CONRAD - Poem in 4 cinturi de Dimitrie Bolinlineanu.
Fragmente din cinturile 1 si II au aparui in "Alheneul roman", I, nr. 10 si II (mart. si apr. 1867) si in "Trompeta Carpatilor", V, nr. 515 (din 7/19 mai 1867); tot aici (V, nr. 530 din 6/18 iulie 1867), fragmente din cintul III si (in nr. 542, din 17/29 aug. 1867) "citeva mici pasage" reproduse din cintul IV. Poema in patru cinturi si note esplicalive apare in 1867 la Bucuresti, tipografia Nationala, in doua volume cuprinzind, fiecare, cile 2 cinturi (voi. I, Ionienele si Syrienele; voi II, Egyptul si cintul IV, care poarta, in loc de titlu, dedicatia "Illustrului Maistru Philarete Chasles").
In "notele esplicalive" ce insotesc primul cint al poemei, Bolinlineanu da o definitie romantica de tip hugolian poeziei ("Ca simtamint de frumos, de sublim, de ridicul, poesia are de obiecl umanitatea, natura si pe Dumnezeu") si misiei sale sociale ("de a impinge necontenit neamul omenesc catre mai bune ursite"). Conform acestei definitii, intentiile tematice - marturisite - ale operei ilustreaza o viziune grandioasa asupra destinului uman, in punctele sale de incidenta cu istoria, cu natura si cu eternitatea - prezumtiva - a divinitatii: "umanitatea, natura, Dumnezeu sint Cele trei lucruri cu care am pus in contact pe cititori, Am catat poesia in istorie, in patimile omenesti, in spectacolul naturii si in contamplarea infinitului." Acest program hugolian nu se realizeaza insa in maniera grandioasa a autorului Legendei secolelor, ci in maniera poemului byronian, al carui model e - prin Childe Harold -- dominant in Conrad Modelul livresc se grefeaza pe un "model" uman marturisit de autor - acela al lui Balcescu (al carui nume conspirativ era Conrad Albcrt).
Rezultatul e un frumos poem al exilului, capodopera a creatiei Iui Bolinlineanu , expresie a universului tematic si a sentimentalitatii postpasoptiste, ce combina la noi motive preromantice reactualizate (noaptea, ruinele etc), cu atitudini byroniene si cu deceptionismul generatiei "poetilor damnati". Revolutionar exilat dupa infringctva revolutiei si condamnat sa moara departe de tara, sceptic impacat cu divinitatea prin gratia iubirii revelala de prezenta angelica a Juliei (intilnita in ratacirile pe mare ale exilatului si reintilnita, sub infatisarea consolatoare de calugarita, in pragul mortii), Conrad e, ca si eroii byronieni care i-au servit drept model, un erou modern, un "copil al veacului", macinat de "boala secolului": "Am luat un om astfel cum l-am gasit in sinul societatii noastre moderne.
Sceptic, ucis de patimele societatii, dar nu inca corupt, o femeie pura, sublima, il ridica, il impaca cu cerul; cind intelege Providinta, el intelege tot, devine fericit.
Viata lui insa se curma". Proscris ratacind, in voia sortii, cu nostalgia patriei pierdute, spirit dilematic sfisiat intre vizionarismul luptatorului si scepticismul invinsului, poet "in sullet", refuzind, in numele libertatii artei, "sclavia" versului, Conrad intruneste antinomiile eroului romantic, marcat de moarte (prin moartea iubitei din adolescenta) si de o nostalgie nedefinita ("un dor necunoscut"), corelata in text fascinatiei orizontului, a departarii. Eroul lui Bolinlineanu este, pretutindeni, un ..strain" ("Dar unde mergi, straine? I Iriunde ma voi duce/ Nu ma doreste nimeni"); el "e o fiinta inchinata durerii, unei dureri abstracte - marca a nobilelor spirite contemplative - , o durere nascuta din constiinta suferintei universale ("Am plins nu pentru mine, ci pentru muritor"; "Am plins cind omenirea mi-a aparut gemind").
Eroul dilematic al lui Bolinlineanu , care traieste dramatic conflictul credinta-reflectiune, prefigureaza eroul eminescian din Epigonii, dupa cum cuplul Conrad-Julia (scepticul bintuit de nostalgia credintei - ingerul sustinut de constiinta armoniei cosmice) prefigureaza tipologia eroticii eminesciene, de la inger si demon la Sarmanul Dionis. La modelul preromantic, exilul lui Conrad converteste calatoria in pelerinaj si orizontul spatial in orizont temporal. Ruinele, hieroglife care incifreaza destinul omenirii, devin spatii revelatorii din perspectiva temporala, epifanii ale Istoriei si, dincolo de ea, ale Eternitatii. Itinerarul acestui pelerin al departarilor (Grecia, Asia Mica, Egipt, Europa Occidentala) reconstituie, pornind de la ruine celebre, moartea marilor cicluri ale civilizatiilor mediteraneene si proiecteaza asupra civilizatiilor contemporane aceeasi perspectiva a ruinarii. Cum pribegia si ruinarea sint resimtite ua doua forme ale aceleiasi lunecari in moarte, poemul lui Bolinlineanu se bazeaza pe un sistem de echivalari simbolice intre destinul individual si destinul umanitatii; prin aceasta deschidere simbolica, poemul exilului devine un poem al conditiei umane, iar marca "strain" a eroului devine emblema statutului fiintei umane in lume, o lume la rindu-i straina de idealurile omului (pe care le anihileaza prin ruinare), dar dominata (in opozitie cu existenta sociala) de o lege proprio - aceea a armoniei cosmice. "Istoria" si "natura" se vadesc asadar guvernate de legi diferite si ramin entitati inchise, straine una alteia. Pribegia lui Conrad are darul unei situatii privilegiate, care-l elibereaza pe erou (un revolutionar educat in spiritul mesianismului romantic) de implicarea in istorie. Alungat din istorie, strain, Conrad cistiga libertatea privirii care poate contempla dinafara jocul istoriei.
Eterna lui pribegie, dominata de imaginea marii (primele trei cinturi si scena mortii eroului din finalul cintului iV se desfasoara pe mare), transforma treptat acest erou refuzat de istoric intr-o fiinta care-si descopera apartenenta cosmica. Elementul dominant ramine, in Conrad, nu paminlul (tarm etern interzis, incetosat si fluidizat), ci apa, "tarimele lichide" care iau locul patriei. Mormint acvatic ("albastrul ei mormint"), carare spre orizont, oglinda a cerurilor ("Atunci aceasta lina si voluptoasa mare/ Refleta-n sinu-i splendid etherul azurii"), leagan voluptuos-matern care adoarme durerea ("Ma leagana tu inca pe sinul tau divin!? Pe el eu sint ferice sint liber prin gindire? Uit chinurile mele, uit cruda omenire"), marea ii va dezvalui lui Conrad, in ultimele lui clipe de viata, eterna sarbatoare a cosmosului in perpetua schimbare, in "strain (pentru gindirea umana) si magic joc". Ridicind "otarul" gindirii omenesti, moartea e fericita admitere a fiintei mintuita de dilemele dramatice ale destinului individual - sau istoric -in "magicul "joc" al elementelor:
| "Scinteie marea-albastra sub ploaia sa de stele, Si luncilc-etherate cu florile de foc Plutesc stralucitoare, strain si magic joc! Vesuvul varsa focuri in aria senina Si unda ce primeste vapaia de lumina Raspunde printr-o ploaie de spuma si fosfor Pe urma care trage pe niare-un vas usor. Si aerul ce varsa racoare, balsam, viata, imbat-al nostru suflet cu magica dulceata, il scalda-n universul ce-n raze s-a aprins. Dar este-o trista viata ce flacara si-a stins" |
