CU CARTILE PE IARBA - Roman de Cosatche Olareanu. Bucuresti, Editura Militara, . Un fragment cu titlul Povesti a aparut in "Romania literara", anul XVIII, nr. 37/1985, p. 14.
Membrii scolii de la Targoviste, Radu Petrcscu, Mircea Horia Simionescu, Cosatche Olăreanu , descopera avant la lettre formula postmoderna a jocului intre realitate si fictiune, intre lume si text. De aceea, ei vor fi revendicati de catre generatia '80 drept precursori ai schimbarii de paradigma literara ce se va instala in deceniul al noualea.
Ceea ce ii desparte totusi pe "tirgovistcni" de textualistii oplzecisti este modul in care ei distribuie accentul axiologic in cadrul binomului viata-literatura: la primii domina o tendinta ontologica, textul fiind incorporat in existenta; la cei din urma, dimpotriva, domina o tendinta deconstructivis-ta, lumea fiind deconspirata ca text. Cu cartile pe iarba nu apartine, tipologic, speciei de frontiera create de tirgovistcni, aceea a jurnalului asimilat prozei, ci este un roman propriu-zis, de "inventie".
Totusi, la nivel tematic, el se inscrie in tendinta metatcxtuala a grupului, fiind o parabola a modului in care poate fi traita literatura. Metafora titlului sugereaza tocmai ideea de text care coboara in existenta, de carte care capata o viata biologica. Construit in regim iniertextual, asemeni unui palimpsest sub al carui strat de suprafata se intrevad rindurile unor texte mai vechi, romanul urmareste un tipar narativ cu valoare exemplara, si anume aventurile lui Don Quijote si Sancho, Cu inteligenta epica si fin umor, Cosatche Olăreanu intra intr-un dialog supratemporal cu Cervantes, scenele cartii activind in mintea cititorului, asemeni unor flashuri cinematografice, diverse amintiri culturale. Protagonistii romanului, "dinsul", un barbat cult in jurul virstei de saizeci de ani, caruia nu i se pronunta niciodata numele, si Anghelache Gh. Sotir, un mecanic de automobile cu bunul simt al omului simplu, pleaca intr-o expeditie dearnbulatorie prin lume, asemeni Cavalerului Tristei Figuri si rubicondului sau scutier. Aventura nu are extensiune geografica, cei doi nestrabatind mai mult de treizeci de kilometri printr-un tinut rural dintr-o anonima zona muntoasa, asemeni satului din La Mancha de al carui nume Cervantes "nu vrea sa-si aminteasca", ci o dimensiune interioara. Plecarea lor este o evaziune in lumea libertatii, a ideilor, amindoi lasind acasa, primul, o verisoara din tipologia calinesciana a "babei absolute", cel de-al doilea o familie cu toate problemele ei marunte. Drumul prafuit de tara este investit cu functia simbolica de cale dreapta ce trebuie practicata in ciuda dificultatilor:
"Hi bine, aflati domniile voastre ca diurnul acesta strimt, plin de nenumarate primejdii, n-a fost ales intimplalor, ca el este, daca ma pot exprima astfel, drumul oricareia dintre virtutile pe care oamenii de bine se gindesc sa le practice" Vehiculul virtuoasei queste este adus si el la nivelul timpurilor noi, fiind nu un armasar de cavaler, ci un automobil. Ce e drept, ca si in cazul lui Rocinante, avem de-a face cu o gloaba mecanica, un model antic de automobil, pe care Anghelache, cu talentele sale de mecanic, il repune in functiune.
Cu aerul sau vetust, de gentleman din alte vremuri, "dinsul" este stapinit de o blinda si inocenta nebunie, confundind realitatea cu lumea ideala. Ca si in romanul lui Cervantes, prin contrastul dintre discursul protagonistului si receptarea lui de catre cei diri jur iau nastere scene de un umor muscator, dar inconjurate de o tandra simpatie auctoriala. "Dinsul" este un cavaler al Ideii, in sens platonician, iubind esenta din spatele aparentelor, cautind intotdeauna sa priveasca frumusetea ascunsa in uritenia lumii concrete. El interpreteaza, spre exemplu, povestirea fantastica a unui barbat care se sinucide fiind obsedat de o fata naluca ce se transforma intr-o baba cadaverica, drept o alegorie baroca a vanitatii frumusetii terestre. Asemeni lui Don Quijote, care ridica o taranca din Toboso la rangul de Dulcinee a visurilor cavaleresti, "dinsul" vede intr-o mustacioasa matroana de tara insusi arhetipul feminitatii. Madam Felicia, ce ii aminteste de o platonica si petrarchiana iubire din tinerete, este investita ca Felicia Imaculata, gest care, dincolo de ridicol, este o pledoarie pentru nobletea sufletului care vede puritatea acolo unde ceilalti vad doar mizeria. "Dinsul" traieste in planul iluziei; impermeabil la reprezentarea realista a lumii, el rezoneaza cu toate reprezentarile de natura fantasmatica. intr-una din noptile petrecute in aer liber, el resimte ca pe o intilnire reala visul in care trei calatori cu aspect de umbre ii povestesc peripetiile lor prin tinuturi exotice si fantastice.
De asemenea, este singurul care ia in serios discursul nebunului poreclit Sirma Ghimpata, in ciuda interventiilor prevenitoare ale lui Anghelache si ale unui brigadier silvic. Tot la o inscenare deliranta face apel si coana Despi-na, verisoara protagonistului, decisa sa-l readuca acasa cu orice pret din aventura lui "cavalereasca". Asemeni barbierului, preotului si chelaresei lui Don Quijote care, pentru a-l intoarce pe consateanul lor devenit cavaler ratacitor, trebuie sa patrunda in delirul acestuia, dcghizindu-l pe un student in Cavalerul Albei Luni, la fel coana Despina se costumeaza impreuna cu doua ajutoare in figuri monstruoase care, vorbind in termeni filosofici si teosofici despre initiere si mistere, sint gata sa-l captureze pe insetatul de metafizica. Lumile paralele in care traieste protagonistul sunt nu doar visul si nebunia, ci si arta.
Atunci cind automobilul celor doi ratacitori nimereste pe un platou unde se filmeaza o scena de lupta, in ciuda explicatiilor primite de la actori, eroul raminc convins ca sta de vorba cu soldati din al doilea razboi mondial. Propunindu-si, parca, in mod oarecum programatic, sa nu faca distinctie intre iluzie si adevar, "dinsul" traieste la nivelul "teatrului din teatru", si nu la nivelul realitatii romanesti. EI crediteaza lumea artei cu aceeasi consistenta ontologica ca si lumea reala, cele doua planuri fiind la fel de semnificative din perspectiva spiritului: "Dar marmura, cind e bine lucrata, nu arc propriul sau singe, dat de cel care a mesterit-o si care i-a picurat ceva din chinurile sale? Ea nu are oare o lumina care tisneste dinauntru si care ne face sa tremuram de emotie ori de cite ori o intilnim? Ca o stea vazuta pe luciul unei ape []. Desi sursa de lumina e atit de indepartata, n-avem oare credinta ca sint de fapt doi astri, unul sus, pe bolta, altul dedesubt, in adincuri? Aceasta se poate numi, prietene, adevarata putere a artei, a te face sa crezi ca nici tu nici lumea din care vii n-ar exista Iara singele acesta as astral". "Dinsul" este un Don Quijote al Textului, care pledeaza pentru relevanta existentiala a imaginilor artistice. El traieste la modul literal fictiunile, fortind materializarea "visurilor si gindurilor noastre, care la fel nu cunosc vreun obstacol, afara doar de cele inadins puse de omul rau si marginit".