CU CARTILE PE IARBA - Roman de Cosatche Olareanu. Bucuresti, Editura Militara, . Un fragment cu titlul Povesti a aparut in "Romania literara", anul XVIII, nr. 37/1985, p. 14.
Membrii scolii de la Targoviste, Radu Petrcscu, Mircea Horia Simionescu, Cosatche Olăreanu , descopera avant la lettre formula postmoderna a jocului intre realitate si fictiune, intre lume si text. De aceea, ei vor fi revendicati de catre generatia '80 drept precursori ai schimbarii de paradigma literara ce se va instala in deceniul al noualea.
Ceea ce ii desparte totusi pe "tirgovistcni" de textualistii oplzecisti este modul in care ei distribuie accentul axiologic in cadrul binomului viata-literatura: la primii domina o tendinta ontologica, textul fiind incorporat in existenta; la cei din urma, dimpotriva, domina o tendinta deconstructivis-ta, lumea fiind deconspirata ca text. Cu cartile pe iarba nu apartine, tipologic, speciei de frontiera create de tirgovistcni, aceea a jurnalului asimilat prozei, ci este un roman propriu-zis, de "inventie".
Totusi, la nivel tematic, el se inscrie in tendinta metatcxtuala a grupului, fiind o parabola a modului in care poate fi traita literatura. Metafora titlului sugereaza tocmai ideea de text care coboara in existenta, de carte care capata o viata biologica. Construit in regim iniertextual, asemeni unui palimpsest sub al carui strat de suprafata se intrevad rindurile unor texte mai vechi, romanul urmareste un tipar narativ cu valoare exemplara, si anume aventurile lui Don Quijote si Sancho, Cu inteligenta epica si fin umor, Cosatche Olăreanu intra intr-un dialog supratemporal cu Cervantes, scenele cartii activind in mintea cititorului, asemeni unor flashuri cinematografice, diverse amintiri culturale. Protagonistii romanului, "dinsul", un barbat cult in jurul virstei de saizeci de ani, caruia nu i se pronunta niciodata numele, si Anghelache Gh. Sotir, un mecanic de automobile cu bunul simt al omului simplu, pleaca intr-o expeditie dearnbulatorie prin lume, asemeni Cavalerului Tristei Figuri si rubicondului sau scutier. Aventura nu are extensiune geografica, cei doi nestrabatind mai mult de treizeci de kilometri printr-un tinut rural dintr-o anonima zona muntoasa, asemeni satului din La Mancha de al carui nume Cervantes "nu vrea sa-si aminteasca", ci o dimensiune interioara. Plecarea lor este o evaziune in lumea libertatii, a ideilor, amindoi lasind acasa, primul, o verisoara din tipologia calinesciana a "babei absolute", cel de-al doilea o familie cu toate problemele ei marunte. Drumul prafuit de tara este investit cu functia simbolica de cale dreapta ce trebuie practicata in ciuda dificultatilor:
"Hi bine, aflati domniile voastre ca diurnul acesta strimt, plin de nenumarate primejdii, n-a fost ales intimplalor, ca el este, daca ma pot exprima astfel, drumul oricareia dintre virtutile pe care oamenii de bine se gindesc sa le practice" Vehiculul virtuoasei queste este adus si el la nivelul timpurilor noi, fiind nu un armasar de cavaler, ci un automobil. Ce e drept, ca si in cazul lui Rocinante, avem de-a face cu o gloaba mecanica, un model antic de automobil, pe care Anghelache, cu talentele sale de mecanic, il repune in functiune.
Cu aerul sau vetust, de gentleman din alte vremuri, "dinsul" este stapinit de o blinda si inocenta nebunie, confundind realitatea cu lumea ideala. Ca si in romanul lui Cervantes, prin contrastul dintre discursul protagonistului si receptarea lui de catre cei diri jur iau nastere scene de un umor muscator, dar inconjurate de o tandra simpatie auctoriala. "Dinsul" este un cavaler al Ideii, in sens platonician, iubind esenta din spatele aparentelor, cautind intotdeauna sa priveasca frumusetea ascunsa in uritenia lumii concrete. El interpreteaza, spre exemplu, povestirea fantastica a unui barbat care se sinucide fiind obsedat de o fata naluca ce se transforma intr-o baba cadaverica, drept o alegorie baroca a vanitatii frumusetii terestre. Asemeni lui Don Quijote, care ridica o taranca din Toboso la rangul de Dulcinee a visurilor cavaleresti, "dinsul" vede intr-o mustacioasa matroana de tara insusi arhetipul feminitatii. Madam Felicia, ce ii aminteste de o platonica si petrarchiana iubire din tinerete, este investita ca Felicia Imaculata, gest care, dincolo de ridicol, este o pledoarie pentru nobletea sufletului care vede puritatea acolo unde ceilalti vad doar mizeria. "Dinsul" traieste in planul iluziei; impermeabil la reprezentarea realista a lumii, el rezoneaza cu toate reprezentarile de natura fantasmatica. intr-una din noptile petrecute in aer liber, el resimte ca pe o intilnire reala visul in care trei calatori cu aspect de umbre ii povestesc peripetiile lor prin tinuturi exotice si fantastice.
De asemenea, este singurul care ia in serios discursul nebunului poreclit Sirma Ghimpata, in ciuda interventiilor prevenitoare ale lui Anghelache si ale unui brigadier silvic. Tot la o inscenare deliranta face apel si coana Despi-na, verisoara protagonistului, decisa sa-l readuca acasa cu orice pret din aventura lui "cavalereasca". Asemeni barbierului, preotului si chelaresei lui Don Quijote care, pentru a-l intoarce pe consateanul lor devenit cavaler ratacitor, trebuie sa patrunda in delirul acestuia, dcghizindu-l pe un student in Cavalerul Albei Luni, la fel coana Despina se costumeaza impreuna cu doua ajutoare in figuri monstruoase care, vorbind in termeni filosofici si teosofici despre initiere si mistere, sint gata sa-l captureze pe insetatul de metafizica. Lumile paralele in care traieste protagonistul sunt nu doar visul si nebunia, ci si arta.
Atunci cind automobilul celor doi ratacitori nimereste pe un platou unde se filmeaza o scena de lupta, in ciuda explicatiilor primite de la actori, eroul raminc convins ca sta de vorba cu soldati din al doilea razboi mondial. Propunindu-si, parca, in mod oarecum programatic, sa nu faca distinctie intre iluzie si adevar, "dinsul" traieste la nivelul "teatrului din teatru", si nu la nivelul realitatii romanesti. EI crediteaza lumea artei cu aceeasi consistenta ontologica ca si lumea reala, cele doua planuri fiind la fel de semnificative din perspectiva spiritului: "Dar marmura, cind e bine lucrata, nu arc propriul sau singe, dat de cel care a mesterit-o si care i-a picurat ceva din chinurile sale? Ea nu are oare o lumina care tisneste dinauntru si care ne face sa tremuram de emotie ori de cite ori o intilnim? Ca o stea vazuta pe luciul unei ape []. Desi sursa de lumina e atit de indepartata, n-avem oare credinta ca sint de fapt doi astri, unul sus, pe bolta, altul dedesubt, in adincuri? Aceasta se poate numi, prietene, adevarata putere a artei, a te face sa crezi ca nici tu nici lumea din care vii n-ar exista Iara singele acesta as astral". "Dinsul" este un Don Quijote al Textului, care pledeaza pentru relevanta existentiala a imaginilor artistice. El traieste la modul literal fictiunile, fortind materializarea "visurilor si gindurilor noastre, care la fel nu cunosc vreun obstacol, afara doar de cele inadins puse de omul rau si marginit".
Imaginind o comunicare nu semiotica, conventionala, prin semne, ci una semantica, obiectuala, asemeni platonicienei "limbi a pasarilor", protagonistul viseaza la o scriere ideografica, in care fiecare cuvint sa-si aiba propriul simbol vizual.
In fapt, acest cavaler al literaritatii artei nu este doar un "idealist", deoarece demersul sau are, in cele din urma, o eficienta reala, in ciuda aparentei sale schizoidii. Desi il considera excentric sau de-a dreptul nebun, toti cei pe caro ii intilneste de-a lungul calatoriei sale "misionare" nu se pot impiedica sa nu ramina vrajiti de ceea ce povesteste.
In momentul in care "dinsul" incepe sa vorbeasca, cei mai agresivi si recalcitranti indivizi sufera o imblinzirc, discursul avind asupra lor un efect cathartic, chiar si atunci cind nu-i inteleg continutul filosofic. Metafora cea mai sugestiva pentru aceasta putere de sublimare exercitata de activitatea artistica asupra pulsiunilor agresive este "duelul de vorbe" prin care noul cavaler ii propune unui energumen sa rezolve diferendul de "onoare" dintre ei. "Dinsul" exercita o influenta modelatoare in primul rind asupra lui Anghelache. Aflat la antipodul prietenului sau, mecanicul de automobile este complet incult si are dificultati in a urmari peroratiile acestuia, trebuind cel mai adesea sa silabiseasca, pocind, cuvintele mai grele sau numele citate. Reflectiile sale au aerul pragmatic si lutru al consideratiilor lui Sancho Panza, Si totusi, ca demn avatar al celebrului scutier, Anghelache sfirseste prin a fi si el impregnat la nivel afectiv si inconstient de complicatul discurs filosofic al prietenului sau, suferind o chimie caracteriala. Fara sa inteleaga ce i se intimpla, el incepe sa aiba halucinatii si visuri de tip initiatic, ca simptome ale unui proces de individuatie si spiritualizare. intr-o noapte cu ceata in care "dinsul" deschide calea automobilului cu un felinar, Anghelache traieste impresiile unei calatorii in infern, in care prietenul sau, calauz psihopomp insotit de un ciine, infrunta umbrele monstruoase ale celuilalt tarim. Aceste fapturi infricosatoare pot foarte bine sa reprezinte partile de "umbra" ale sufletului "scutierului", pe care cavalerul luminii spirituale le imprastie, sublimindu-le.
O alta scena simbolica este visul pe care il are Anghelache dupa intilnirea cu "Norocila, un jucator ciudat, care indeplineste rolul de augur rau pentru cei care cistiga si de augur bun pentru cei care pierd. Este vorba de o varianta a parabolei crestine conform careia cei care daruiesc totul pe lumea aceasta se salveaza pe lumea cealalta, iar cei care string bogatiile acestei lumi le pierd pe cele ale lumii celeilalte. Cum "dinsul", in timpul acestei intilniri, ii daruieste automobilul prietenului sau mecanic, acesta va avea cosmarul letal corespunzator piezei rele purtate de un cistig. Anghelache viseaza ca moare si calatoreste intr-un Hades orfic, cu rascrucea de drumuri spre stinga si spre dreapta.
Expeditia onirica are o valoare initiatica, fiindca Anghelache regaseste automobilul sub forma unui cal din basme, care vorbeste si zboara; el asuma in felul acesta vehiculul spiritual pe care i-l face cadou prietenul sau, pentru a continua de acum inainte pe cont propriu calatoriile in lumea sufletului. Dupa cum i-o arata si numele, "scutierul" este un inger (Anghelache) pazitor si mintuit (Sotir), al nenumibilului (innomable, ar spune Beckett) sau cavaler. Figura lui Anghelache ii permite lui Cosatche Olăreanu montarea unui mecanism narativ destul de complex, intimplarile expedilci quijotesti a celor doi sint povestite de catre mecanicul de automobile, aflat in contrast cultural complet cu prietenul sau. O asemenea dialectica a contrariilor utilizase Thomas Mann atunci cind il pusese pe apolinicul Serenus Zeitblom sa naraze viata tenebrosului Adrian Leverkuhn. Incultul nostru narator "traduce" intr-un limbaj simplu si primitiv discursurile inalte ale "dinsului", creind involuntar oximoroni si antifraze de un mare efect comic. O rafinata trimitere la Pe-trarca este reprodusa ca povestea unui oarecare "Petrache, care iubea pe una, Laura, care nu-l prea avea la inima". Pentru a istorisi calatoria, Anghelachc foloseste atit propriile amintiri, cit si caietele "dumnealui", din care citeaza poticnit, transformindu-l, spre exemplu, pe Montaigne, in Montanu etc. Mecanicul de automobile reprezinta reversul antitetic al cultului sau prieten, el simbolizeaza lectura ingenua a marii culturi.
In plus, naratiunea este dublu telescopata, atit spre interior cit si spre exterior. Deschizind mereu noi "sertare" epice, Anghelache povesteste cum cutare personaj ii povesteste cutare intimplare, expandind astfel in intensiune firul narativ.
Dar povestirea lui Anghelache este la rindul ei prinsa intr-o plasa mai mare, coextensiva, deoarece naratorul are (isi creeaza) un naratar, nu altul decit autorul.
Personaj-narator, Anghelache se adreseaza direct autorului, dindu-i indicatii asupra felului in care acesta ar urma sa scrie, mult mai bine, intr-un registru superior, ceea ce el povesteste intr-un registru resimtit de el insusi ca inferior. Metafora globala pentru intreg acest mecanism narativ este cea a masinii de spus povesti, care nu este alta decit automobilul-armasar fantastic, utilizat de Anghelache pentru a-i "transporta" de acum inainte pe toti cei care vor sa-l urmeze.
In acest simbol este rezumat "mesajul" romanului: literatura ca vehicul spiritual si inijiatic. Prin cele doua personaje, Cosatche Olăreanu realizeaza o alegorie cervantina a textului trait ingenuu, nedeconspirat, dezvaluind in registru postmodern mecanismele lecturii "pre"postmoderne. Subiect generos, care insa nu capata suficienta suprafata si consistenta epica; Cu cartile pe iarba lasa sa se intrezareasca posibilul roman "marc", insa trece pe linga el, deoarece dilueaza miza umana, psihologica si soteriologica a aventurii donquijotesti, multumindu-se cu parabola "de hirtie" a textualitatii.
