Constantin Conachi se nascu la 13 octombrie 1777, dintr-o distinsa familie si studie atat in familie, cat si in scoalele grece[sti] din tara, infiintate de Alexandru Moruzi. Studiind de preferinta matematicele, in special geometria aplicata, ajunse un bun inginer al epocci. Asemenea isi apropie cunostinte juridice, impreuna cu limba turca pentru relatiunile politice cu Turcia, iar pe cea franceza din cauza predilectiunii ce avea catre scrierile cugetatorilor si enciclopedistilor francezi din secolul al XVIII[-lea].
Prin originea si influenta sa, prin eruditiunea si talentul poetic ce poseda, ajunse la rangul de logofat si aspira chiar la tronul Moldovei1, pe care-l ocupa insusi principele Mihail Sturdza. El muri la 4 februarie 1849.
Sub titlul de Alcatuiri si talmaciri, scrise diferite compozitiuni usoare, cantece de lume, cu deosebire erotice, imitatiuni si traduceri nemerite, care pe o parte devenira populare, pe de alta fura imitate de posteriori, ceea ce vadesc talentul de care era inzestrat. Ca si Ioan Vacarescu, inspiratiunea lui este ocazionala; proba dedicati-unea ce face bailor Stanicul si versurile intitualte Singuratate, Saracelor tinerete etc. Totdeauna insa intercaleaza reflexiuni filosofice si simtaminte viguroase, care - impreuna cu energia descriptiunilor - ii dau aspectul de poet original.
Versificarea nu-i e mai ingrijita, nici limba mai variata, mai puternica sau mai colorata decat a lui Al. Beldiman; proba poeziile lirice (ca Asta noapte pe racoare si compozitiunea care incepe cu versurile:
"Zori de ziua se revarsa
Si eu ochii n-am inchis;
Cum sa-i inchid, cand ei varsa
Paraie de foc nestins".
Ceva caracteristic la dansul e tendinta catre pesimism, adoptat din scepticismul filozofilor francezi, anume de la Voltaire. Astfel sunt versurile:
"Omule, slaba fiinta si la patimi cu plecare,
Unde-ti e intelepciunea, unde-ti e mintea cea mare?
De te-nalti si zbori cu mintea la tronul dumnezeirii.
De masori pamant si ceruri si patrunzi tainele firii.
Nu te-ngamfa, caci esti tflma pe care o poarta vantul,
Ci te ge, caci in patimi tu singur iti sapi mormantul! Pururea tie stapane, pururi te duc si te poarta:
Ele sunt in toata vremea a vietii tale soarta!
Ce poate intelepciunea, ce poate si biata minte
Cand prapastii privesc ochii si-napoi si inainte?
Si se-ncepe biruinta sau rabdare si putere.
Cand frageda inimioara se despica de durere?
Si sc-ncape vrua marime, cand fiinta patimeste,
Cand sufletul de necazuri ca de moarte se zdrobeste?
Ah, dumnezeule sfinte, pentru ce mi-ai dat simtire?
Pentru ce sa simt durere pana si la despartire?"
Scrierile lui Costache Conachi s-au publicat pentru prima oara tarziu, dupa moartea autorului, la 1856, la Iasi, iar in a doua editiune tocmai la 1888. A treia editiune se gasesc in lumele populare ale editorilor Saraga (Iasi).
