CRISMA LUI MOS PRECU SI ALTE POVESTIRI - Volum de povestiri (dintre care se detaseaza, prin proportiile-i de mic roman, istorisirea titulara) de Mihail Sadoveanu. Bucuresti, Editura Minerva, 190.

Sub titlul Claca, apare un fragment din prima naratiune in "Samanatorui", 1904, p. 806-. Virilul fusese publicata sub titlul Poveste de Craciun in "Pagini alese", nr. 16/1902, p. 34, iar Doua firi, in "Luceafarul", nr. 22-23/1904, p. 374-384.

Volumul acesta din 1904, anul debutului editorial sadovenian si al unei fecunditati de bun augur, reprezinta o experienta literara instructiva din multiple unghiuri. Definitorie e, mai intii, inclinatia povestitorului de a aborda colectivitatile umane - atit orasul cit si satul
- nu din interiorul lor, cum vor proceda marii prozatori ai Ardealului, ci din exterior, aici dinlr-un loc al evaziunii si petrecerii. "Mos Precu tinea crisma inde tirgul Somuz si satul Brosteni, drept la jumatate de cale" precizeaza, nu Iara tilc, autorul in chiar fraza liminara. Semnificativa, de asemeni, c identitatea "stilpilor" cinstitului local: alaturi de nelipsitii parohi ai Brostenilor, Dumitru, zis Taraboi, si Mihail, ei sint mai ales "panta-lonari", adica insi care au dat plugul pe "covrigarie", ca taciturnul notar Ifrimescu, care la betie se multumeste sa pretinda in rastimpuri: "Treaba mea!", ca dascalul Luca, recognoscibil dupa vorbele predilecte: "Eu sint Luca din vechime, maaa!", ori ca Ionescu, poreclit Hotrocol, un alt fiu de plugar, purtator de "haine strimte" prin preajma judecatoriei, pe care-l caracterizeaza, mai mult decit cuvintele: "Cu banii mei n-am voie sa ma imbat?

- Am!", reactia la niste strasnice palme primite de la un client: "Ei, si? // Eram sa ma pun cu dinsul? Duca-se dracului!". Desigur, intilnim aici si sateni - doar ca acestia nu sint agricultori ci, potrivit unei preferinte durabile a povestitorului, practicanti ai unor indeletniciri "independente", ca aceea de pindar a lui Ion Radutu, ori de vinator, pescar, "doftor" (priceput la sclintituri) si solomonar, ale lui mos Gherasim. Chiar daca detectabila, asemanarea cu viilorul Han al Ancufei este totusi relativa. Aceasta, in pofida onorabilitatii patronului (ainintind-o pe aceea a celor doua hangite), mos Precu, o figura tipic samanatorista ("roman inalt, adus putin din spetele late; // pletele de-abia caruntind, unse totdeauna cu unt - obicei de pe cind fusese cioban //.

Miinile mari: cu o rmlma si un bivol ar fi rasturnat; picioarele grase cu niste labe ca de urs: se cutremura crisma cind dupaia odata la vreo minie", infatisare concordanta de altfel cu trecutul sau "neguros", de fost haiduc). Nu lipsesc, la fel, istorisirile cu "intimplari cum nu s-au mai pomenit" (desi mai putine), de felul povestii lui mos Gherasim despre vraja "babei cirne", cea care cu ajutorul "hirbului cu farmece" l-ar ti inrobit, incredintindu-l pe Zaharia lui Zadoina, morarul, ca e "frumoasa lumii" Tot atit de uimitoare este si cealalta vraja erotica narata de catre mos Precu, ca martor, acum, la o claca de desfacut panusile de pe coceni, ba cu alt prilej unii sustin ca l-ar fi vazut si pe balaur (preludiu al viitoarei povestiri din Hanu Ancufei), "incalecat" de acelasi nastrusnic mos Gherasim. Bineinteles, in acord cu gustul vremii, culoarea folclorico-ctnografica cuprinde si alte teritorii precum: magicele deseintece (malefice) ori "desfacaturi", slujbele cu intentii asemanatoare date la preot, cimiliturile, doinele voinicesti sau obiceiurile sarbatorilor de iarna. Totusi, lacasul de petrecere al batrinilor Precu si Anghelina nu este inca sediul libatiilor exclusiv decente si al istorisirilor succedate cu un sart mai mult sau mai putin decameronic, ci - indiciu al "sinceritatii" unui creator tinar ce pune realitatea deasupra conventiei literare - o circiuma veritabila, cu betii crincene si "toane de pomina" (la loc de frunte inscriindu-se invre-dnicirea "paginei" iepe Roaiba cu o parodie de botez din partea popii Taraboi), pe fondul subinteles al unor vicii persistente.

De fapt, adevaratele conflicte ale cartii tocmai in aceasta ambianta isi au originea, - ele constind, precum e datina metehnei, in neglijarea nevestelor de catre cei dedati cu totul sederii in fata paharului. Mai intristator este cazul "mucenicei" preotese Marioara, care rabda cu un soi de fatalism chiar si foamea oii frigul inainte de a-si sfirsi zilele intr-o teribila singuratate.

In schimb, oropsirea Anicai de catre si mai inclinatul spre "taraboi" Radutu face sa "rasara, in preajma iazului, o dragoste, ca o flacaia" intre tinara nevasta a pindarului si solitarul pescar si vinator Zaharia. flacaul clevetit la crisma (pentru "baba cirna") ca unul care-i dispretuia pe cheflii. De altfel, volumul alterneaza, iar uneori pare a contrapune, doua registre: cel al vietii atotbiruitoare si cel al povestilor care incearca (si reusesc citeodata) sa i se substituie. Bineinteles, cea dintii (viata) nu este atit frumoasa sau urita, cit autentica; ei ii apartin "dragostea simpla" si tainica a ibovnicilor, bogatia obiceiurilor sarbatorilor de iarna, cind "parea ca fierbe satul intr-o viata ca-n povesti", dar si martirajul preotesei Marioara ori "nazbitiile" enorme ale betivilor de felul "gustului" popii Taraboi de a porni "sa cucereasca Bucovina!", ori santajul aceluiasi cu dezbracatul pina Ia piele fata de persoanele de ambele sexe care refuzau sa-i indeplineasca uneori cutare dorinta. Diversitatea constituie si insusirea celui de-al doilea tarim amintit.

Astfel, daca istorisirile batrinilor Precu sau Gherasim au puterea de atractie si aura fabulosului, "povestile" Marandei, baba care, purtind vorbele de la o casa la alta, reuseste sa le invrajbeasca pe cumetrele Anghelina si Casandra, iar apoi, informindu-l, sa stimeasca furia lui Radutu, cel, nu cu totul fara pricina, incornorat. Delimitarea dintre realitatea traita si cea "vorbita", dintre adevar si zvonuri (vadita si in Cinele, una dintre celelalte "alte citeva povestiri") este favorabila mai degraba primului termen. Dupa evocarea cumplitei rafuieli dintre sot si ibovnic pe fundalul simbolic al unei inundatii primavaratice, Crisma lui mos Precu se incheie cu urmatorul epilog, unde distantarea in timp a intimplarilor - procedeu reluat cu insistenta sporita in Hanu Ancutei - se impleteste cu absolvirea tuturor de pacatele lor: "si de-atuncea au trecut ani dupa ani.

Mormintele celor care au murit nu se mai cunosc, si o lume noua se incalzeste la soarele care a luminat odata crisma lui mos Precu. Amintirile vin risipite, in neorinduiala, cu luminile si intunericul lor; si umbrele vechi care s-au zbuciumat in jurul copilariei mele se arata si se strecoara tacute, oameni altadata buni, ori rai, veselindu-se si suferind. Uitarea i-a troienit pe toti, si acum stiu bine ca dintre cei rai nici unul nu era vinovat." Scrierea aceasta sadoveniana de tinerete arata ca procedeul "decuparii" povestilor spre a le utiliza in scopuri decorative izvoraste dintr-o inclinatie congenitala, premergatoare vreunei posibile influente livresti.

In aceeasi masura persistenta si fecunda se va dovedi aptitudinea - inaugurata de asemenea acum - de a cultiva o categorie epica de frontiera, situata la interferenta dintre culegerea de naratiuni autonome si roman.

Scriitori romani