateau "situatia la zi", nu atat biografic - caci vor avea trasee profesionale total diferite - cat in printa lecturilor efectuate si a scrisului propriu zis. Acest mic cenaclu, cu ifose de junime moderna, a dat pentru un timp rezultate. La inceput, pentru grup, mai apoi pentru profilul literar al fiecaruia dintre ei si, in fine, pentru tinerii prozeliti.

Doua dominante comune se desprind din interesul lor literar:

1. scrisul nu mai este prit ca o oglinda a realitatii, ci ca o verificare a acesteia. Adica literatura gandita si realizata de ei dene o metaliteratura fata de ceea ce se inregistrase valoric pana atunci;

2. toate starile anxioase ori nu, din acest periplu livresc, sa fie transcrise in jurnale separate. Ele trebuiau sa stea neaparat sub semnul autenticitatii.

Asadar, jocul realitate - "realitate" literara capata o a treia dimensiune data de autor care se comunica in doua feluri: prin sectiunea obtinuta, scrisa, tiparita, si, in acelasi timp, printr-un jurnal de bord, menit sa inscrie detalii cu prire la rezultatul difuzat public. Autorul dene astfel un reper care reflecta, dar si obiect reflectat.

La prima vedere, un asemenea proiect epic solicita de o un stil totalmente confesiv si implicit subiectiv. Oricum, marturisiri despre si in legatura cu, in care, fara doar si poate, autorul este parte sau ia parte. Se strecoara astfel ideea ca autorul poate deveni nu numai narator, ci si personaj, in acest caz, vocea lui auctoriala se metamorfozeaza nedisimulat. El poate trece de la notatie limpede, la caricatura, de la fictiune, la realitate, de la grav, la parodic etc.etc. Speculand asemenea exercitii supravegheate de cultura si de luciditate, observam ca baza lor (nu prea indepartata) se afla in Avangardismul sec. al XX-lea. Jocurile de limbaj, trecerea rapida spre exorcizarea tipologica, identificarea insolita a unor raporturi dintre elementele universului uman, efemer, si ale naturii, ramase eterne pot tine de rosturile parodiei. Dar cand aceasta dene grava (si nu manierista) iese din calcul si se transforma in literatura buna, moderna, inlocuind sau inlaturand (tacit) formele clasice romanesti sau universale (macar partial, fie si ca exercitiu).
Pornind, deci, din calcul estetic premeditat, reprezentantii "Scolii de la Targoste" si-au asumat riscul unor scrieri "pe dos", care sa duca pe cititorul lenes la un deosebit efort intelectual de intelegere (cel mai socant dintre ei este M. H. Simionescu - pe alocuri "pretios").Pastrand proportiile atiei, "targostenii" propuneau indirect un test postmodern, in care, parca auzim bizarul indemn al lui Sasa Pana din resta Unu (nr.l, 1928) -: "Cetitor, deparaziteaza-ti creierul / strigat in timpan""(Desigur este o pura intamplare ca scriitorii targosteni au venit pe lume in perioada de glorie a avangardismului romanesc!)
Compara-se, pentru observatia noastra, urmatorul sfat de taina dat de Mircea Horia Simionescu intr-o lucrare a sa :

"Cand incepi sa tratezi cu partenerul de afaceri (cititorul obisnuit sau specializat -n.n.) cauta intotdeauna sa-l asezi intr- o situatie nefavorabila. Ofera-i un fotoliu care scartaie la cea mai neinsemnata miscare, daca se poate sub candelabrul care sta sa cada, serveste-l cu coniac din cel care provoaca iritatia pielii, asigura-l ca sotia dumitale, Cretina, ii pastreaza cea mai constanta afectiune. Poarta-te extrem de politicos, dar imagineaza-ti in timpul tratativelor cum D tragi jos pe podea, cum ii terfelesti in picioare hainele, cum iti rezista,. incercand sa te muste de pulpa : argumentele castigului de cauza iti vor veni in minte automat"

Ramane clar ca un asemenea indemn (aforistic) este un veriil act programatic, care se gaseste nuantat, in fel si chip, la Costache Olareanu si Tudor Topa, mai putin insa la Radu Petrescu. Deducem interesul aratat de scriitori triadei: emitator-mesaj-receptor, ultimului revenindu-i, dupa teoriile postmoderne, si obligatia de coparticipare la dezlegarea "enigmei" narative.

Pentru Costache Olareanu, se pare cel mai fluent prozator dintre toti "targostenii" - povestirea (veche de cand lumea) ramane mijlocul de afirmare a epicului, indiferent de subiectul abordat. Ca moldovean (nascut la Husi), Olareanu face din povestire axis muncii in cel mai bun roman al sau Cu cariile pe iarba 1986. Dupa teoria lui R. Barthes, povestirea dene aici o adevarata valoare de schimb.
Subiectul romanului, intr-o prima instanta, supraliciteaza parodic afirmarea donquijotismului intr-un spatiu (muntean) care se contureaza pe masura ce este cucerit. in fond, romanul este o parabola grava, existentiala, nu departe de nivelele subtextuale ale unei lecturi kafkiene. Este vorba de un batran invatat care, ajuns la varsta intelepciunii, pleaca intr-o anumita calatorie sa-si verifice adevarurile acumulate din multimea de carti (Eugen Simion ii spune chiar inteleptul, cu toate ca autorul se refera la Dumnealui. Sa fie aici o derivatie filosofica pe care Costache Olareanu a gandit-o de la Divanul sau Galceava inteleptului cu lumea, a lui Dimitrie Cantemir ?
Invocam doar prima parte a titlului cantemiresc de la 1698, deoarece partea a doua lumineaza si defineste forma si ideatia lucrarii: este vorba de un eseu filosofic in care se dezbat (pentru prima oara in spatiul romanesc) interferentele materie / spirit. intr-un cadru speculativ larg, dezbaterea aceasta a lui Cantemir, care poate fi invocata si pentru demersul lui Costache Olareanu, ar za restrictiv lumea materiala -lumea care a inspirat cartile literare, stiintifice si tehnice - si prezenta ei la nivelul unei fiinte umane, indiduale).
Pe tot parcursul romanului, batranul intelept ramane un anonim care, prin nominalizarea de Dumnealui, cumuleaza generic functiile oricarui savant - din antichitatea elena pana astazi - care vrea sa-si faca discipoli. Si, ca atare, urmasi. Ei trebuie initiati in tainele stiintei ce o poseda si de care simte ca se va desparti curand. Cum invataturile lui, ale Dumnealui (M. H. Simionescu dadea in 1979 un roman intitulat invataturi pentru delfin .') au nevoie de cadru adecvat, singurul care poate raspunde rigorilor concepute este calatoria.
Cum ingenios a aratat in 1972 Marian Popa intr-o sectiune de referinta (Calatoriile epocii romantice, Ed. Univers, Buc.)" deplasarea este modul fundamental de existenta si de definire umana". "O calatorie este operatia de parcurgere a unui spatiu, reductibil la o schema liniara, in masura in care el dene succesiune prin consecutia temporala. Deplasarea presupune sau nu unele mutatii in structura calatorului, cel care are timpul. Calatoria primeste un sens relativ si unul absolut".
Fara a deveni otiosi, notam ca termenii deplasare si calatorie, desi par ca au sfere semantice bine definite, den de multe ori sinonimi.

S-ar putea defini calatoria ca o forma de iesire - pentru mai mult timp - din spatiul familial, profesional - in nici un caz pentru interese de serciu. De aceea - in timp, pentru literatura, calatoriile au capatat atribute diferite in functie de scopul urmarit. Pot fi calatorii reale si descrise apoi prin prisma literaturii sau pot fi calatorii imaginare, fara deplasari reale (Nu spunea Gdrard de Nerval ca exista in orice mare poet un voiajor sublim ? (apud M. Popa).
Desigur, in functie de scopul urmarit, literatura lumii ne dezvaluie "n" fatete, teme si motive ale calatoriei, mergand pana acolo, incat se poate vorbi de ata ca voiaj.In romanul citat al lui Costache Olareanu mustesc idei si imagini din opere ale unor autori de Renastere, cum este Cervantes, cu al sau Don Quijote (1605-l615), Voltaire, cu al sau Candide (1759), ori Florian cu poemul Calatoria (1792).
Cu ultimul sunt simple coincidente in partea a doua a romanului. Este vorba de Dumnealui care, terorizat de grija supravegherii sorei sale Despina, pune la cale parasirea in taina, in zorii zilei, a casei, lui alaturandu-i-sc, prin intelegere "ucenicul", adica discipolul, de fapt soferul autentic, Anghclache Gh. Sotir. Tinta calatoriei nu se va sti niciodata. Important a fost ca intelep-tul-Dumnealui a scapat (momentan) de jugul casei si ca poate sa-si atinga in voie ceea ce gandea demult - sa descopere in ata de zi cu zi realitatile livresti inmagazinate de-a lungul anilor. Pentru aceasta, autorul ii strecoara si un mijloc de locomotie pe masura - o masina veche, harbuita, de pe la inceputul veacului (zice Anghelache Gh. Sotir:


"Pai, sa fi fost intr-o dupa amiaza, cand ma-ntorceam si eu acasa. Vad intr-o curte o masina. Vccheee ! Cum sunt sofer de meserie, m-am oprit, curios s-o cercetez macar asa, de departe. Avea o forma care nu aducea cu nimic din ceea ce mai vazusem. Sa fie oare un Panhard, ma gandeam, sau vreun Benzcoupi, vreun Renault 1901 ? Mai degraba, dupa aripi si inaltime, parea un Bugatti 1905").


Ca sa edificam pe cititorul studiului de fata, se cune sa-i precizam ca pana la aceasta iesire intr-o calatorie demonstrativa, Costache Olareanu infatiseaza - prin cel putin trei voci narative - cum s-a nascut ideea apropierii dintre un studios si unsofer. Vorbeste intai soferul care ii detaliaza scriitorului (de fapt) cum I-a cunoscut pe Dumnealui, care, desi disparui, este prezent la "colocu" prin jurnalul din timpul calatoriei. Soferul, in posesia caruia se afla insemnarile olografe, alterneaza in relatarile sale comentariile Dumnealui despre el, transmitandu-si si impresiile proprii, fie despre interlocutorul sau savant, cel din timpul calatoriei, fie anuntand transant parerile lui din diversele momente ale peripetiilor inregistrate.Incantat de comportamentul si de prestigiul Dascalului, soferul dorea sa-si depaseasca neaparat conditia sa profesionala care i se parea minora, derizorie in raport cu cea a unui filosof. De aceea l-a si rugat pe acesta "candva" sa-l boteze cu un nume din domeniu. Citim in jurnalul Dumnealui:


"Asadar, A. seaza la glorie, dar pentru ca e un om cuminte, si-o inchipuie exclusiv sub forma unor fapte contrare bunului simt, a nebunelii (cum spune).
- As vrea si eu sa vad pe ala care n-are nebuneala lui!?
Alte uri. Sa-si schimbe numele. imi cere sa-i caut prin carti un nume care sa i se potriveasca, dar, in acelasi timp, sa nu semene cu ale altora. ii plac mai ales numele de zei, despre care i-am pomenit deseori. ii insir tot ce stiu. Pare indecis. Apoi imi cere nume de filosofi. E incantat de un nume ca Areoitu. Pentru "Gh.", prescurtarea numelui tatalui sau, ma intreaba care era numele mic al lui Montaigne. Dar nu e multumit. Vrea, daca se poate, ceva in genul literei q".


Iata acum un fragment din poemul lui Florian, cu care este izbitor de asemanatoare iesirea din propria-i gospodarie a batranului intelept, impreuna cu Anghelache - soferul si, bineinteles, cu harbul de masina.

"Sa pleci inainte de zori, pe bajbaite, fara a vedea ceva,
Far-a sa, chiar fara sa-ti ceri drumul,
Sa mergi din cadere-n cadere si, tarandu-te astfel,
Sa faci o treime din drum, pan-aproape de amiaza;
Sa atunci, deasupra capului gramadindu-se norii, Intr-un nisip miscator repezindu-ti pasii,
S-alergi, indurand uragane peste uragane,
Spre un capat incert care nu mai ne"

Un asemenea cuplu hazliu - daca este prit din punct de vedere sociologic - numai Cervantes crease prin Don Quijote si scutierul sau Sancho Panza. Numai ca in geniala scriere spaniola, calatoria se realiza cu calul Rosinante, aici, cu o masina de muzeu, botezata Felicia Imaculata, in amintirea unei aventuri erotice de tinerete a Dumnealui. Apropo de tinerete ; inainte de a porni in aceasta programata calatorie, inteleptul il testeaza pe discipol pentru intelegerea cum trebuie a biografiei sale, aratandu-i locuri si case, povestindu-i despre oamenii intalniti, inclusiv episodul banal cu Felicia. Este un fel de initiere pytagoreica, dupa care urmeaza propunerea de a-l insoti intr-o misiune extrem de importanta pentru ata lui, aflata foarte aproape de scapatat.
Imaginea soferului despre toate aceste vorbe si proiecte este stearsa sau oricum confuza. Numai dupa ce descopera rtutiile disparutului, de care, iata, se intereseaza un scriitor, ii apar umilitoare si prost plasate sertutile lui. De aceea si-ar fi dorit sa-si inlature (ca sarpele) pielea taratoare de om comun si sa acceada intr-o alta breasla profesionala. Degeaba, striga el blagian "Dati-mi un trup, voi muntilor", pentru ca e prea tarziu. Simulacrul nu tine niciodata loc de autentic, de original.
Ceea ce intalnesc cele trei personaje - doi oameni si o paragina de masina - sunt fragmente rtuale de ata, invaluite intr-un limbaj deloc subtitrat - atat de natural, incat frizeaza adesea umorul, ocara, batjocura, dar si umanul, involuntarul expresiv. Domina o inteligenta de scriitor rafinat care trece g'ratios prin cartile unei biblioteci imense. Povestirile, legate de cate o intamplare sau alta, din realitatea imediata, au un aspect mai mult gogolian, decat sadovenian. Domina oralitatea, semn distinctiv la taranii munteni de a comunica, de a transmite ceva. Aici legatura cu folclorul este marcanta. Desprindem un pasaj in care Dumnealui explica genialitatea unei espi de a-si face rezerve de hrana pentru itorii pui cu mult inainte ca acestia sa fi iesit din ou. Atunci, un zdrahon, poreclit Sarma Ghimpata (ce satira minunata a la Swift), replica indata:

"Oho, tataie ! () iti spun eu ce e cu hiespele. Ele au un ac si cand e sa vada incotro bate vantul, numai ce se arunca-n fund, da tare de tot! si-si in acul in scoarta copacului. Stau asa pana simtesc ca se apleaca intr-o parte sau alta, in fata, in spate sau pe o latura. Atunci vad ele dincotro bate vantul si a ce amiroase. Amiroase a dulceata, hop si ea !, amiroase a om, hop pe el! D-aia te inteapa de parca ar avea busola"

Un dialectolog ar fi indios pentru o asemenea inventie lexicala si totodata fonetica, desprinsa din graiul muntean (minus acea fortata palatali-zare din hiespele, mai mult moldoveneasca, uneori si maramureseana).
Fiindca ne-am oprit intamplator la acest Sarma Ghimpata, sa edentiem si latura savanta, dar donquijoteasca a Dumnealui.
Sarma Ghimpata - porecla, devenita identitate pentru multi - este nebunul unui sat care vorbeste in dodii. intalnirea cu el a echipajului de pe Imaculata, la care se adaugase, intre timp, si un brigadier silc, il edifica pe Anghelache despre ziunile utopice si inaltimea speculativa a acestora, arborate de Dumnealui. Constata chiar ca acesta, in dialogul cu nebunul satului,

"il lua in serios, in sensul ca-l asculta si-l intreba din cand in cand cate o chestie, dar i se si adresa cu «domnul meu» si «mult prea intelept domn», de parca ala ar fi fost cel putin de-o seama cu dansul".

Edent ca romancierul, cu aceste precizari, stie bine ce reprezinta ceremonialul pentru o povestire. El cuprinde (ne spune Dictionarul de termeni literari, 1976, dupa Teoria literaturii a lui Tomascvski) "modul de incadrare a aparitiei povestitorului, motivarea imprejurarilor care declanseaza istorisirea (un manuscris gasit, o intamplare traita sau ascultata), formulele de adresare dintre narator-receptor, ce au rolul de a potenta efectele si de a crea suspansul".

Prezentam si parerea inteleptului despre acelasi nebun, Sarma Ghimpata :

" - Nebun ? Dar oare nu e mai nebun cel care crede ca ar avea vreo putere niste biete hartii ? Sunt eu mai nebun crezand ca^pot mangaia sufletul unui om cu astfel de fapta, pe care doar obisnuinta mi-a impus-o ? Ce-as mai fi putut eu adauga nobletei lui?"

Orice s-ar spune, tonul pildelor sau gloselor Dascalului arata a basme orientale sau a notite din vedele indiene.
Cu scutierul langa el, invatacelul, mai bine zis, Dascalul, pleaca in lume sa-si verifice sistemul de referinte livresti, neizbutind in nici un. fel - ata fiind mai dura, mai incomoda - iar soferul, abia dupa disparitia filosofului si a lecturarii jurnalului ramas, doreste insistent sa-si schimbe sistemul de referinte al lumii. Nu incape indoiala ca ci este un Sancho Panza valah care evolueaza (deloc complicat) de la sistemul de fier la cel diamantin. Este vorba de o abila interpretare pe care a realizat-o marele hispanist Paul Alexandru Georgescu despre romanul lui Cervantes ( Valori hispanice in perspectiva romaneasca, Edit. sectiunea Romaneasca, 1986). Cercetatorul adauga despre Sancho: "Este singurul capabil sa intreprinda trecerea, transferul intersistemic si o face cu neintrecut umor si pitoresc. Si mai este inca un argument in favoarea unei "prioritati Sancho", in timp ce Don Quijote postuleaza sublimul diamantin si actioneaza in sensul lui in mod infailibil, din, Sancho opereaza uman, mergand pe un drum anevoios a carui parcurgere o datoreaza numai lui insusi. El isi castiga quijotismur
A se vedea acum limpede de ce cuplurile Don Quijote / Sancho Panza si Dumnealui / Anghelache au dimensiunile a doua ecuatii echivalente. (A se inlocui astfel numele lui Sancho cu cel al lui Anghelache in comentariul de mai sus si se va obtine imaginea quijotismului autentic din romanul lui Olareanu. Tot acum se va intelege de ce soferul isi dorea un nou nume care sa inceapa cu litera q)


Si nu ca alta data Calistrat Hogas, care calatorea in Muntii Neamtului, insotit de Pisicuta - fara scutier -, Costache Olareanu trece cu personajele sale pe drumurile tarii, fara a se apara, fara a-i fi teama ca poate fi jefuit sau lot, desi asemenea momente nu lipsesc din tesatura epica a sectiunii. Perspectiva idealului in curand atins ii incalzeste atat de mult imaginatia inteleptului,incat traieste numai prin carti, prin ceea ce au lasat ele ca invatatura in mintea lui.

Un alt pur',i al nebuniei lui imaginative este atins atunci cand afla, in trecere, ca intr-un sat apropiat se afla o femeie cu numele de Felicia, casatorita, la casa ci, sotul fiindu-i veterinar. Soferul care relateaza despre este atat de uluit, si peste timp, incat sec rosteste in fata scriitorului:

"Nu-mi mai amintesc cum am ajuns la casa veterinarului. Pe prietenul meu il atragea ata intr-acolo".

Graba si dichisul pe care le pune la cale inainte de a ajunge s-o vada pe cea care se numea Felicia subliniaza comportamentul nefiresc al inteleptului. Parca s-ar fi aflat in descoperirea (normala) a unei himere. Si cu toate ca ea nu este cea pastrata in amintire, Dumnealui nu vrea sa stie asta si-o copleseste (separat) cu vorbe galante, supravegheate intelectual, filosofic etc. Toate starnesc nedumerirea soferului care vorbeste sec despre ea :

"un zdrahon de muiere, nu trecuta de patruzeci de ani. Era deci inalta si voinica, avea manecile sumese pentruca tocmai spala ceva. Mama! cred ca daca iti dadea o palma, facea gaura. Si-avea si niste mustati, ca ma miram de ce nu si le rade" (O Gioconda caricata, cu mustati ca la dadaisti!)

Avem doi naratori, unul autentic -soferul, care face caricatura, si altul, scriitorul, care noteaza ceea ce ii spune soferul despre Dumnealui. Caci acesta n-a mai insemnat in jurnal un asemenea episod.
Atentie ! tot acest plonjon intr-un ireal asteptat are loc in satul Tupilati, de unde se pleaca

"noaptea, fara nici o directie anume si fara sa-mi dau seama nici chiar acum, cand va povestesc toate astea, ce s-a intamplat atunci si de ce gea si dansul si madam Felicia"

Sa fie de na absenta suprapunerii imaginii de "ieri" cu cea "de azi" a Dulcineii ?
Contaminat cu O mie si una de nopti, romanul lui Olareanu consemneaza :

"Si-asa a mai inceput inca o noapte in care s-au intamplat lucruri ce cu greu le-ai putea povesti ori scrie".

Si totusi, se lasa induplecat de scriitor, soferul Anghelache, care, dupa o acolada teoretica despre natura povestirii (redactata parca dupa formula lui Ion Vlad din Povestirea. Destinul unei structuri epice, Edit. Minerva, 1972), relateaza despre ultimele episoade ale calatoriei sale cu maestrul, care se hotarase sa-i lase pe Imaculata si jurnalul sau. ii explica in detaliu de ce a initiat el aceasta calatorie si de ce l-a luat pe el partas. A plecat cu gandul ca va scapa de instrainarea la care ajunsese, dar acum simtea ca se instrainase si de sine insusi.
Cu siguranta ca aceasta neliniste - in epic -*nu duce la caderi psihice. Autorul ar incalca regula jocului -de a parodia o anume literatura existentiala, anumite tehnici narative care ajunsesera (posibil!) in 1986 a fi socotite singulare si definitive.
Ori, Costache Olareanu se-ntoarce la traditia povestirii care, la noi, si nu numai - a ramas inncibila. Soferul Sotir observa, nu fara malitie - in ul semnificatiilor - ca toti care se apropie de Imaculata incep sa spuna povesti. De altminteri, cine se apropie de originea lucrurilor, a fenomenelor descopera cauzele primare ale unor intamplari sau fenomene, sau intelege biografiile oamenilor in determinismul lor, nu numai social (simplificand !), ci si cosmic, intelectual si filosofic acela este un scriitor trainic.
Soferul merge pana acolo in interpretarea lui - citandu-l mental pe Dascal -, incat a inteles ca lumea trebuie impartita in doua : oameni buni (cei care povestesc) si oameni rai (care nu povestesc). Povestirea reprezinta pentru primii o forma superioara, si la indemana, de eliberare interioara a unor reziduuri care-i pot pune ata mereu in pericol. Prin povestire, un asemenea om "isi scoate ghimpii aia si scotandu-si-i se mai imbuneaza"
Rezultatul este terapeutic, ca o extirpare cancerigena, fiindca zicea Dumnealui: "Nu exista sa povestesti ceva cuiva si pe urma sa-l strangi de gat"
In consens cu o asemenea morala, retoric, Anghelache Gh. Sotir, detinatorul unic al unei experiente filosofice inedite, se intreaba in fata scriitorului (fost grefier, participant la dialog, deci interlocutor, dar si narator sau interpret):

" - Pai, nu-i asa ? Spuneti si dumneavoastra !"

O ultima secventa de parodie a unui tip de literatura, alcatuita numai din cunte - elogii, omagii, sentimente s.cl., cunte pe care unii scriitori le mestecau intocmai ca pe o guma sau ca pe bomboane de parca ar fi fost intr-o pravalie din Arabia (acolo se mesteca ramurelele unui pomulet numit "floarea paradisului") zeaza o mica naratiune cu un locutor care-i inta pe cei doi calatori sa-i vada actitatea sa insolita. Aflam ca se numea Paraluta si ca facea ceasuri din paine, pe care le agata dupa aceea pe pereti, fiecare aratand o alta ora.intrebat , intai de savant, daca sunt bune de mancat, ceasornicarul, ca drept raspuns, si-a luat in serios misiunea de paznic, prilej de a afla rationamentul intrebarii:

"inchipuiti-va, dragii mei, ca inghitind un ceasornic, am inghiti si timpul, clipe si minute pe care nu le-am mai lasa sa se piarda nestiute, ci le-am pastra in noi, le-am face mai simtitoare la dorintele si necazurile noastre".
Intrebat apoi de sofer cum ceasurile arata ore diferite si de ce nu le potriveste, Paraluta i le-a at cu oamenii. Sotir a inteles ca diversitatea (in unitate) din ata noastra se regaseste si in lumea necuvantatoarelor. Si ca numai cine stie sa le inteleaga va descoperi "piatra filosofala" a adevarului.
Stand astfel lucrurile, tot povestindu-i scriitorului ansamblul, obiectivele §i detaliile calatoriei intreprinse cu Dascalul sau, Anghelache Gh. Sotir dene ciceronele sau, refacand traseul initierii lui (prezentat in partea intai a romanului). Altfel spus, daca n-a fost botezat ca filosof-de cel in masura s-o faca, barem sa filosofeze pe urmele lasate de acesta - experienta impartasita, jurnal, calatorie.
Luandu-si partas (ucenic) pe scriitor, are si conngerea ca nimic nu se va mai pierde. De aceea, stiind clar ce calitati are interlocutorul sau, actualul cugetator trece dintr-un intr-altul, de la relatare la interpretare, de la rostirea unei sentinte,, la o intrebare banala prind cresterea cailor. Sau si mai interesant, tinde sa dena depozitarul unor povestiri pe care scriitorul insusi i le facuse candva. Daca inteleptul se manifestase intr-un mod unic - ca orice om de geniu - si pe calea etii propriu-zise, cand oralitatea livresca trimitea pana departe in cultura lumii, dar si pe calea scrisului, tinandu-si un jurnal autentic, acum soferul cugetator imbratisa partea orala a filosofiei etii, iar scriitorul, nu ?!, pe cea scrisa.
Dar, inaintand in eposul cuceritor al sectiunii, soferul se ambitioneaza sa scrie si ce i-a povestit de-a lungul timpului interlocutorul de astazi. Asadar, el, bucuros, ar intoarce rolurile daca ar avea talent!
Dar vorba lui La Fontaine - "sa nu silim talentul ce-l avem, ca nu vom face nimic placut" (ca sa ne pastram in limitele parabolei folosite de autor).

Si atunci se-ntoarce la Imaculata - ramasa pentru totdeauna a lui, masina in care vede trecutul ce-l impulsioneaza si la alte povestiri si, de ce nu ? -si la alte calatorii.

"Dar ce-ar f. ca la vara s-o pornim frumusel amandoi ?", isi imbie noul cugetator pe cel care il asculta, scriitorul, adaugandu-i: "Am facut si-un cu de toate, ca sa fie si pe potriva mea si pe potriva matale. Totul e sa ne hotaram. De brodit, o brodim noi"

De acum, tot romanul dene o secventa narativa inchisa, cu destule ramificatii interioare, unele vazute, altele analizate. Tehnica povestirii, dupa teoreticieni moderni, solicita obligatoriu nu numai sa stii a vorbi, dar sa stii sa si asculti (nu teatral, formalist), ci cu daruire afectiva si cu limbajul adecvat in intretinerea intinsa a firului epic. La Sadovcanu, in Hanu Ancutei conditia era, dincolo de primirea cilizata, curtenitoare, a darurilor de ospitalitate a gazdei, sa stii a povesti ceva care nu se mai auzise pana atunci. in povestirile orientale, povestirea se derula in secvente mereu cu un captatio si cu un suspans. Acolo, povestirea era opera aperta. Ea includea de drept acel "va urma".
Costache Olareanu insa realizeaza naratiuni secventiale, avand ca puncte de plecare si texte scrise si mici anecdote saoi ""oralitati" (mimate si grafic), inventate sau presupuse a fi astfel. De aceea, a treia dimensiune a povestirii atmosfera (alaturi de oralitate §i ceremonial) este mai mult dedusa, decat reprodusa. Pe el il intereseaza valoarea de schimb a relatiei narator-receptor.
Am adauga a patra dimensiune - orizontul de asteptare. Scriitorul care foloseste povestirea ca mijloc narativ trebuie sa-i cunoasca bine functiile de relatare pentru ca enuntul sa nu-l conduca pe cititor la o unica decodare, superficiala, deci de suprafata. Ori in cazul lui Costache Olareanu, din acest punct de vedere, se vede ca "joaca" elegant - cu cartile teoriei literare pe fata. Este un pariu pe care l-a castigat printr-o lucrare de mici dimensiuni - 189 ini, incat, dupa tipicul vechi al definirii romanului, te-ntrebi daca scrierea de azi poate argumenta specia numita sau nu.
Poate este prea mult (abuziv !?) sa interpretam romanul prin prisma unei opere de conduita politica, dar faptul ca Dumnealui (nume scris mereu fara majuscula - semn al anonimatului asumat, in cazul oamenilor care-si cunosc valoarea ?) are taria sa iasa din chingile familiei si ale timpului confirma , pe linia lui Don Quijote - ca are capacitatea de a-si atinge aspiratiile cu toate oprelistile intampinate. El dene un erou si pentru sine, dar mai ales pentru Sotir, care, luandu-l ca model, este hotarat sa-i continue sistemul de gandire si comportament, imbogatind astfel experienta din actul comunicarii.

Apropo de comunicare ! Cu abilitate, cu finete de mare stilist, Costache Olareanu strecoara, din cand in cand, cate o piedica de pronuntie in limbajul Dascalului. El nu poate pronunta dintr-odata, sau cel putin asa a retinut supraetuitorul lui, ori chiar el nu poate pronunta altfel unele cunte di-a diafan, mis- temisterios, in-tiintimitate s.a.
In asemenea cazuri, cuvantul dene un obstacol pentru a carui inlaturare sau depasire, trebuie o pregatire speciala, ca in atletism bunaoara.
Din aceeasi zona cu moldoveanul George Balaita, Costache Olareanu transcrie si el cateva nume sucite : Butmaloi, Batelup, Paraindarat Vasile, Sarma Ghimpata, Paraluta. Ele se aduna ca-ntr-un insectar sporind valoarea parodiei, adancind ironia, alteori umorul. Niciodata insa gratuit, ci functional (G. Balaita a publicat in 1977 - Ucenicul neascultator, C. Olareanu, in 1979, Ucenic la clasici).
Romanul Cu cartile pe iarba poate fi o contrapondere versata prin tipologie mai ales, sau mai precis prin Dumnealui - inteleptul la romanul Viata si opiniile lui'Zacharias Lichter (1969), de Matei Calinescu, sau chiar alcatuind (in timp) cu acesta o complementaritate ideala. Daca Dumnealui - inteleptul ar fi imaginea amestecata de filosof si cititor elitist de doctrine si voluminoase lucrari de stiinta si tehnica, de pilde s.a., Zacharias Lichter ("amestec enigmatic de angel ic si de monstruos") este "personalitatea incandescenta a unuia dintre ultimii coboratori ai rasei marilor profeti de altadata".
Daca pe toata intinderea romanului (163 de ini), personalitatea lui Zacharis Lichter se contureaza dintr-o filosofic traita (la nivelul textului sunt mici eseuri cu titluri diferite), dincoace, Dumnealui - inteleptul si-a largit aria de investigare a adevarului din carti.
Cu toate acestea, personajul cheie al lui Costache Olareanu nu se retine ca aspect integrator in tipologia literara, ci mai mult ca justificare generica a acesteia.
Fondul de idei al romanului Cu cartile pe iarba este o demonstratie de rtuozitate a asimilarii unui mit, dar cu pletoase ramificatii inainte si dupa Cervantes. Bunaoara el poate fi interpretat si prin acel "eu am vazut idei" al lui Camil Petrescu, fiindca intr-un loc este amintit,edent, Platon. Dar culmea ca marele filosof este vazut intr-un fel nostim de soferul Sotir. El intelege de la Dumnealui ca

..Platon ala invatase sectiune de la un altul, adica de la un alt filosof care, loi pe chestia zeilor, fusese condamnat sa-si deie singur moartea, sa se spanzure sau sa bea otrava. Deci, cum ar veni, orzul il ara boii si-l mananca caii".

Subscriem opiniei lui Eugen Simion dintr-o cronica literara (ea a aparut sub genericul de rubrica Fragmente critice, din "Romania literara", 9 X 1986, care a trecut nemodificata in Scriitori romani de azi, IV, Edit. sectiunea Romaneasca, 1989) "Cm cartile pe iarba este, inainte de toate, un roman care redescopera povestirea pe masura ce redescopera un marc mit: mitul omului care se incapataneaza sa vada ata obisnuita nu altminteri decat o gandesc si-o infatiseaza cartile. El traieste o iluzie si se comporta in asa fel, incat iluzia sa fie forma de existenta a sufletelor mari".

Am fi tentati sa mai zabom asupra motivului calatoriei in acest roman. Fiindca am zis ca el este si polemic, sa invocam o opinie a lui Minai Ralea in domeniu, cand spunea ca "Stramosii nostri, oameni tari, simpli si prezibili ca un motor Diesel, considerau calatoria ca o nenorocire. O mie de radacini il tineau pe pamantul pe care-l idolatrizau si pe care-l doreau numai al lor. Tot ce nu era proprietate era neinteresant. Cilizatia era pur teritoriala. Calatoria, parasirea locurilor dragi, familiei, ieturilor etc, era o napasta, un blestem (). Fericirea era traditia, continuitatea, amorteala dulce in dresajul invatat o data pentru totdeauna si transmis cu grija si punctualitate din tata-n fiu" (Atitudini, Buc, 1928).
Costache Olareanu nu subscrie acestei observatii si altora asemenea cate vor mai fi fiind, ci aceleia apartinand lui Pierre Trabaud, care, in 1853, nota : "A calatori, dupa mine, inseamna sa culti cea mai inocenta dintre pasiuni, inseamna sa urmaresti cea mai variata dintre recreatiile spiritului si sa parcurgi toate punctele globului ca sa nu atingi niciodata capatul cursei tale, pentru ca lumea nu e imuabila decat prin volum, si pentru ca ea se modifica fara incetare oferind ochiului vrajit un spectacol vesnic nou. Daca se admite justetea atiei etii cu voiajul, nu se poate contesta aceea a atiei reciproce" (apud Marian Popa, op. cit., p.29).
Romanul lui Olareanu este polemic cu toate operele care in acei ani '80 cantonasera fie in teme politice, fie intr-un limbaj, chipurile, abscons, textualist uneori. Scriitorul targostean, olimpic, rosteste ca titanul de la Weimar: "Doar de asta-i lumea mare / Sa ne risipim in ea"

Apeland la cea mai veche forma narativa romaneasca - povestirea (ilustrata exemplar de Neculce, Creanga si Sadoveanu - ca sa-i citam pe scriitorii moldoveni, inalti comilitoni ai autorului), Costache Olareanu a intreprins o calatorie de studiu in ata cartilor, descoperind, ca intr-un spatiu oceanic, mirajul lumii. Al unei lumi, din care face parte, de iure si vestimentatia iluziilor care pentru unii den a doua religie a existentei. Pentru Dumnealui - inteleptul, prin prisma cartilor citite si asimilate. Pentru aceasta a si ramas un insingurat, cu toate ca locuieste - atentie ! - in compania sorei sale, devenita tot mai tiranica, pe masura ce el tot inainta in varsta. Modelul lui izolat, insular va fi intai teoretizat in fata ucenicului, apoi exemplificat printr-o calatorie intr-un spatiu aiurea - Lunca Banului si Tupilati. Apoi, un fel de Dumnealui vrea sa dena ucenicul. Daca va reusi sau nu, n- are importanta, nici reala si nici literara. Dar, dupa modelul Don Quijote, unde in a doua utopie, Sancho guverneaza in ""insula" Barataria, Costache Olareanu lasa a se intelege ca si Anghelache Gh Sotir, in finalul romanului sau, este in cautare de identitate filosofica, una anume si nu oricare, pentru a se izola, sau, fiind in spiritul mandriei profesiunii sale de baza, pentru a se distinge de grup, de comunitate. Are toate motivele, caci, in calatoria initiala si in cea demonstrativa, si-a parasit slujba, casa, familia, nevasta. Altfel spus, pentru a se transforma, si-a impus un alt regim de ata.
De notat in incheiere o alta idee fundamentala a romanului - aceea de pace si concordie, de consens, pentru care inteleptul staruie chiar cu pretul propriei jertfe. Lumea comuna dene mai bizara decat o aratau cartile - in ata cotidiana - si rare sunt exemplarele, indizii prin care se poate starui sa raspandeasca lumina si intelegere printre ceilalti. Asa cum arata Olareanu, numai indizii nebuni, utopici pot deveni exponentiali pentru lumea ideilor.
Prin orice grila ar fi prit romanul - nu numai in contextul anilor '80 -ci in perspectiva stratificarii speciei ca atare - Cu cartile pe iarba (1986) ramane o scriere fundamentala a literaturii romane contemporane. Cu 14 ani inainte de anul 2000, Costache Olareanu a imprimat povestirii "tinerete fara batranete", dovedind ca "e un artist, un stilist savuros, inzestrat cu umorul ideii" (N. Manolescu), dar si cu gratatea existentiala a afirmarii acesteia, adaugam noi.











Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani