CONTEMPLATII - Volum de poezii de Gheorghe Grigurcu, tiparit la editura Cartea Romaneasca .
Cuprinde o selectie din volumele aparute pina la aceasta data, de la Un trandafir invata matematica (1968), la Riul incinerat (1978) si Rigoarea vazduhului (1978).
Distantindu-se programatic de lirica mai mult sau mai putin confesiva, crescuta pe un fond direct-emotional si conlurind imaginea particularizata a unui eu. Gh. G. cultiva o poezie cvasi-impersonala, epurata de "accidentele" subiectivitatii, ca si de excesul de materie si culoare al obiectelor exterioare. Elemen-taritatea, miscarea stihiala, obscura a materiei sint tot ce poate II mai strain de acest teritoriu liric; biografia pare ea insasi incremenita la virsta rigorii contemplative, la care ochiul se indreapta spre lucruri mai curind pentru a le citi intelesul decit pentru a le surprinde reliefurile palpabile.
Ceea ce nu inseamna ca universul poetic ar fi lipsit de concretete. Numai ca momentul sau nivelul "impresiei" e sever controlat de un spirit lucid, interesat de puritatea si esentialitatea Formelor (cartea sa de debut din 1968 se intitula Un trandafir invata matematica, iar o alta, peste un deceniu, se numea Rigoarea vazduhului), vizind capacitatea lor de a concentra, intr-o emisie avara a verbului, cit mai mult sens. De aici, "austeritatea", "asceza" acestei poezii ce-si deslasoara discursul pe spatii limitate, redusa fiind adesea la expresia ca si aforistica, la cite o imagine insolita sau la impresionismul rafinat al unui haiku: "Lipsit de har e poetul care vorbeste despre sine ca de-o intamplare", "Cind n-are rabdare, frumusetea e asasina"; "O furtuna acoperita de sudoarea imaginilor"; "Flori mici, sonore ca pietricelele"; "Desenezi prima linie/ si lasi apa sa vina sa/ continue desenul" Multe din versurile lui Gh. G. sint niste concetli, rafinate combinatii imagistice in traditia manierista a ,jocului intelectului cu fantezia", mizind pe efectul asociatiilor insolite, pe stralucirea artificiului, pe subtilitatile caligrafiei imaginii.
Exemple pot fi luate din fiecare pagina: "O rindunica se-naltaV in spatiul brut/ spre a-l rafina"; "tunetul cerului alb intr-o scoica// e sparta oare?" "O piatra se taie la degete (ii iei apararea/ si-l invinuiesti pe Arhimede)"; "Un pin/ ironic/ acoperit/ cu ace/ de ceasornic"; "Liber si trist gindindu-te/ la ceva subtil inutil/ cum zborul pasarii/ printr-o busola" etc.
Regia textului orienteaza uneori spre hazardul (calculat) al intalnirilor neobisnuite din aria suprarealis-mului, generatoare ale unei atmosfere stranii, vag amenintatoare:
"flegmatice gizc se urca pe case
acoperisuri strivesc
dar nimeni nu simte
si sc-nlorc tacticos in frapiere";
"si nici un geamat nu mai e in lucruri
doar atentia lor linistita ce ne masoara
un foc lincezind asemenea muschilor omului
violenta imagine-a iubirii
alunga zapezile-n pamint".
Oricit de reprimat si de racit in alambicurile intelectului, lirismul nu dispare insa; l-am putea aproxima sub semnul unei stari de incomoditate si "inadaptare", de singuratate si nesiguranta, abia compensate de placerea "comentariului" manierist, a subtilei redimen-sionari reflexive a impresiei. "Filosofia" aceslei poezii (textul semnat de St. Aug. Doinas pe copcrla cartii face aluzie la "un tip de poezie filosofica de o mare autenticitate") ar tine de un soi de superior scepticism, afirmat in jocul dintre real si iluzia propusa de text, moderat oarecum de emotia, chiar cenzurata, a reusitelor combinatorii, a descoperirii sau impunerii de forme si intelesuri unei realitati ce se inlatiseaza privirii fragmentar si dispers. intrebari precum cele din poemul liminar al cartii -
"Unde sa ies la care colt de strada
sa descopar semnul dispretuitor al infinitului
Cui sa explic ca inca mai exist?"
- sint, ce-i drept, rareori puse in mod direct - si selectia actuala elimina (uneori spre regretul cititorului) indeosebi textele cu caracter mai accentuat coniesiv.
O Poetica, bunaoara, refuzind expresia framintarilor subiective, nu devine totusi mai putin apta sa le transmita:
"La nimeni nu se refera/ nu-ji foloseste la nimic// aceasta suferinta// din tesatura vrind un fir sa iasa/ il sperii si reintra inapoi/ ca o insecta-n jarina/ alungata de-un deget".
"Alcatuita din murmure si din sincope", vocea poetului, definita ca "renuntare" (v. Poti numi) devine de fapt ambigua: in ea e si orgoliul celui ce se distanteaza - adesea ironic - de natura ("Natura iese cu mici fisuri din crapaturile pielii/ precum un sarcoptes scabiei"), dar si un sentiment al precaritatii iluziei. "Gingasia unei cugetari", despre care se vorbeste intr-un loc, se inscrie pe un fond de retinuta melancolie si dezabuzare. "A pune un tipat ornamental/ ca o planta in vaza" (Contemplatii 2) e un gest imaginar, in stare, printre atatea altele, sa sugereze ambiguitatea acestei lirici ce mascheaza, sub ordinea formala, de aparente pur decorative, tensiunea launtrica. Detasarea "contemplatiei" afirma astfel, nu o data, o independenta si un echilibru ce se stiu fragile.
De aici, mentinerea discursului intr-o stare de incordare spre un Sens care, anuntindu-se "pur si deplin", "flecareste" totusi, - "apropiat destul sa nu-l poti cuprinde-n privire/ departat destul sa nu-l iei in desert" (Sensul), /«tic performantele unei arte de ingenio ale carei subtilitati sint, prin definitie, in exces, si rostirea cu timbru estompat-elcgiac a atitor poeme in care cenzura afectului se dovedeste a li in mod salutar imperfecta, Contemplatiile lui Gh. G. constituie bilantul edificator al unei creatii cu profil distinct in peisajul poetic al momentului.
