In fata acestei bijuterii a teatrului caragialian, datand din 1879 cand autorul o citeste la una din seratele lui Maiorescu, intrebarea capitala se pune in legatura cu sursele si modalitatile comicului. Caci dincolo de "lipsa de gluma", de sensul grav si satiric pe care l-a descifrat Ibraileanu si care exista desigur la nivelul semni ficatiilor mai adanci, Conul Leonidafafa cu Reactiunea este, in realitatea ei literara, o comedie in intelesul cel mai strici al cuvantului, ba chiar, conform si propriului ei subtitlu, pur si simplu o farsa, imprejurare ce n-o impiedica, fireste, catusi de putin sa constituie o veritabila capodopera.
Redusa la numai doua personaje centrale si unul episodic si la numai un singur act dramatic, piesa e departe de a-si orienta alentia spre elementele exterioare ale actiunii. Situatia cu totul fortuita creata de petrecerea de la bacanul din colt reprezinta in dezvoltarea comediei un factor de confruntare a ideilor cu realitatea, menit sa intensifice pana la culminatie efectele comice. Pana la incidentul care pregateste deznodamantul, interesul spectatorului c indreptat in exclusivitate spre dialogul lui I.eonida cu Efimita, mod de infatisare a mentalitatii caracteristice unei tipologii umane, semnificativa universal, dincolo de, sau, mai exact, prin intermediul unei istoricitati si socialitati foarte concrete. Caci Lconida este tipul micului burghez roman de dupa Cuza prin datele sale individuale, dar el simbolizeaza prin mentalitatea si viziunea lui generala, prin stilul sau de viata si de intelectualitate ipostaza micului burghez asa-zicand universal, cu pretentiile sale, cu demagogia si cu lasitatea lui.
Nu e greu deloc a constata si aici ca pretutindeni in genul comic incongruenta dintre esenta si manifestarea personajului. Le'onida e pensionarul inchistai in prejudecati din care a lacul adevarate norme si principii ale comportamentului cotidian prj" ajutorul carora nazuieste a-si conserva securitatea calduta a unei existente fara evenimente si Iara orizonturi. Nimic nu poate produce perturbatii in logica aberanta a personajului care confera ideilor o valoare in sine in afara oricarui raport cu realitatea. in acest sens, Leonida este, exagerand oarecum, un idealist sau altfel spus ipostaza grotesca a lui Don Quijotc. Himerele sale nu suni proiectia unui ideal eroic, ci caricatura conceptiilor liberal-bur-gheze. increderea nemasurata a lui Leonida in ideile constituite, institutionali/ale guvernamental, este atat de adanca si de consolidata, incat acuza in chip evident o grava carenta a spiritului critic. Leonida e lipsit in totalitate de capacitate deliberativa proprie desi da impresia unei intelectiuni active printr-o dialectica a argumentatiei care stie sa iasa totdeauna din confuzie sau contradictie, in realitate, el isi exercita facultatile intelectuale in gol, fara confruntarea cu concretul, prin repetarea formulelor primite si confectionate de-a gata. Pentru a gandi, lui Leonida nu ii este suGcient a contempla evenimentele propriei lui existente. El are nevoie de o materie straina pe care propriul sau creier o pune in miscare in mod absolut mecanic. Falsitatea ipostazei sale se impune cu usurinta, caci Leonida nu mediteaza, ci transmite idei, singura lui contributie Oind deformarea lor caricaturala din pricina lipsei de asimilare in spirit. Leonida nu e un om de idei, ci unul de cuvinte, ca de altfel toti "eroii" comici ai operei lui Caragiale Dincolo de formele de manifestare comportamentala si de formulele de manifestare orala nu exista nimic. Vidul sufletesc absolut domneste nestingherit in lumea personajelor lui Caragiale. Ele alcatuiesc reprezentarea artistica cea mai stralucita a teoriei maioresciene despre formele fara fond.
Morga si gravitatea senina a personajului distoneaza la randul lor cu vacuitatea ideatica a replicilor sale. Nu numai banalitatile, dar incongruitatilc cele mai neasteptate sunt rostite pe un ton inapelabil, de instanta suprema, cu o siguranta imperturbabila care ne aminteste de aceea a lui Catavcncu sau Farfuridi. Republica inseamna pentru el "ca nu mai plateste niminea bir" si "al doilea ca fiestecare cetatean ia cate o leafa buna pe luna, toti intr-o egalitate" Aplombul dogmatic il face pe Leonida sa treaca vertiginos peste nuante inlantuind ideile anapoda intr-o demonstratie sui generis: "pensia, zice el mai departe, e basca, o am dupa legea a veche, e dreptul meu; mai ales cand c republica, dreptul e sfant: republica este garantiunea tuturor drepturilor".
Inutil a observa ca pentru Leonida statul reprezinta o abstractiune si el manifesta un respect fricos fata de tot ce-i depaseste puterea de intelegere. Manevrand totusi cu abstractiuni sau cu idei generale, Leonida imprumuta ceva el insusi din superioritatea pe care le-o recunoaste si se prezinta astfel consoartei sale provocandu-i accente de sincera admiratie: "Ei, bobocule, apai cum le stii dumneata toate, mai rar cineva!"
O teorie pe care Leonida i-o administreaza Efimitei cu mari gesturi demonstrative este aceea privitoare la geneza psihozelor obsesive: "Omul, bunioara, de paregzamplu, dintr-un nu-stiu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intra la o idee: a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei; si dupa aia, din fandacsie cade in ipohondrie. Pe urma, fireste, si nimica misca." Confirmandu-si din nou simtul realului,.Efimita ii argumentase tocmai cu proba experientei directe: "Da bine, soro, am auzit, am a-u-zit; cum s-auz ce nu era? Ce-am auzit daca nu era nimica?". Cum s-a vazut insa, pentru Leonida argumente ca acestea suni fara valoare. El crede cu atata putere in suprematia spiritului, incat admite ca si faptele pot fi inventate sau, in cel mai rau caz, gresii interpretate. Dovada ca desi sustinuse ca "n-are nimini voie sa descarce focuri in oras" fiind "ordin de la politie", pus in fata faptului implinit, el nu se pierde cu firea considerand ca interpretarea in sensul abaterii este inadecvata deoarece "nu vezi dumneata ca aici a fost chiar politia in persoana", ceea ce inseamna cu totul altceva, caci ordinele nu se aplica si celor care le emit. Universul interior al lui Leonida se restabileste astfel in echilibrul lui initial. Formula a venit la timp.
Cand insa presiunea realului devine mai marc, amenintand direct securitatea personala, argumentele formale nu mai servesc la nimic si lasitatea personajului iese integral la iveala. Primejdia "rcactiunii" il scoate pe Leonida din frazeologie si-l obliga si reexamineze concretul. Nesprijinindu-se pe o credinta ferma ci doar pe pura fanfaronada politica, el alege singura solutie posibilia in situatia lui: incercarea de a se ascunde. imprejurarea e din nou don-quijotcsca, mulalis nnttandis, caci si pentru Leonida inchipuirile devin realitati imediate si fata de care comportamentul trebuie sa Oe corespunzator. Numai ca ceea ce la eroul lui Cervantcs era sublim sub anume aspecte, la "eroul" lui Caragiale este ridicol. Don Quijote e comic prin curaj, Leonida prin lasitate.
Cum dispare pericolul prin venirea Saftei si demistificarea cumplitei conspiratiuni care putea periclita viata lui Leonida, acesta isi recapata superioritatea spiritului sau atoatestiutor. Refuzand sansa de "martir al libertatii", Leonida redevine debater parlamentar si demagog de cafenea.
Comicului de situatie si de caractere, Caragiale ii asociaza aici ca peste tot pe cel de limbaj. Schimonosirea cuvintelor, distorsiunile sintactice apar si in Conul Leonida printre procedeele cele mai des uzitate a caror citare nu implica nici o dificultate. De notat si apelativele asa de semnificative pe care le intrebuinteaza protagonistii. Leonida i se adreseaza Efimitei cu "domnule", iar aceasta lui cu "soro". Cum intreaga prima parte a piesei e alcatuita din dialogul ideologic al personajelor, comicul de limbaj poate fi considerat aici drept sursa si modalitatea principala a umorului. Dar dincolo de tehnica limbajului comic luat ca atare ni se dezvaluie totusi adevarata esenta a rasului caragialesc: vacuitatea dezarmanta prin atotputernicia ei a sufletelor totusi omenesti ale acestor personaje pe care nimeni si nimic nu le poate zdruncina din inertia lor instinctuala.
Leonida ca si atatea altele dintre fapturile lui Caragiale reprezinta o simpla fantosa, un mecanism cu fata omeneasca dar fara suflu interior, care actioneaza in virtutea unor legi prestabilite, exterioare, semnificand ipostaza mortificata si, in ultima instanta, tragica a autenticei fiinte umane. Desigur, in adancul ei, contemplatia comica a destinului si a universului omenesc e tragica. Rasul constituie intotdeauna un avertisment si Leonida nu c numai o satira politica si sociala, admitand-o si pe aceasta, ci mai cu seama o ipostaza eterna si universala a unor vicii omenesti posibile. Conul Leonida este un arhetip al imposturii.
