Constantin toiu, romancier si memorialist
Constantin Toiu s-a nascut la 19 iulie 1923, in Urziceni. A terminat Facultatea de Literatura si Filosofie din Bucuresti, in 1946. A lucrat ca redactor la Editura de Stat pentru Literatura si la revistele Luceafarul, Gazeta literara, Romania literara si la Radioteleviziunea Romana. A publicat pana in prezent zece romane.
Opera :
1. RomaneGaleria cu vita salbatica, Editura Eminescu, 1976 (reeditari in 1979, 1984, 1999; in franceza, L’exclu, publicat de Editura Nagel)
Insotitorul, Editura Eminescu, 1981 (reeditari in 1989, 2004)
Obligado, Editura Eminescu, 1984
Caderea in lume, Editura Cartea Romaneasca, 1987 (reeditare in 1994)
Barbarius, Editura Allfa, 1999
Istorisirile Signorei Sisi Editura Cartea Romaneasca, 2006
2. Eseuri. PublicisticaDestinul cuvintelor, Editura Cartea Romaneasca, 1971
Pretexte, Editura Albatros, 1973
Caftane si cafteli. Prepeleac doi, trei, Editura Cartea Romaneasca, 1994
Morbus diaboli, Editura Cartea Romaneasca, 1998
Ravase din Kamceatka. Prepeleac cinci, Editura Allfa, 2000
Memorii din cand in cand, vol. I-II, Editura Cartea Romaneasca, 2003-2006
Trompete dupa-amiaza, Editura Cartea Romaneasca, 2004
Din „Istoria Critica a Literaturii Romane“
Cel mai virstnic dintre prozatorii care au debutat in anii ’60, Constantin Toiu este si cel din urma care a cunoscut consacrarea. Primele lui carti au trecut aproape neobservate. Daca nuvelele din Duminica mutilor erau doar lipsite de originalitate, desi bine scrise, romanul Moartea in padure reprezenta un debut cu stingul care putea compromite cariera unui scriitor cult si talentat. Ignorarea de catre critica s-a dovedit profitabila. Tema romanului nu era noua. Moartea in padure era un remake, in 1965, al Vinatorii de lupi, odioasa nuvela care l-a lansat pe Petru Dumitriu cu un deceniu si jumatate mai devreme, zugravind eroismul comunistilor in batalia cu oamenii muntilor din aceeasi perspectiva realist-socialista pe care o regasim la Radu Theodoru, in romanul in doua volume Muntele, aparut cam o data cu al lui Toiu, si, cu o abia vizibila amendare, chiar si la Buzura, zece ani mai tirziu, in Fetele tacerii. Se prea poate, in alta ordine de idei, ca procesul de constiinta pe care Toiu il va intenta in 1999 in Barbarius protagonistului sau (un fost procuror care slujise credincios justitia regimului Dej, cuprins ulterior de remuscari) sa fie o timida incercare de recunoastere a pacatului de tinerete.
Norocul ca acel prim volum sa fie uitat, Toiu l-a datorat succesului neasteptat al Galeriei cu vita salbatica (1976), considerat de multi drept adevaratul debut al unui scriitor al carui nume circula in lumea literara de prin anii ’50, in legatura cu citeva stilizari de opere traduse din rusa si chineza, si totodata cu o publicistica foarte personala, strinsa in doua volume, care a inaugurat seria Pretextelor si Prepeleacului din Romania literara.
Tema Galeriei era „obsedantul deceniu“, in alt mediu insa decit acela taranesc sau industrial frecventat de majoritatea romancierilor, de la Preda la Ivasiuc. Toiu e atras de mediul artistic si deopotriva de acela al „fostilor“ din familiile bune, deposedate de comunism si azvirlite in inchisoare. Original este de pe acum romancierul si prin nivelul intelectual al prozei, prin stilul elegant, de care nu multi contemporani sint capabili. Daca admitem ca un Radu Petrescu, un Mircea Ciobanu si alti citiva cu o scriitura nobila si subtila nu au avut o cota literara pe masura, trebuie sa recunoastem ca la moda era in epoca o altfel de proza, cenusie, primitiva, cind nu rudimentara ca expresie, si al carei merit era directetea mesajului politic si istoric.
Galeria e un roman admirabil scris, intr-o limba curata, de moda veche, deloc in linia romanului realist interbelic care antipatiza calofilia, mai degraba in aceea clasica a prozei scurte a lui Negruzzi, Ghica, Odobescu, Caragiale, tatal si fiul, tinuti toti la mare pret de autorul Pretextelor. G. Dimisianu a remarcat protocolul stilistic (numindu-l ceremonial). Alex Stefanescu a vorbit de „boierie“. Galeria e totodata un roman spiritual, plin de verva, de o voiosie incomparabila a observatiei si ideilor, ludic si aproape frivol, in raport cu subiectul, insa in fond serios, cum nu sunt de obicei romanele romanesti, dar care ne face sa ne gindim la acelea ale unor Aldous Huxley ori Saul Bellow.
Protagonistul Galeriei este tinarul Chiril Merisor, angajat pe un post modest intr-o editura de stat (singura prin anii ’57-’58 cind se petrece actiunea), dupa ce a fost exclus din partid la verificarile de la inceputul deceniului 6. Intimplarea face sa uite intr-o cabina de proba de la un magazin de confectii un caiet de insemnari zilnice. Incaput, pe o cale sau alta, pe mina Securitatii, caietul cu coperti albastre (ce anticipare stranie a Caietului albastru al lui N. Balota, datind din aceiasi ani si uitat cu intentie in tren, tocmai ca sa nu fie interceptat de Securitate, publicat o jumatate de secol mai tirziu!) devine proba in procesul politic intentat autorului lui. Condamnat, Chiril Merisor se spinzura in inchisoare. Pe un pachet de tigari restituit familiei dupa moartea lui, impreuna cu citeva lucruri personale, detinutul scrisese: indestructibil. La aparitia romanului, cuvintul n-a scapat nimanui. El era incarcat de un mesaj pozitiv si optimist, de tipul acelora romantic-revolutionare ale lui Gorki si ale altor scriitori realisti-socialisti, care insa se refereau deobicei la o istorie mai putin destructiva. Acest aspect n-a parut important, desi tocmai el face echivoc cuvintul. Indefinitiv, care este mesajul adevarat in conditiile in care protagonistul romanului, impreuna cu alte zeci de mii de „politici“, piere intr-o temnita comunista? Mesajul sugerat in roman este acela ca vremurile se vor schimba si ca abuzurile nu se vor mai repeta. Obligat ori nu de Cenzura (nu exista nicio informatie in aceasta privinta, Toiu dezvaluind, in Barbarius, doar faptul ca a izbutit sa obtina, dupa o intilnire cu Cenzorul Sef, sa nu fie eliminata sinuciderea lui Chiril), romancierul a introdus fortat in desfasurarea evenimentelor (limitate la doi ani din „obsedantul deceniu“) un plan de referinta ulterior.
Doua pasaje, atribuite naratorului omniscient, se ofera explicit la Congresul al IX-lea al PCR si la inscaunarea lui N. Ceausescu, unul prilejuit de un cortegiu funerar in care se afla si tinarul secretar general, mergind pe jos, aproape neglijent, cu banderola neagra de pe brat pe jumatate desprinsa (suntem in 1967 la inmormintarea lui Arghezi, asa dar dupa zece ani de la sinuciderea lui), altul, in final, cind o ploaie zdravana curata aerul de tot praful acumulat in trecut. „Tragem o linie“ de la care viata „incepe de la capat“, noteaza autorul. Ce e drept, perspectiva ulterioara nu lipseste din niciunul dintre romanele „obsedantului deceniu“. Sintagma lui Preda (nu conteaza ca a fost gresit interpretata) tocmai aceasta linie despartitoare o consfintea: intre o epoca tragica si o alta in care devenea posibila in literatura obsesia si aprecierea tragediei. Ideea se ivise la Congresul al IX-lea evocat de Toiu, odata cu despartirea (tactica, stim astazi, nu ideologica) a lui Ceausescu de mostenirea lui Dej.
Inedita si curajoasa era in Galeria absenta acestui element de transcendere a epocii, care ar fi sugerat ca nu era vorba de o metamorfoza reala a regimului, ci doar de o schimbare la fata. Mai grav este ca, nejustificate de timpul actiunii, introduse din exterior, pasajele cu pricina (acela din final, indeosebi) creeaza impresia cit se poate de neta ca optimismul lor e tras direct din documentele de partid. Indestructibilul fiintei umane pare cu atit mai mult o trista ironie, cu cit, doar douazeci de pagini separa unul dintre pasaje de cea mai radicala analiza a sistemului comunist din intreg romanul contemporan. O intreprinde batrinul anticar Hary Brummer, comentind posibila arestare a lui Chiril ca urmare a unei eventuale interceptari de catre Securitate a caietului cu insemnari personale (din nou anticiparea in fictiune a mortii in inchisoare a inginerului Gh. Ursu, personaj cit se poate de real, ca si jurnalul lui intim care a fost cauza arestarii si nu inainte de 1964, in epoca Dej, ci in plin ceausism, doua decenii mai tarziu!): „Baza democratiei este – incepu batrinul […] – sau decurge din «prezumtia de inocenta», tipica societatilor evoluate, in care, pina la proba contrarie, orice individ este considerat nevinovat […] Si, invers, catastrofala pentru om, pentru cultura, politica, societate, ce vrei, este cealalta pozitie posibila […], numita prezumtia de vinovatie, tipica autocratiei neincrezatoare, in care prima reactie e de suspiciune […] Pacatul originar devenit politica de stat! – exclama Brummer […] Da, acest pacat de esenta religioasa, din noaptea umanitatii, transformat intr-un instrument de santajare a constiintei, de punere a ei in continua garda, era, dupa Brummer, marele inamic al constiintei umane… «Asta am vrut sa spun, repeta el, inamicul nostru este ideea ca noi putem fi oricind vinovati de ceva […] Si asta se exercita asupra unei imaginatii traumatizate de mult, prin ale carei falii, fose, hauri continentale, naiba mai stie (fiindca aici anticarul il incredinta pe tinarul sau prieten ca era vorba de un intreg continent), razbesc miasme, forme apocaliptice, rebusul subconstientului nostru, unde zac obsesiile sclaviei milenare»… Isi da seama Chiril, isi da seama el ce Leviathan dormita aici?“
Astfel de lucruri nu puteau fi citite nici in romancierul cel mai aplecat catre ideologie dintre toti, Ivasiuc. Ele reprezinta o exceptie pina si in Galeria. Ar fi util sa stim daca nu cumva Cenzura le-a tolerat in schimbul pasajelor care plasau analiza lui Brummer inainte de Congresul IX. Mai ales ca, in restul romanului, acest ton direct nu se mai regaseste. Evenimentele politice de care atirna soarta lui Chiril sunt indicate indirect si evaziv. Ceea ce a parut intiilor comentatori ai romanului o finete stilistica (existenta si in romanele urmatoare) si anume caracterul perifrastic al exprimarii, conversatia incarcata de aluzii si de referinte, ca aceea dintre oameni perfect avizati, ar putea fi si o incercare de a conturna dificultatea spunerii lucrurilor pe nume.
Nu e desigur numai asta. Indefinitiv, Toiu impingea la maximum un potential aluziv caracteristic intregului nostru roman supus Cenzurii, punind in joc un soi de complicitate cu cititorul, ca si cum i-ar face cu ochiul. Lasa ca stim noi despre ce e vorba, nu e cazul sa insistam! Stilistica aceasta esopica avea, in mod cert, si alt rost decit acela de a insela Cenzura (de fapt, de a o determina sa vrea sa fie inselata) si anume insinuarea unei atmosfere de suspiciune generala. Functia amfibologica a limbajului, dusa la perfectiune de Toiu, era dublata de una politica. Personajele din Galeria si din alte romane ale vremii par a se sti supravegheate, ascultate, si vorbesc in dodii. Big-Brother e mereu prezent, desi nevazut, si le determina comportamentul si vorbirea. Uneori, in Galeria, aluzia, subtilitatea esopica ori dorinta autorului de a nu trata maniheist oamenii si motivatiile lor duc la situatii ori personaje neverosimile. Ofiterul care-l ancheteaza pe Chiril (intr-un pasaj citat in Barbarius) vorbeste fluent franceza, recunoaste versuri ale lui Baudelaire, isi declara sans ambages indoielile („Crezi ca eu n-am indoieli? Te inseli. Am“) si, inca, le leaga de conditia normala a intelectualului („Un intelectual are indoieli, asta e meseria lui“). Subtilitatea romancierului ia in astfel de imprejurari o infatisare complet neplauzibila. Culmea este ca securistul face declaratiile cu pricina exact cind ii reproseaza lui Chiril ca a pus drept moto in caietul lui celebra axioma a lui Descartes despre indoiala.
Cu toata ambiguitatea morala, Galeria ramine un roman foarte interesant, foind de viata, cu personaje memorabile, viguros si deopotriva rafinat. In aceeasi piele cu a romancierului, se afla de pe acum un memorialist dotat cu un ochi plastic, de colectionar de obiecte, obiceiuri si imagini, ca acela al lui Ghica, si inzestrat cu eruditia anecdotelor picante, in stare a destepta o lume apusa. Impreuna cu Alexandru George, autorul Galeriei e unul din tot mai rarii cunoscatori ai Bucurestilor de ieri si de azi. Jumatate din materia romanului nu e de fictiune. Citeva personaje sint cu cheie. Istoria e reconstituita prin biografii reale. Pagina seamana cu un album de familie din care ne privesc de tot mai departe oameni cari au fost.
Daca in Insotitorul (1981), roman de intriga si de actiune, labartat, cu evocari indelungi si fara legatura cu subiectul propriu zis, continua sa coexiste in doze incerte romanescul si memorialisticul, in Obligado (1984), intriga nu e decit un pretext pentru amintirile pitoresti ale personajelor care peregrineaza prin Bucurestii mateini. Aristocratul Jorj Turgea si fotograful Bartolomeo Boldei deambuleaza si se converseaza refacind in sens invers drumul lui Pantazi si al naratorului din Craii de Curtea-veche. Cuplul peripatetic e intr-o masura acela din Galeria ori din Insotitorul si-l vom reintilni in Caderea in lume. Ca si in Barbarius mai pe urma, partea de roman psihologic e onorabila, dar fara adincime. Fotografului i-a murit nevasta si nu s-a obisnuit cu ideea. Il consoleaza trei dintre prietenele defunctei (una oferindu-i asa zicind serviciu complet).
Dialogul imaginar dintre soti e mai degraba spiritual si amuzant decit patruns de disperarea solitudinii. In schimb Bucurestii, in perimetrul Calea Victoriei, Cismigiu, Cotroceni, pe unde-i poarta pasii pe toti, sint plini de parfumul trecutului. Toiu descrie mediul artistic al Capitalei, fara a-l sarja ca Preda in Marele singuratic, portretele fiind simpatice iar caricatura sentimentala.
La sfirsitul anilor ’90, Toiu publica alte doua romane (Istorisirile Signorei Sisi si Barbarius) asemanatoare cu Obligado prin lipsa intrigii si prin decupajul stilistic caracteristic mai degraba memorialisticii decit romanului. Istorisirile sint o simpla inseilare de situatii si de personaje istorice (personaje istorice apareau si in Obligado), mai ales din epoca legionara (aceeasi din Caderea in lume), pentru care autorul arata o curioasa predilectie, fara multa inventie, dar si fara suportul acelor povestiri magistrale care faceau deliciul documentar si narativ al romanului anterior. Barbarius, care a stirnit entuziasmul lui Alex Stefanescu, e un roman ratat, care iroseste premisele unei proze de mare calitate. Problema morala (este si aici, ca si aiurea, una) aflata in centrul intrigii consta in remuscarile unui fost procuror dejist, vinovat de a fi cerut condamnarea unor nevinovati, emigrat in Italia, unde a traversat o grava criza de identitate, crezindu-se reincarnarea unui retor si sclav roman, Barbarius, si tinind discursuri agitatoare in Forum, si revenit dupa ’80 acasa mai curind ca un fiu risipitor care-si traieste in opulenta batrinetea decit ca un ins rusinat si pregatit pentru o penitenta, fie si simbolica. Se remarca si aici, ca si in Obligado, o anume complezenta a romancierului fata de sine ori de cate ori se inchipuie sub infatisarea unui personaj. Remuscarile nu par sincere, pocainta e formala.
Intrigii psihologice precare ii raspunde o mult mai atractiva relatare ŕ batons rompus a unui trecut erotic, fireste, exceptional. Primele capitole contin povestea initierii sexuale a lui Cezar Zdrafculescu, procurorul, pe cind era proaspat recrut, la sfirsitul razboiului, si fusese indrumat de un leat cu mai mare experienta la bordel. Nu exista nimic comparabil in proza noastra. Curajoasa Thalassa macedonskiana, din epoca de apus a romantismului naturalist, ii era foarte probabil stiuta lui Toiu, cu solemnitatile ei poematice intr-un decor insular si exotic. Stiuti ii vor fi fost si Dostoievski (Elisaveta, prostituata cu instincte materne, il roaga pe Cezar sa-i citeasca din Vechiul Testament, la fel cum procedeaza Sonia in Crima si pedeapsa cu Noul Testament) si Henry Miller ale carui exploits din Sexus si din celelalte au lasat urme adinci in Barbarius. Intertextualitatea este de altfel evidenta peste tot in roman, autorul mergind pina la a-si autocita pasaje din Galeria. Dupa extraordinara scena a initierii, plina de umor tandru sau glisind in comicul cel mai lipsit de vulgaritate, imaginatia romancierului pare a seca brusc. Daca a doua acuplare, ciclopica, pe un virf de munte, sub viscolul care transforma organele genitale in stalactite si pesteri de gheata, mai poseda unele resurse lirice, tot ce urmeaza e searbad si neinteresant.
Mult mai echilibrat intre romanesc si memorialistica este Caderea in lume (1987), probabil cartea cea mai buna a autorului, desi nu s-a bucurat de faima Galeriei. In deambularea lor continua prin Bucurestii coplesiti de o iarna ce pare eterna, intrerupta de vizite armenesti, batranul domn Negotei si prietenul sau cvadragenar, Babis Vatasescu, evoca acelasi trecut plin de culoare, cu personaje istorice de neuitat, multe istorice sau abia fardate, din celelalte romane, cu deosebirea ca in miezul Caderii este un veritabil turnir ideologic. Babis a descoperit niste memorii ale raposatului sau tata in care i-a atras atentia prezenta unui unchi, tot Babis (numit apoi Intiiul), individ charismatic, instruit, capetenie legionara cu mare trecere la camarazi, impuscat din ordinul lui Antonescu. (In Istorisirile era un personaj asemanator). Epoca si eroii ei nu-i sint deloc indiferente lui Toiu. De partea cealalta, un fost comunist, un batrin aproape handicapat ca si tinarul Ispas din Galeria, la care se aduna cu ocazia unui Revelion toata crema intelectuala a Capitalei.
Intertextul e vizibil din nou. Prototipul Domnului Leo este autorul romanului Revelionul, Paul Georgescu, pasionat si el (chiar in romanul cu acest titlu) de dueluri ideologice si personaj obisnuit si in alte fictiuni contemporane, cum ar fi Ion Micu din Cel mai iubit dintre paminteni. Domnul Leo nu e cu nimic inferior artistic personajului lui Preda, iar confruntarea prilejuita de noaptea Anului Nou este la Toiu exceptionala. Romanul nu pare debitor Cenzurii, personaje, ca Babis Intiiul, pe care acesta le-ar fi dorit negative (daca nu stupid bestiale), dovedind o imensa stralucire intelectuala si o fundamentala onestitate morala care contraveneau deopotriva sablonului fixat deja in Cronica de familie. Nici comunistul nu este eroul fara pata si prihana din galeria realist-socialista iar, in duelul ideologic, nu exista nici invingatori, nici invinsi. Perspectiva obiectiva a romancierului este absolut uimitoare daca avem in vedere sfirsitul anilor ’80, cand Caderea a aparut. Darul de povestitor al lui Toiu este aici la apogeu. Sartul un pic desuet al povestirii este deopotriva acela matein din Craii si acela odobescian din Citeva ore la Snagov. Toiu este si un perfect causeur. Romanul e antrenant ca un polar de idei si, stilistic, o bijuterie.
Pretextele si Prepeleacul (tiparite sub diferite titluri) reprezinta o publicistica originala si rafinata, in care dam imediat peste autorii favoriti: Ghica, Odobescu, cei doi Caragiale, Neculce, Creanga (intreg primul Prepeleac), Budai-Deleanu (Caftane si caftele). Din Ghica, „acest Saint-Simon valah al moravurilor balcanice de epoca“, Toiu culege, conform obiceiului lui de a scoate stafidele din cozonac, o sugestiva caracterizare a junilor romani scoliti la Paris inainte de 1848, care ar fi fost miscati in actiunea lor de o „gindire electrica“. Si cum sa-i scape o capodopera a prozei noastre cum este scrisoarea adresata de I.L. Caragiale lui Alecu Urechia despre uluitoarea vizita a lui Delavrancea la Berlin? Sau „cotcarelile“ carutasului din Creanga? Sau ocolurile savante ale lui Odobescu prin arta culinara: „si abea dupa o lunga si elocventa lauda a pestelui din Balta Snagovului, ii induplecai a pune sa scoata din cotete o minunata platica latareata, vie si grasa“? Acelasi „gurmand al asociatiilor scaparatoare“ ar impartasi cu Sadoveanu un „aer comun de aristocratica viata artistica“. Si ce s-ar putea spune mai nimerit despre propriul stil decit ce spune el insusi despre acela al lui Duiliu Zamfirescu: „glisser et ne appuyer“? Si alte lucruri ne retin. Rostul scabrosului Pirgu ar fi sa faca sa explodeze o naratiune trenanta si satioasa sub greutatea paftalelor ei de stil. La Neculce, mazil este „vorba teribila care a terorizat Principatele Romane veacuri si veacuri“. De la o data incoace, eseurile lui Toiu aduc tot mai des a jurnal (nu numai de lectura), curatind drumul prozei spre anuntatele carti de memorii. Scriitor de prima mina, in ciuda inegalitatilor, Toiu are ceva din spiritul meridional si funambulesc al muntenilor, cu facondŕ lor inepuizabila, dar amendat de o eleganta si de un rafinament trecute definitiv la muzeul literaturii precum malacoavele doamnelor si caftanele domnilor la acela al modei.
Cind Toiu se hotaraste sa publice Memorii din cind in cind (2003), se observa ca multe dintre intimplarile si portretele din romane sint la origine reale. Excluderea (cautata cu luminarea) a lui Chiril Merisor din partid, ancheta de la sediul militiei, de pe Stefan Furtuna, un personaj cum e norocosul Cavadia (Titus Popovici), ca sa exemplific doar prin Galeria, toate sunt trase in fictiune direct din realitate. Natura prozei lui Toiu fiind evidenta, e curios ca el n-a perseverat in memorialistica propriuzisa. Ce e de notat in Memorii din cind in cind, dar si in Morsus diaboli ori in alte carti care au cules din Romania literara tablete saptaminale (Prepeleacul), cu acest caracter, este „rautatea“ memorialistului. Prozatorul era doar subtil malitios. Memorialistul musca.
Si e mizantrop din cale-afara, mai ales cind evoca anumite momente biografice de dupa 1989, ocazie cu care chiar plateste polite. Portretele sint in acva-forte. Toata cordialitatea romancierului se duce pe apa memorialisticii.
Constantin Toiu, memorialist
Nu e nici o surpriza. Asa-numitele Memorii din cind in cind ale lui Constantin Toiu confirma inteligenta supla, subtilitatea parca nesatioasa de sine, scrisul irezistibil, calofil cu aspect de naturalete, al prozatorului de bun si meritat renume. insusiri care beneficiaza de un liant temperamental a carui analiza e trebuitoare pentru a le marca specificul si pentru a-l situa pe scriitor in rama unui context tipologic. Autorul Galeriei cu vita salbatica e un muntean get-beget. Unul din sudicii de seama ai literelor noastre, un soi de ,grec" valah, reflexiv, curios, penetrant, dar si senzual, iubitor de carnatia epica a vietii, atent la spectacolul sau versicolor, rafinat mestesugar al verbului ca o sublimare a senzualitatii d-sale funciare. inaintasii lui C. }oiu sint Caragiale, Arghezi, Camil Petrescu si, helas, Eugen Barbu. Sentimentul, emotia nu reprezinta partea tare a fiintei d-sale. C. Toiu urmeaza mai curind o cale cerebrala decit una a sensibilitatii introspective, ochiul fiindu-i atras de jocul ideii incorporate in fenomenologia existentei in care se dorloteaza prin mijlocirea simturilor. De unde o anume detasare, o ,raceala" buna conducatoare de impresii brute, socante pe care nu se simte indemnat a le retusa in numele vreunui ideal sau al vreunei propensiuni caritabile. Acea inclinatie comuna tuturor inteligentelor care, conform aprecierii lui Camus, o reprezinta cinismul e o ispita careia C. Toiu nu i s-ar putea decit anevoie sustrage. Prozatorul e un cinic cultivat, educat la scoala intelectului sever inclusiv cu sine, aidoma autorului Momentelor caruia ii calca pe urme cu dezinvoltura (sa mentionam ca o buna parte din tabletele argheziene infatiseaza si ele o puternica amprentare caragialesca). Un scepticism bonom il indeamna catre inscenari in maniera cool: ,Eram, intr-o zi, cu prietenul meu, sufleurul, la o coada, la lapte, in Beldiman. Coada, ce noroc, era scurta. Avuram dupa aceea tot timpul, pe drumul nostru de intoarcere spre Cismigiu, sa discutam despre evenimente.() Ajungind in mijlocul Cismigiului, ma invitase sa stam putin pe o banca, la umbra. Aici ii venise ideea Ca-mi vinde un pont. Ca-mi da ceva, o bomba, sa fac praf cititorii. Ce?! am sarit nerabdator. Vreun viol bestial? Vreo crima pasionala Au spartara Banca Nationala Romana? Sufleurul ma privea blajin cu ochii sai de adolescent intirziat. Nu, nu". ,Pontul" se arata a fi compus din trei fraze teribile, in care Shakespeare s-ar fi amestecat, exploziv, cu Machiavelli: ,Cel mai mare bine pe care-l pot face cei rai este de a ramine rai. Numai persistenta lor asigura victoria celor buni. Vai de veacul in care cei rai nu au caracter". Surescitarea ascultatorului ajunge la maximum: ,De cine e, nene? intrebai uluit. - Ghici? - Zi, nene, nu ma fierbe". Autorul frazelor atit de incitante se dovedeste a fi nimeni altul decit Eminescu, atras cu ingeniozitate de graeculos pe panta sarcasmului balcanic: ,Ah, Eminescu!, strigai. Ah, Eminescule, pe care te napadesc atitia idilici netoti! Pina si raul, vasazica, incapu la noi pe mina mediocrilor Nici de o cutezanta stralucita n-avuram parte macar, ca-n Renastere Numai de pezevenghilicuri. De pisichierlicuri. Doar smecherii. Iar in loc de caractere, ciurucuri". Nemuritorul Caragiale, aliniindu-se astfel cu Luceafarul!
In asemenea circumstante ar fi o naivitate sa vorbim despre un program ,pozitiv", despre un sistem de asanare a moravurilor etc. Cinismul e o postura gratuita a spiritului, un dandysm intelectual cum l-a definit cineva, care nu se exercita cu vreo intentionalitate satirica, ci de dragul propriei sale conditii ce se autocontempla. E aci un cinism moale, elegant, slefuit de civilitate in pofida cruzimilor pe care le poate manevra, id est estetizat. Precum in cazul lui Caragiale sau al lui Arghezi, n-am putea sustine un clivaj definitiv, o neta separatie intre subiectul care livreaza caricaturi si caricatura ca atare, cu care e de facto concrescut.
In observatiile mizantropice, meprisante fata de natura umana, ale lui Constantin Toiu putem vedea, precum intr-o vitrina, alaturi de marfurile expuse, oglindirea mai mult ori mai putin voalata a propriului sau profil: ,Am vazut ca sarmanelor femei, gonind dupa cumparaturi, le place sa se stringa pe la cozi. Sa se mai vada intre ele. Unele nu s-au mai vazut demult si afla o multime de lucruri. De mincare se gaseste oricum; mai rontai o coaja de piine, mai bei dupa ea o cana cu apa, te descurci. insa fara vesti, fara informatii, fara stiri de la unul la altul, fara sa auzi o vorba, incoace si incolo, chit ca noutati prea bune nu intilnesti, - dar, orisicit!". Oare scriitorul insusi nu e insetat de ,vesti", de ,informatii", de ,stiri", de vehicularea vorbelor in agora? ,Este un lucru observat ca o femeie cind se afla pe un stadion unde se joaca un meci dramatic cind mingea lovita cu sete intra naprasnic in poarta scuturind plasa, mai, mai s-o rupa, surioara noastra scumpa tipa de placere, dar si de groaza, o groaza specifica. Este tipatul ancestral al femeii atacata de mascul, imobilizata, in vederea faptului natural. Sud-americanii, crainicii lor, vreau sa spun, naturi feminine cam toti, dupa comportamentul lor, mai pot egala reactia unei femei atunci cind tipa interminabil si schimonositi - gooooool!". Sarcasm psihanalitic, bun ca un antidot in fata exagerarilor eroticesti, nu-i asa? Sau in acelasi registru pseudomisogin (in fond o dispozitie libidinala satula, ajunsa la lehamite): ,Ce trebuie sa stie o femeie? Pai o femeie trebuie sa stie sa se adaposteasca sub streasina cind ploua si sa-si desfaca picioarele cind este cald (zicere maghiara)!" Sau denuntarea ,jalnicului" statut al histrionului, cu o prelingere de acizi pe nominalizari ce ar denota o profilactica delimitare de propria tentatie a teatralizarii: ,Atunci simtisem intiia oara ce jalnica este conditia actorului, cind nu e neaparat un actor mare. Faptul ca mereu trebuie sa se prefaca, sa fie altul decit e de fapt, falsitatea, nesinceritatea - vorba actorului cabotin Caramitru, la TV, in momentele dramatice din decembrie 22, adresindu-se lui Mircea Dinescu, alt cabotin: fa-te ca scrii, fa-te ca citesti ceva - cind o tara intreaga sedea proptita cu ochii in televizor". Sau o fabula cu o morala atit de asortata vederilor de ansamblu ale scrierii: ,Pisica mincind fluturele, mult timp pindit. Fluturele colorat miscindu-si in iarba aripile splendid croite. Pinda mult prea lunga si prea atenta fata de absenta si dezarmarea completa a fluturelui prins in gheare usor, atit de usor. Aproape ca un abandon. incit toata pinda pisicii fusese o exagerare ridicola, un sadism tipic speciei. Rontaiala aripilor, praful fin scuturindu-se de pe ele, patind botul pisicii, schimonoseala ei, ca satisfactie". Vorbind despre ivirea unui personaj din sine, despre altfel zis ,nasterea" lui, romancierul isi atesta prelungirea fiintei in fiinta acestuia: ,Caracterul unui personaj pe care ma caznesc sa-l nasc, sa-l aduc pe lumeAcest suflet nascocit pe care l-am imbracat ca pe o haina straina ce nu prea iti vine bine, te stringe, dar care iti apartine de aici inainte si trebuie sa te obisnuiesti cu el. Cred ca si cind personajul iti iese, anevoie, cu mult chin si efort acest personaj este o facere propriu-zisa". Ca si in serie biologica, parintii literari isi transmit genele progeniturii lor, care nu o data le seamana pregnant
Din aceasta perspectiva ne par oarecum indiferente stradaniile mai mult ori mai putin vizibile ale lui Constantin Toiu de a se ,explica", de-a se disculpa sub unghiul unei etici, care, vorba lui T. Maiorescu, nu e in chestie. Luam nota dar marturisim ca fara mare interes de raporturile d-sale cu Partidul totalitar (,Dupa aderarea mea de student nevoias, idealist, in 1945, in doi-trei - cum notam - ani imi dadusem seama de greseala facuta. Numai ca, in acest caz, nu exista demisie. Nu puteai sa te retragi Cel mult daca erai dat afara. st Si-atunci, imi veni ideea sa fortez iesirea mea din partid. S-o provoc."), ca si de cele cu Uniunea Scriitorilor, sub trista legislatura a lui D. R. Popescu, cel neales, ci impus de dictatura pe care o slujea cu eminenta obedienta (,Nu mai tin minte daca lucrul s-a petrecut inainte de 1981 sau dupa, cind am fost ales democratic secretar al U.S. devenind si vicepresedinte alaturi de D. R. Popescu"). Moralizarea apasata deviind in automoralizare nu-l prinde pe C. Toiu. E bine ca nu insista in aceasta directie, de buna seama dintr-un instinct literar-moral al propriei identitati care nu-l inseala. Amoralismul distins e asumat de d-sa cu o franchete care-l avantajeaza, cu atit mai mult cu cit cochetaria cu Raul poarta sigiliul marilor referinte: ,Stim mai demult, de la Andre Gide, ca, sa fii scriitor, inseamna sa fii oarecum neonest. Poate, uneori, chiar mai mult decit oarecum Au fost cazuri celebre. Ele se cunosc si intriga si azi, in lume ca si la noi. Pe cine? Pe moralisti. Pe virtuosii insa marunti. Nu-i totusi un cec in alb pentru orisicefel de specie de ticalosi. Numai geniul absolva". Sau: ,Hiba, estetica, poate ca se cuvine cautata intr-o carenta personala: aceea de a nu fi cinic pina la capat. Nu trebuie sa ne gindim neaparat la Marchizul de Sade. Cum spune Eminescu: Vai de cei ce nu sint rai pina la capat". Dar se petrece un fenomen semnificativ. O repliere, am spune, spontana a atitudinii cinice spre contrariul sau, adica spre un soi de ,justificare" a Raului. Nu in calitatea-i de Rau, de cadere catastrofala, satanica, ci prin detectarea unui simbure de Bine in constitutia sa care, la o privire sagace, isi poate revela o complexitate intr-o anume masura salutara. Precum in vechile credinte persane sau gnostice, Raul si Binele se amesteca in interiorul aceluiasi principiu. Iata un comentariu fie si vag absolutoriu pe marginea prestatiei proletcultiste: ,La cei mai drastici si mai puri intelectuali din epoca (epoca proletcultista - n.n.) observasem mai demult o anume tandrete sumbra, o duiosie prefacuta, in contul unui ideal uman abstract. Ceva ca apucaturile unor domnisoare de pension citind numai aventuri nobile si curate din nemuritoarea Biblioteca roz, cititoare speriate si fidele ale unei existente in care turpitudinile, mizeriile, nerusinarile materiei in plina evolutie nu erau vrednice de aratat tineretului studios precum si oamenilor de treaba. Din contra, cu ajutorul cenzurii, am fi cunoscut doar partea in care materia ar fi avut doar calitati decente, in ciuda dialecticii ei infernale". Asadar reflexul unui idealism imprevizibil, paradoxal (cinic!) aparut in chiar miezul dirijismului celui mai limitativ, mai dur, al constiintei inchizitoriale. Si inca un exemplu, tulburator, al contrariilor care se atrag integrindu-se intr-un fel de fatala circularitate, apta a asigura binelui revansa uneori - e drept, rareori! - cea mai incredibila: ,Totul se iarta, deci. Sau se uita. Sint si momente ale tiranilor care iti impun, dupa trecerea anilor si despre care incepi sa vorbesti cu o perversa placere. Cum a iubit-o, de pilda, Hitler pe Eva Braun. Ca Mussolini pe Clara. Ori, pastrind proportiile, ca Ceausescu pe Leana".
Urmeaza relatarea unui episod din viata lui Stalin. La o intilnire, in timpul razboiului, cu un grup de ofiteri insotiti de nevestele lor, la Kremlin, ,tatucul suprem" se vede contrazis fatis de un colonel in legatura cu tactica aplicata la o lupta: ,Stalin nu zice nimic, se scoala de la masa, iese afara in gradina, se plimba ce se plimba acolo, pe cind toti asteptau inlemniti. Cu un trandafir in mina, el se intoarce, se apropie de nevasta colonelului si ii intinde floarea. Cu buzele de sub mustata lui groasa, tiranul isi sugea un deget intepat de un spin". Fata suava a cinismului
Sa aiba oare dreptate Aldous Huxley cind caracteriza cinismul drept ,un idealism eroic intors pe dos, cu captuseala pe fata"? Opera importantului scriitor care este Constantin Toiu se multumeste, asa cum ii sade bine, a da un raspuns sibilin.
Un boier autentic al literaturii romane
Constantin Toiu, pe marginea unei carti de Gheorghe Jurgea-Negrilesti
Nascut in noiembrie 1904, din tata moldovean - Paul Jurgea-Negrilesti - si mama rusoaica - Natasa, fata consulului rus din Galati, noul nascut, harazit unei cariere aventuroase, primeste numele de Gheorghe Paul Jurgea-Negrilesti. Acesta, dupa mosia pe care domnitorul Alexandru cel Bun a daruit-o unui stra-strabun si pastrata generatie de generatie. Iar numele de Jurgea (Jurg de la inrudirea cu o familie nobiliara poloneza) este mentionat de Paharnicul Sion in Arhondologia Moldovei. De altfel, in primul capitol al cartii, Consulatul, detaliile biografice ale autorului acestui volum nu sunt de memorii sau jurnal, ci mai curand de amintiri, povestiri, naratii, tradand un prozator exceptional; fara sa vrea, ele introduc cititorul intr-o lume plina de caractere puternice, pierite in urgia vremurilor si care astazi par neverosimile. Adevarate personaje de roman. Niste fictiuni iesite din pana unui scriitor realist. Fiindca Gh. Jurgea-Negrilesti, pe care am avut norocul sa-l cunosc personal, in ultimele decade ale secolului trecut, cred ca ar fi putut deveni un profesionist al literaturii. Nu este interesant faptul ca el avea o mare pasiune pentru Balzac? Si ca, deseori, in conversatiile noastre se referea la baronul Nucingen sau la Rastignac sau la eroul din Iluzii pierdute, Lucien de Rubempre?
Nu as gresi daca as spune ca in urma discutiilor pe care le aveam in deambularile noastre nocturne - intre Dorobanti si Floreasca - imaginatia mi-a fost deseori stimulata, in sensul bun al cuvantului, de catre acest spirit stralucit.
Obiceiul lui de a ma sili la plimbarile noastre in mars fortat, cu acel juvenil Si tira avanti (sa ne taram) - s-o tinem, oricum, inainte! Un boier! Fara nici un fel de fumuri sau fasoane. Cu un simt democratic acut, in pofida obarsiei sale. Unul dintre aristocratii luminati, cu un simt de patrundere extraordinar - la oameni, ca si in orice imprejurari. Din cei ce intotdeauna slujesc cauza dreapta. In carte exista sumedenie de astfel de exemple si de situatii potrivnice celor deprinsi sa traiasca in huzur. Si invers, din cei traind la o inaltime ideatica, partasi adevarati ai unei clase alese.
Curios! Georgica, asa cum imi ingaduia sa-i spun in intimitate, nu a scris, nu a facut insemnarile tiparite acum decat pana la 23 August 1944 Ca si cum orgoliul lui de aristocrat s-ar fi oprit la aceasta data. Fara a mai inregistra pe hartie evenimentele ulterioare, atat de dramatice. Sa fi fost teama? Date fiind represaliile impotriva clasei sale? Iarasi, posibil In orice caz, Georgica n-a facut vreo opozitie pe fata, pastrandu-si luciditatea si intelegand, cum imi spunea la ureche, anume: ca e vorba de un acces, de un pojar, de o scarlatina ce avea sa treaca repede: regimul instaurat, domnia mitocanilor si a mediocrilor. In general, cu acei indivizi neputand sa se asigure o baza de sustinere cat de cat serioasa si durabila
Gh. Jurgea, fecior rasfatat al unei duble familii avute si aristocratice, vorbind in copilarie mai mult frantuzeste - cand nu vorbea cu maica-sa, cu Duduia - , ruseste, nici nu prea stia bine limba romana, pe care avea s-o invete cu scriitori romani de vaza, cand nu vorbea cu logofetii, cu vatafii si celelalte figuri ale unei mosii vechi si intinse Sigur, era si o instructiune populara, nu lipsita de umor. Gh. Jurgea avea sa invete romana culta cu Duiliu Zamfirescu, pe iahtul lor de la Sulina, Duiliu sau Duita, cum ii zicea, fiind primul scriitor roman cunoscut de autor in frageda lui copilarie.
Au urmat, mai tarziu, la Bucuresti, in plina maturitate, scriitori mari precum Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, Cezar Petrescu, Mateiu Caragiale, Camil Petrescu, Ion Vinea, Alexandru Philippide, N.D. Cocea si alti clasici ai istoriei literaturii romane, fiindu-le bun prieten (sunt cateva pagini acide, cum sunt cele despre M. Sadoveanu si altii, foarte putin magulitoare, semn ca Georgica avea un simt critic neiertator), autorul volumului de fata negandindu-se macar, in tineretile sale, sa scrie Indemnul acesta cert a inceput dupa 30 de ani, perioada intalnirii lui cu mari personalitati ale literaturii pana la cea mai inaintata senectute.
Oisive jeunesse a tout asservie, par delicatesse j'ai perdu ma vie versul epocii, avea obiceiul Georgica sa-l citeze pe marele poet francez.
De altfel, el a fost un autodidact. N-a urmat studii superioare, nici o universitate, nici macar cursul oficial al invatamantului primar. Ce a invatat a invatat cu profesoare si cu profesori ori scriitori de seama - in mod princiar. Era in acelasi timp o veritabila enciclopedie vorbita, moldoveneasca in special. In rest, in limbajul cult, teoretic, cel mai bine se exprima in franceza. Cand era cazul, in ruseste. Cunosc de la el cuvantul rusesc samadur, care revenea des la el si care inseamna ori un nebun ori un tip dur, tare. In orice caz, o personalitate.
Desi nu cunostea perfect limba romana, facea portrete memorabile. Cum e acesta, pe care am fost gata sa-l invat pe dinafara, despre Amiralul "samadur".
"In 1915, amiralul Vessiolkin cantarea sase puduri si jumatate (102 kg), numai muschi, putere, fara grasime. Intocmai ca tatal sau, Alexandru al III-lea al Rusiei. Era fiul lui, dintr-un accident cu o dansatoare. Si fiul, si tatal indoiau potcoava cu mana." La Capsa, Vessiolkin sarea peste mese, fara sa atinga un pahar. "Am servit" - povestea batranul ober Traian de la Capsa - "atatia generali, ministri, ambasadori, dar nici unul nu era atat de voinic si de sprinten Lumea ramanea muta de uimire."
" - Dar asta n-ar fi nimic" - observa Mateiu Caragiale -, care-l vazuse intr-o seara la Capsa pe Vessiolkin. "Rusul cu miscari de urs incepea sa declame din Hamlet. Ce mimica, ce talent, ce accent englezesc! Se pare ca vorbea unsprezece limbi. Eram toti fascinati."
Sau textul notat la inceputul capitolului Umbra lui Rasputin.
Iata naratia lui Gh. Jurgea, transcrisa literar, cu dialoguri, ceea ce intareste ideea mea ca, in timpul acestor memorii, sa le spunem. Georgica avea accese de prozator, sans le vouloir
Citez mai mult, data fiind aceasta veritabila premiera in Romania.
"Prin 1915, cand incepeam sa-i aud numele, implinisem unsprezece ani. «C'est un Rasputin» Era vorba de popa Talpa, din cale-afara de betiv si de afemeiat. Pe urma si altii de la consulat il pomeneau atat de des, incat Rasputin era ca o prezenta abstracta si permanenta, o umbra a Diavolului.
- Cine e Rasputin?, am intrebat pe Inovici (majordomul consulatului).
Facandu-si cruce, el mi-a raspuns:
- E blestemul sfintei Rusii, fiindca am intrat intr-un razboi nebun, in cardasie cu Antichristul.
Antichristul pentru el era Franta francmasonica si atee"
"O vizita la Reni" - continua povestea Gh. Jurgea-Negrilesti - "mi-a sporit perplexitatea. Acolo domnea amiralul Vessiolkin (cel al carui portret a fost facut mai sus - n.n.), cu care am fost sfatuiti sa ne punem bine, si astfel ne-am imbarcat pe Carolus.
Sosind la Reni, am vazut un grup de ofiteri, in frunte cu amiralul, care, cu multa cordialitate, ne-a poftit, pe bunicul si pe noi, pe vasul Rusi.
Foarte repede mi-am dat seama ca, dintre toti membrii familiei, eu eram personajul care il interesa mai mult. Stiam ca Vessiolkin n-are copii, dar ii adora.
- Ma cheama Georges, m-am prezentat eu, in frantuzeste.
- Eu am sa-ti spun Igorka. Iti place ciocolata?
- Da, dar numai cu lapte, nu amara.
- Atunci, sa coboram la mine in caiuta (cabina), sa vedem daca mai gasim asa ceva
In timp ce el umbla intr-un dulapas, eu ma uitam curios la fotografiile din cabina. Una dintre ele era portretul tarului Una era a fiului sau, Alexei, dar ce ma intriga era, intr-o rama de argint, fotografia unui popa barbos, nepieptanat si cu o privire ciudata, parca avea ochii albi. Sub fotografie se vedea o dedicatie scrisa cu litere rusesti, pe care inca nu stiam sa le citesc.
- Cine e acest popa?
- Acest popa e sfantul parinte Grigore. N-ai auzit niciodata de el? Grigore Rasputin (desfranatul) El e acela ce ocroteste tara noastra"
In cartea lui Gh. Jurgea, subiectul Rasputin nu este extins. Insa simpla aparitie a calugarului demonic in mintea unui copil de unsprezece ani, vazandu-l doar intr-o poza, constituie un adevarat certificat biografic de luat in seama si de comentat. Fiindca, - nu-i asa?, - Rasputin si evocarea sa in paginile acestei carti de amintiri nu fac decat sa surprinda esenta ori, simbolic, cauza, daca nu efectul unei acumulari de evenimente nefaste ce aveau sa duca Rusia tarista pana in pragul exploziei sociale ce va teroriza lumea atata vreme.
Nu degeaba s-a spus ca Rasputin este Rusia! El este, cu adevarat, un erou. Un produs insa negativ, in felul in care alte tari se remarca prin cate un ins benefic, un salvator al neamului caruia ii apartine.
De aceea, ca un simbol al epocii corespunzatoare in Romania, domnia primilor doi regi, Carol I si Ferdinand, urmati de ceilalti doi regi romani, Carol al II-lea si Mihai I; de aceea voi sa zic, punerea prin contrast a numelui funest incearca sa sugereze urgia vremii trecute. Vreme despre care se scrie, asadar, in aceasta carte numai pana la 23 August 1944, o data cu intrarea rusilor in Romania.
Desi, cel putin personal, datorita prieteniei cu omul de duh si de farmec care a fost, imi permit iarasi sa spun, amicul Georgica, multe alte intamplari le-am auzit cu urechile mele, nemaiindraznindu-se asternerea lor pe hartie
Pot sa va spun si cum vorbea, si cum mergea, si cum isi facea loc in spatiu eroul acestor atat de valoroase marturii El mergea cu gratie de spadasin, cat il mai tineau tanar puterile, cu umarul drept usor impins inainte, ca si cum spatiul ar fi fost un obstacol fizic ce trebuia obligat sa cedeze in fata mersului sau sprinten, elegant, cu acea decizie intalnita numai la floretistii de anvergura Cu ochii sai albastri, de nordic, cu pantofii sai albi vara, cu straiele usoare, lejer croite, cu, daca ma pot exprima astfel cu un fel de haihui atat de juvenil, totdeauna perfect ras si curat, desi despre oamenii batrani se spune ca sunt neglijenti si neingrijiti.
Se cuvine sa mai arat ca apucaturile mele de prozator castigara mult in compania distinsa ce ma onora atata si care, in vremuri deloc priincioase, ma facea sa tin sus capul, vazand sau ascultand cu cata semetie privea viata si o infrunta acest Domn; aristocrat intai si intai prin sclipitoarea inteligenta cat si prin sensibilitatea sa acuta.
In preajma Primului Razboi Mondial, si dupa aceea, legaturile noastre cu Rusia erau foarte restranse, mai cu seama relatiile particulare ale romanilor de susa nobila. In aceasta privinta, este vrednica de amintit scena cu delegatul tarului la Bucuresti, Poklevski, polonez de origine, mostenitor al unei mine de aur din Siberia. Un personaj intr-adevar balzacian, obsesia autorului.
Acest Poklevski ramasese in Bucuresti, dupa revolutia rusa, si prin 1936 locuia pe strada Mercur, unde isi avea sediul Junimea.
Georgica povesteste cum il vizita pe Pok - cum ii spunea el - si cum ii aducea trabuce Villar y Villar si faceau politica externa ca la cafeneaua Corso. Se discuta mai mult despre Rusia comunista care il izgonise pe diplomatul rus, despre femeile frumoase de la Maxim's, la Paris, si despre minele de aur din Siberia - refrenul acestui polac batran, refugiat si saracit in Bucuresti.
Georgica, generos, cu firea aleasa si cu dictonul preferat ca prieteniile mari le fac micile cadouri, pe langa trabuce ii mai procura rusului caviar, sampanie, coniac frantuzesc Hennessy. In carte este exceptionala marturia lui Poklevski, destainuita lui Jurgea si reprodusa de acesta in stilul sau spumos si plin de franchete.
Autorul il pune sa vorbeasca pe Pok:
"Eram la Iasi" - spune acesta - "in anul 1917, in modestul palat unde Regele Ferdinand ma convoca la belota cand s-a prezentat Regelui telegrama lui Diamandi, ministrul Romaniei la Petersburg, in care anunta ca tarul a abdicat si nu se stia unde se gaseste."
Belota s-a transformat intr-un fel de Consiliu de Coroana. A sosit si Regina Maria, care l-a intrebat pe Poklevski, in englezeste, ce se intampla. Dupa o serie de replici, Regina i-a taiat vorba. Avea - spune acesta - un stil direct, chiar brutal.
«Mon cher Pok» - ii zice Regina - «nu uit ca sunt in mare parte o Romanov, dar cunosc pe rusi. Odata tarul plecat, totul se duce.»
Bratianu asculta enervat. Nu suporta femeile in politica, dar n-avea incotro. Regele parea amuzat de interventia sotiei lui.
In cele din urma, Regina, in culmea enervarii, se intoarce spre Pok si-l intreaba:
«Cum il chema pe acel calugar betivan?», si plesni din degete ca un ofiter de husari.
«Cred ca va ganditi la Rasputin, Majestate.»
- Da, da, la el ma gandesc, nu-i asa ca el a telegrafiat tarului: Daca faci razboi iti pierzi capul? Exista o asemenea telegrama?»"
Poklevski incuviinta si ii dadu si alte amanunte, spre oripilarea sentimentalei Regine-poete, a carei inima este ingropata la Balcic: ca Rasputin ar fi prevestit sfarsitul Romanovilor, cu familie cu tot; ca toata Rusia va fi inecata in sange; ca Rasputin stia ca va muri inaintea lor de o moarte naprasnica; si ca va urma, in Rusia, un regim de teroare si ca oamenii vor muri de foame.
Paradoxal la acest calugar pervers, faptul ca era un lucid si un aparator sincer al pacii si bunei intelegeri intre oameni, tocmai el, care inspaimanta privitorii, dar ale carui pase magnetice, a carui energie biologica alinau suferintele tareviciului Alexei, hemofilul.
Cartea lui Gh. Jurgea capata deseori caracterul unei cronici istorice subiective, desigur, insa plina de interes. Dar, mai ales, plina de mult farmec, de un stil spontan, atragator. Am staruit, cat am putut, ca redactarea sa nu modifice stilul oral si uneori mai putin romanesc. Ceea ce confera, de altfel, originalitate si, am mai spus, mult sarm scrierii.
E ceva - pastrand, desigur, toate proportiile - in genul "parsivului" marchiz de Custine, minus apucaturile
Pline de originalitate si de o anume percutanta psihologica sunt replicile "istorice" semanate de-a lungul acestui text fluent, facand, cu siguranta, deliciul cititorului.
De exemplu, relatia dintre tarul tragic al Rusiei pravoslavnice, cu putin inainte de revolutia din octombrie, si calugarul fatal, protejat de tarina indurerata de maladia printului mostenitor.
Tarul, reticent, si neputand sa-l sufere pe Rasputin, il intreba pe "monstru":
"- Cum arata Sfantul Duh?
- Ca de obicei - i-a raspuns Rasputin imperturbabil -, o lumina mare, patrata."
Genial!
Este exclus ca acest imprevizibil "ca o lumina mare, patrata", referitoare la o a treia forta a divinitatii, sa fie "nascocirea" lui Georgica, al carui respect pentru sacralitate era cunoscut, in ciuda "jemanfisismului" si a unui fel de cinism estetic, uneori tipic scriitorilor patrunzatori de observatie individuala, sociala; exagerari, probabil dictate de un exces de adevar, care, deseori ocultat de oameni, trebuie dezvelit mai mult decat ar fi nevoie si chiar cu un fel de brutalitate.
Nu-i cazul lui Gh. Jurgea. Facem o simpla supozitie.
Cred ca o treime si ceva din manuscris se refera la relatiile cu rusii de tot felul si in general la atmosfera antebelica (primul razboi mondial, cand eram aliati) si imediat postbelica, in perioada revolutiei bolsevice, condusa mai intai de Lenin (facut sifilitic de autor), apoi de Stalin, mai ales dupa incheierea razboiului, cand autorul acestor amintiri - pot sa le spun scandaloase uneori, fara a depasi limita bunului-simt sau gust; fara a luneca, asadar, in vulgaritate, trivialitate, cancanuri ieftine si, pardon, "mitocanii" - chiar si cand e vorba de surorile Patulea si in general de casele de toleranta ale epocii - Gh. Jurgea ramane acelasi domn cuceritor, cu purtarile lui atat de alese, desi nu lipsite de umor si de o anume faconda, tipic moldava. C'etait tres moldave! exclama el uneori.
De la Jurgea am invatat fel de fel de expresii cu parfum de epoca, in care nu-si facea loc tonul urat De pilda, cand descria un babalac impotent, zicea de individ, pe frantuzeste, traducand, ca tipul "n-are demaraj!"
O jumatate aproape din manuscris este dedicata legaturilor stranse pe care autorul cartii le-a avut cu mari scriitori si pictori ai vremii. E o alta enciclopedie aceasta en pantoufles, cu detalii picante, care lipsesc, desigur, din istoriile literare oficiale, grave. Nici macar G. Calinescu - un spirit ludic, cu gustul superior al farsei - nu si-ar fi ingaduit sa descrie episodul cu M. Sadoveanu luand bani de la guvern pentru o revista noua, Comoara, pe care mai apoi i-a papat. Sadoveanu este aratat, dupa aceasta, aparand in lume cu hainele cele mai elegante, cu lavaliera cumparata direct de la Paris.
In fine, boema bucuresteana de soi figureaza in carte prinsa ca intr-un insectar. Sa nu luam insa prea in serios aceasta latura jucausa a scrisului spumos al lui Jurgea. Multe lucruri in carte sunt de o seriozitate apasatoare, uneori, pentru noi, romanii de azi, in sfarsit liberi, desi neconvinsi deocamdata ca libertatea obliga. E ce se citeste printre randurile lui Gh. Jurgea-Negrilesti, al doilea boier autentic al literaturii romane, dupa Golescul care, la vremea sa, publicarisea si el despre civilizatia tarilor din Apus masurate cu stanjenul
La Golescul, obsesia era Vestul Europei. Data fiind inapoierea extrema a micii Romanii. La Gh. Jurgea-Negrilesti, nascut in zorii veacului XX, in plina aristocratie rasariteana si cu mama rusoaica, accentul cade pe vocatia organica, a romanului ortodox, de a se intelege cu Estul. Desi, dintr-un spirit latin inradacinat, il antipatizeaza; cand, politic, Estul poate sa transforme usor in sclavie sfera geografica de influenta.
Un rol de seama, ca inspiratoare si companioana a acestei carti, l-a jucat sotia de o viata a lui Jurgea, doamna Doris Jurgea-Negrilesti.
Ea nu a "participat" la nici una dintre intamplarile figurand in carte. Nici nu avea cum cunostinta lor avand loc dupa 23 august 1944.
Totusi, intreg restul vietii, traita frumos impreuna, avea sa stea sub semnul evocarilor acestei carti. O parte din ea, cateva fragmente revazute de mine, a fost tiparita inainte de revolutie, in Almanahul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.
Inzestrata cu o memorie exceptionala, Doris Jurgea este pastratoarea fidela a experientei autorului, supusa atator intortocheli. Spiritul ei ager din dreapta Oltului are ceva din precizia, distinctia si autoritatea des grandes dames ale saloanelor pariziene de odinioara, prin care se perindasera atatea somitati literare.
Doris Jurgea este o Obrenovici, strabunica dansei facand parte din neamul regesc Obrenovici.
Nu spun ca cine se aseamana se aduna. Proverbele insa au intotdeauna dreptate.
Ce pot eu sa afirm e ca aceasta carte, captivanta, este, de fapt, rodul unei uniuni desavarsite, al carei liant a fost si este nobletea autentica.
Constantin Toiu si poetica amintirilor
Un domeniu cu bogat potential pentru cercetare ramane acela al literaturii dinainte de ’89 si al memorialisticii aferente. Proliferarea literaturii testimoniale dupa caderea regimului are, pe langa motivatia restitutiva evidenta intr-un regim al libertatii, si o cauza mai putin invocata, si anume aceea a continuarii unei competitii simbolice intr-un moment de reconfigurare a campului literar. Jurnalele, memoriile sau amintirile mai mult sau mai putin „deghizate“ constituie nu numai exercitii de anamneza si exil interior, ci si versiuni personale asupra unei epoci controversate, discursuri variate cu caracter confesiv sau descriptiv prin intermediul carora scriitorii se pozitioneaza subiectiv in convulsivul spatiu literar dinainte de revolutie in functie de noile criterii etice in vigoare. Aceste texte escorteaza productia literar-artistica propriu-zisa a fiecarui scriitor, renegociindu-i statutul pe o piata literara inca neasezata si atinsa de morbul autoscopic al revizuirilor, anchetelor, canonizarilor. Desigur, inainte de analiza unor teme recurente precum relatia cu cenzura, cu confratii sau cu puterea, se impune clasificarea acestor surse documentare si delimitarea autorilor potrivit registrului autobiografic in care scriu. Interesant ar fi de observat ca jurnalul este apanajul scriitorilor care nu se aflau in centrul vietii literare in comunism (Florenta Albu, I. D. Sirbu, Nicolae Balota, Mircea Zaciu, Paul Goma), scriitori sau critici cu evolutii sincopate sau bruiate de mecanismele cenzorial-represive. O evolutie patologica oarecum inregistreaza destinul diaristic al lui Paul Goma, la care fervoarea marturisirii vine sa compenseze o absenta indelungata din peisajul publicisticii autohtone si sa echilibreze prin versiunea sa franca mergand pana la invectiva balanta versiunilor despre trecut. Impenitentele marturii, carora regimul jurnalier le confera un plus de autenticitate in virtutea logicii consemnarii imediate, functioneaza ca replica la adresa colegilor de generatie (romancierii debutanti in anii ’60) considerati „publicabili“ si care, nu intamplator, in plan autobiografic aleg memoriile sau amintirile ca formula de destainuire si autolegitimare.
Am putea vorbi, in termeni beligeranti, de un razboi al amintirilor care muta emulatia estetica in planul examinarilor morale. Deghizandu-si amintirile, Ov. S. Crohmalniceanu ofera viziunea sa edulcorata asupra comunismului, „epilandu-i picioarele hirsute“, dupa cum il caracterizeaza savurosul Dan C. Mihailescu. Gabriel Dimisianu, incurajat de colegi, isi portretizeaza generatia, asa cum in anii ’70, intr-un efort de solidarizare si in calitate de critic literar, participa la constituirea ei bio-ideologica. Nicolae Breban ne propune navalnic in Memorii I si II un exercitiu al „imposibilitatii sinceritatii totale“ ce retraseaza destinul unui autor obsedat nu de putere, ci de teama de ratare. In fata invinuirilor aduse de diaristul Zaciu, Augustin Buzura se mobilizeaza psihologizandu-si frica si „tentatia risipirii“. Tot ca o „disciplina a dezordinii“, lipsita deci de cinismul metodic propriu ascensiunii planificate, isi intelege si Titus Popovici strategia de profesionalizare in ale creatiei. Radu Cosasu se simte dator sa aduca precizarile necesare pentru o eventuala istorie literara nemaniheista. Autodenunturile si clarificarile sale pledeaza pentru o operatiune de obiectivare care sa evite mitologizarea „adevarului integral“ drept demers teoretic si demonizarea in corpore a anilor ’50, efect pervers al destalinizarii propagandistice. Valoroase din punctul de vedere al informatiei factuale, toate aceste declaratii, clarificari, disculpari sunt simptomatice pentru o stare de lucruri in care relatia literatura-critica-istorie literara nu e clar delimitata si unde monopolul asupra trecutului pare sa il aiba tot literatura. De salutat sunt studiile neutru-aplicate care incep sa apara si care, in loc sa se foloseasca de anumite taxonomii sau ierarhizari aflate in circulatie, urmaresc modul lor de constructie si impunere (ar fi de amintit lucrarile colective ale celor patru tineri cercetatori, Paul Cernat, Angelo Mitchievici, Ion Manolescu si Ioan Stanomir, teza de doctorat a Luciei Dragomir despre Uniunea Scriitorilor, eseul lui George Geacar despre Marin Preda, analiza sociologica a protocronismului la Katherine Verdery).
De o factura aparte in tabloul confesiunilor mai mult sau mai putin violente sunt Memoriile lui Constantin Toiu, grupate in doua volume aparute la Editura Cartea Romaneasca in 2003 si 2004. Orizontul de asteptare cu care plecam in parcurgerea acestor pagini autobiografice ne pregateste pentru o lectura anecdotic-intelectuala, pe alocuri pedagogica, intesata de observatii fine si bine scrise, totul pe un ton echilibrat, de bun-simt, amar-sagalnic. Provocarea lansata de ele o constituie racordarea lor la opera literara si la fisa personala a autorului. Din insemnarile si comentariile sale deducem ca acesta detine si un jurnal din care spicuieste deocamdata cu discretie, lasand dezvaluirile mai dure pe seama publicarii postume. Spre deosebire de colegii de generatie care isi ordoneaza oarecum narativ, orientat-justificativ sau polemic corpusul memorialistic, Constantin Toiu il situeaza, literaturizand afabil, in descendenta seriei Prepeleac. Intentia marturisita a autorului este, pe de o parte, de a recupera toate aceste texte gazetaresti publicate in Romania literara sau in diverse volume, iar, pe de alta, de a oferi o „biografie carturareasca“. Optiunea livresca, rod al unei educatii umaniste achizitionate inainte de 1945, devine manifesta atat prin continutul cultural al relatarilor (o pondere apreciabila o au insemnarile de calatorie si de lectura), cat si prin modalitatea derularii lor sincopate, la care autorul face la un moment dat aluzie. Fragmentarismul rezultat, tributar lecturilor din Faulkner, pulverizeaza „povestea vietii“ in episoade eterogene care fac dificila detectarea unui fir logic retrospectiv sau prospectiv.
Am putea spune ca umanistul prozator de cursa lunga nu cade in tentatia de a deveni ideologul propriei vieti, intrucit nu isi construieste cronologic parcursul. Totusi, daca am incerca sa ii obiectivam traiectoria socio-culturala cantarind momentele carora autorul le da importanta, am observa ca modul de selectare al evenimentelor considerate semnificative ilustreaza o tendinta de a puncta un destin de scriitor autentic. Din copilarie retine aspectele pitoresti ale Urzicenilor, dar mai ales vorbele profetice ale lui Garabet armeanul, porecla „poetul“ data de colegii liceeni, proiectele carturaresti ale mamei (de origine grecoaica) in legatura cu fiul sau. Ca moment declansator al carierei scriitoricesti este aleasa autoexcluderea din partid din 1949, care ii atrage simpatia colegilor si marcheaza inceputul unei disidente mentale, ferita doar printr-o minune de arestare (un merit in acest sens il atribuie prietenului des evocat, I. Negoitescu, cel care il initiaza in lectura si il apara in ancheta spunand anchetatorilor ca, daca ar fi ascultat de sfaturile lui Toiu, nu ar fi ajuns la inchisoare). Decalarea nasterii scriitoricesti cu mult inainte de debutul ca prozator in 1965 (cu volumul Moartea in padure, mai putin reprezentativ in ceea ce priveste forta artistica a autorului), inainte chiar de debutul ca gazetar si autor de reportaje, evidentiaza o dorinta de indeterminare, de ex-centrare (autoexcluderea convertita in excludere in Galeria cu vita salbatica) si de invulnerabilizare etica (disidenta mentala ca disidenta rasturnata, discreta si perseverenta, „invers decat Dinescu“) a unei creatii care se sustine prin sine insasi fara a fi prea mult indatorata socialului.
O alta secventa des rememorata este aceea a pamfletului pe care il scrie la adresa lui Petru Dumitriu, personaj fascinant, de larg calibru monden si artistic, protagonist de marca al prozei anilor ’50. Intitulat „Incomparabilul“, textul care apare in „Gazeta literara“ in nr. 44 din 19571, are valoarea unui act de curaj concertat (nu ar fi aparut fara complicitatea lui Paul Georgescu) cu consecinte dramatice pentru initiator (ii va fi rupt contractul de traducere pe care il incheiase cu ESPLA, editura al carei director era falnicul personaj). Referirile multiple la Petru Dumitriu, apararea lui impotriva acuzelor de insusire a unor texte care nu ii apartin, transfigurarea acestuia in personaj literar2 (Take Bunghez din Galeria), privilegierea lui in raport cu Paul Goma ne dezvaluie o afinitate nemarturisita cu personalitatea creatoare si contradictorie a scriitorului consacrat in plin stalinism
Dupa Constantin Toiu, „a mima mimesisul“ e unealta de lucru a artei. Daca pentru noi incitant ramane sa descoperim interstitiile intime ale operei si reteaua vasta ce o leaga de lume, pentru scriitor esential e sa patrunda cu „ochiul lucid si uscat“ panza lucrurilor. Ochiul lui nu inregistreaza doar, ci si masoara si decanteaza, asa cum in situatiile de face-a-face, nelipsite din Memorii, confruntarea verbala si jocul social se rezolva din priviri. Care e imaginea epocii transfigurata de o astfel de vedere? Care e versiunea lui Constantin Toiu? Una intelectualizata, care apreciaza talentul si condamna abstract, care istoricizeaza si nu demonizeaza/idealizeaza.
1. Reproducem cateva randuri din ineditul pamflet: „Cu timpul insa – moda, vai, e atat de efemera: personajul s-a metamorfozat, zorzoanele regalitatii demodandu-se, parasi opozitia monarhista, bicornul, panglicile, fervoarea, si trecand prin scoala lui Rastignac, deveni, odata cu rigiditatea cilindrului, cu linia mai sobra a croielii, rece, calculat, cinic. Un spirit liberal. Treptat, apoi, opozitionist din fire, scarbit si de burghezie, incepe sa o uluiasca, sa se poarte iar extravagant. […] Dar iata-l venind. Ssst! Priviti-l!
Calea publica se ingusteaza, se stramteaza, se face mica, mica, o cararuie, un fel de cursus honorum, cetatenii se dau in laturi, se calca peste picioare, se inghesuie, stofele lor indigene palesc, reverele lasa capul in jos pleostite, pantofii, tot indigeni, tac rusinati, si personajul inainteaza, inainteaza, uite-l parca a inceput sa creasca, sa urce grandios, mai are doi centimetri pana la bolta cereasca, unul, uite, o sparge cu capul, ordinea universala este, o clipa, tulburata, sorii, intimidati, se opresc pe orbitele lor, pardon, permiteti, va rog?“
2. Si Marin Preda se inspira in mai multe randuri din figura lui Petru Dumitriu. Biografia doctorului Munteanu din Risipitorii este facuta dupa respectivul model, exemplu de conversiune malefica a unei personalitati. In Viata ca prada se face aluzie la un moment dat la „un obsedat al scrisului“.
3 .Ne aducem aminte aici de principul juridic din Galeria:„Pacatul originar devenit politica de stat“
