Urmarind evolutia conceptului de poezie de-a lungul unei perioade de aproape doua secole (de la primele semne ale romantismului pina la miscarile de avangarda ale veacului nostru), cercetarea noastra, cu fatalele ei lacune, cu eventualele ei injustitii involuntare fata de unele curente sau orientari poetice, cu inevitabilele ei confuzii (inevitabile, pentru ca autorul e departe de a sti totul despre domeniul prea vast pe care si-a propus sa-l exploreze), ne pune in fata unei obligatii pe cit de elementare, pe atit de covirsitoare: aceea de a trage, la capatul ei, niste concluzii. Deci: ce este poezia moderna? Ce concept al poeziei aspira ea sa incorporeze? in ce orizont se inscrie aceasta poezie? Trebuie sa marturisim ca, in loc sa-l usureze, materialul acumulat in studiul nostru nu face decit si mai dificil raspunsul la asemenea intrebari. Invocarea unei atari dificultati nu este insa si o scuza. Sa incercam, prin urmare, cu prudenta si chiar cu umilinta, sa punem o ordine (fie ea cit de aproximativa) in diversitatea aproape ametitoare a optiunilor estetice care caracterizeaza fenomenul poetic modern luat in ansamblu.
Cercetarea noastra a luat in considerare trei mari doctrine asupra poeziei, care s-au confruntat sub diferite forme, cu la fel de diferite rezultate, in ultimele doua secole: doctrina imitativa, doctrina expresiva si doctrina imaginativa. Cea dintii, proprie clasicismului, a renascut sub o infatisare fundamental noua, revolutionara si, ca atare, ireductibil ostila unora dintre postulatele clasicismului insusi, in realismul secolului al XIX-lea. Istoriceste, constiinta poetica moderna s-a format si printr-o reactie polemica (de cele mai multe ori, cum s-a vazut, explicita) fata de ideea^de mimesis. Aceasta reactie explica (in parte, cel putin) geneza in secolul al XVIII-lea a doctrinei expresive cu privire la originile si finalitatile actului poetic; proces care a dus la o liricizare a insusi conceptului de poezie.
Dar fondatorii lirismului modern (unii dintre romanticii germani, Poe, Baudelaire etc.) au cenzurat, uneori cu o severitate extrema, idealul expresiv. Fara a se intoarce, totusi, la vechea doctrina imitativa, ba chiar respingind, cu o consecventa remarcabila in ordinea principiilor, intruparea ei moderna si pragmatic irecognoscibila in realism (sau naturalism).
Sa ne amintim de atitudinea lui Baudelaire in aceasta privinta; sau de cea a lui Mallarme, cum nu se poate mai limpede. Direct sau indirect, promotorii lirismului modern au fost, asadar, adeptii unei doctrine imaginative a poeziei.
Rolul imaginatiei in poezie n-a fost negat niciodata, nici din perspectiva imitativa, nici din cea expresiva (am putea spune chiar ca aceasta din urma a sporit importanta lui). Pentru unii dintre romanticii germani (filosofi sau poeti), pentru Coleridge, pentru Baudelaire, imaginatia si-a modificat insa statutul ei mai mult sau mai putin auxiliar, devenind facultatea prin excelenta creatoare, "regina facultatilor", cea care instituie legislatia insasi a poeticului.
De la romantici pina la suprarealisti (care se asezau si ei sub drapelul imaginatiei), primordialitatea acestei facultati in procesul creator n-a fost niciodata pusa in discutie de vreunul dintre reprezentantii semnificativi ai directiei moderne in poezie; iar daca n-a fost totdeauna subliniata, aceasta s-a datorat mai degraba faptului ca afirmarea ei s-ar fi inscris in ordinea evidentelor elementare, banale, decit unei potentiale atitudini contestatare. Desigur, in perimetrul modernului, imaginatia a fost conceputa din unghiuri deosebite, uneori contradictorii. Pentru Baudelaire si succesorii lui directi ea este o putere cosmetica: descompunind natura, creeaza, din materialele astfel obtinute, un cosmos nou, cu legi stricte, de o rigoare cristalina. Avangardistii recunosc imaginatiei mai ales o functie distructiva: pentru suprarealisti, de pilda, ea este libertatea totala, anarhica, mijlocul de a institui starea de haos. Pentru toti modernii imaginatia este structural incompatibila cu imitatia (de orice tip ar fi ea), in ceea ce priveste expresia, aceasta incompatibilitate inceteaza, in unele cazuri, de a mai fi totala (ba chiar, daca ne gindim la suprarealisti, imaginatia capata o functie expresiva, ce dezvaluie profunzimile obscure si oprimate de conventiile intelectuale si sociale).
Daca adeziunea (fie ea doar implicita) la un ideal imaginativ este o constanta a esteticii modeme a poeziei, problema expresiei este departe de a putea fi pusa in termeni la fel de clari, insusi Baudelaire, unul dintre campionii atitudinii antiexpresive, marturisea, cum se stie, - poate din setea lui profunda de parodie, poate din necesitatea spirituala de a se contrazice, de a nu fi in acord cu sine: de a nu se instala in acel trist confort care este acordul cu sine - ca si-a pus, in ciuda declaratiilor contrare, toate pasiunile, toate urile, toate durerile in Florile raului. Adevarul e ca e greu de conceput un lirism total lipsit de caracter expresiv. Cind se opune "poeziei inimii", poetul modern se opune, de fapt, cliseelor unei anume orientari poetice, romantica in speta. E vorba, in ultima instanta, de protestul impotriva unei retorizari a expresiei, impotriva banalizarii unei tehnici literare (care, in orice directie ne-am indrepta privirile, ne apare ca o fatalitate: nu numai romanticii confesivi au avut epigoni, ci si simbolistii, avangardistii etc.). De aceea, cu unele exceptii (Mallarme, Valery), poetica moderna, ferindu-se sa acorde expresiei primatul in procesul poetic, nu-i va ignora importanta. Pentru ca delimitarea de romantism sa fie insa clara, problema expresiei va fi pusa in termeni inediti, inca din simbolism -si aici, ca si in alte directii e greu sa vorbim de un punct de inceput absolut; nici o idee nu e noua, doar contextele si accentele pot fi noi - se vadeste o tendinta de a se face o distinctie intre cele doua aspecte ale eului, sau chiar intre cele doua euri ale creatorului: unul biografic, individual, conjunctura!, superficial; celalalt, esential, general, necesar, profund si obscur. Expresia celui de-al doilea nu vine in contradictie cu exigentele de impersonalitate, obiectivitate etc. ale lirismului modern. Problema e in ultima instanta aceea a autenticitatii sau inautenticitatii. Evident, eul biografic e inautentic -produsul hazardului (avem de a face aici cu o critica a individualismului romantic, ale carei implicatii si semnificatii sint, desigur, mult mai largi); eul esential e autentic si, deci, cel adevarat creator (sau apt de a declansa procesul creator imaginativ). AQeasta autenticitate fecunda a eului esential poate fi atinsa doar printr-o renuntare la prerogativele si privilegiile exterioare ale "personalitatii". Eul profund poate fi conceput, desigur, din diferite puncte de vedere. Ceea ce le este, totusi, comun tuturor acestora e neincrederea funciara in vointa de expresie. Artistul nu-si poate face un ideal, constient si sistematic urmarit, din exprimarea adincimilor sale obscure. Idealul lui va fi in mod obligatoriu negativ: el va trebui sa duca o lupta permanenta impotriva exigentelor si intereselor (manifestate direct sau sub o forma deghizata), impotriva ispitelor si inselaciunilor eului biografic. Profunzimea, fie ca ea consta in exercitarea libera a intuitiilor primordiale, fie ca ea se infatiseaza ca un produs (evanescent) al memoriei involuntare, fie ca ea coincide cu un neant muzical (Mallarme, unii dintre simbolisti), fie ca se stabileste o identitate intre ea si inconstient (ca la suprarealisti), nu este accesibila decit via negationis. O atare negatie poate lua ea insasi numeroase forme: antirationalismul si anticonceptualismul pot duce, intr-o anumita directie, la un proces de intelectualizare a actului liric (poezia lipsita de emotii a unui Valery poate fi invocata drept exemplu); in alta directie, insesi traditiile poeziei pot deveni obiectul unei rasturnari polemice (de unde importanta poeticii antipoeticului); in sfirsit, negatia poate fi pusa sub semnul unei totale anarhii (in miscarile de avangarda si mai cu seama in suprarealism, care face din revolta absoluta conditia necesara - dar nu si totdeauna suficienta - a expresiei fiintei adinei, strivita si mutilata de prejudecatile sociale, intelectuale, estetice etc.).
in acest mare context polemic, se poate intampla ca insasi expresia de sine (conceputa la un mod ostentativ, "supraromantic", am putea spune) sa fie reabilitata; sistemul complex de prohibitii, carora le-a dat nastere traditia moderna, poate fi astfel sfidat, de altfel, tot in spiritul ei, stapinit de demonul contradictiei: dam astfel de poeti - unii dintre ei precursori sau exponenti al diverselor avangarde, altii independenti - care practica o egolatrie enorm retorica (dar in ea se poate aproape totdeauna descifra deriziunea ironica atit a eului, cit si a oricarei retorici). Pina la urma tot spiritul negatiei triumfa, fie si in caracterul contrariant al jocurilor ironiei.
Oscilind intre cautarea absolutului si furia impotriva absolutului, poezia moderna poate fi mai bine definita, credem (desi de o definitie propriu-zisa nu poate fi nici acum vorba), prin acuitatea cu care-si pune problema limbajului, prin dramatica ei constiinta lingvistica. Trebuie sa folosim aici inca o data mult discutata notiune de ambiguitate, care se leaga, cum am mai sugerat-o in cuprinsul studiului nostru, de notiunea de literalitate.
Din unghi semantic, exigenta literalitatii ne apare ca primordiala in demersul poetic modern. Poate ca refuzul sensului figurat (poetul spune ceva, dar intelege altceva) este cea mai de seama caracteristica a lirismului de mai bine de un secol. Chiar expresiile in mod traditional figurate (sau alegorice) sint deseori reduse, in textul poetic modern, la litera lor. Aceasta mi se pare, de altfel, o tendinta mai generala a literaturii noi. O descoperim si in roman (in asa-numitul "nouveau roman"), si in teatru (la Beckett, la lonesco etc.). Pe linia aceasta, se poate vorbi de o poeticizare a unor genuri literare care multa vreme evoluasera divergent in raport cu poezia. Respingerea sensului figurat (sau alegoric) inseamna, insa, implicit (indiferent daca scriitorul e sau nu constient) acceptarea polisemiei, a ambiguitatii. Nu ne putem impiedeca sa nu repetam formula lui Rimbaud, care isi da seama cel mai bine de aceasta situatie aparent paradoxala; Rimbaud, care spunea in legatura cu Une Season en enfer. "J'ai volu dire que ca dit, litteralement et dans tous Ies sens". Sa notam ca, dincolo de cel literal, poetul accepta toate sensurile (nu unul singur, privilegiat); dar, in chip evident, aceste sensuri nu pot sa nu se anuleze unul pe celalalt la nastere, astfel, o tensiune semantica specifica, pe care o putem numi ambiguitate: un text poate fi interpretat intr-o infinitate de feluri, nici una dintre interpretari nu este insa cea adevarata. Singura adevarata ramine cea literala, cea care se situeaza in imanenta textului: dar aceasta nici nu mai e, propriu-zis, o interpretare, ci numai o repetare a lecturii textului. Textul isi este, altfel spus, propria sa interpretare.
Regasim aceasta problema, cum afirmam, nu numai in legatura cu poezia (desi poezia e aceea care a impus o atare perspectiva). Cind un regizor american, care urma sa puna in scena En attendant Godot, l-a intrebat pe Beckett ce anume a vrut sa inteleaga prin Godot, scriitorul i-a marturisit (cu o candoare secret ironica): "Daca as fi stiut, as fi spus-o in piesa". Autorul unei carti despre Beckett (Hugh Kenner, Samuel Beckett, A Critical Study, University of California Press, 1961, 1968) se refera la o convorbire avuta cu scriitorul in primavara lui 1958, rezumind dupa cum urmeaza cele declarate de acesta: "El a negat, de pilda, existenta iii opera sa a unui plan ascuns sau a unei chei, comparabile cu paralelele din Ulysses. Joyce, si-a reamintit el, obisnuia sa sustina ca fiecare silaba din canonul joycean poate fi justificata; acesta e doar un mod de a scrie, nu singurul. A sugerat apoi ca suprainterpretarea, care parea sa-l supere mai mult decit interpretarea eronata, are la origine doua supozitii principale: aceea ca scriitorul infatiseaza in chip necesar o experienta pe care a avut-o, si aceea ca el scrie spre a afirma un adevar de ordin general (cele mai multe dintre teoriile despre Godot sint astfel darimate). El marturisea ca stie foarte putine despre rasa de fiinte literare pe care le numea «oamenii mei»; de fapt, nimic in plus fata de ceea ce^se^spune in text"
Beckett se exprima aici ca un poet modern (si din acest punct de vedere nu e intamplator faptul ca el a debutat ca poet). Astfel de pareri, extinse de la domeniul poeziei la acela al literaturii in genere (am putea sustine ca, dupa liricizarea conceptului de poezie, se produce sub ochii nostri o noua si semnificativa largire a lui, pina la posibilitatea ca el sa cuprinda, ca altadata, desi cu implicatii total diferite, si romanul si teatrul), constituie o sfidare la adresa oricarei transcendente a sensului, si ca atare la adresa oricarui comentariu de tip traditional hermeneutic: opera nu "incifreaza" nimic, e stupid sa vrei s-o "descifrezi"; a-i atribui un sens care, de dincolo de text, s-o elucideze si s-o imbogateasca este abuziv. Abuziv si chiar scandalos. Andre Breton se infuria ca se da nu stiu ce interpretare unor versuri ale lui Saint-Pol-Roux: "Nu, domnule, Saint-Pol-Roux n-a vrut sa spuna. Daca ar fi vrut sa spuna, ar fi spus-o."
Tendinta spre literalitate (ca forma a refuzului unui sens transcendent fata de text) o descoperim, dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, si in proza. Dintre toate semnificatiile, doar cea imediata, literala, poate fi in mod legitim obiectul literaturii, toate celelalte introducindu-ne in spatiul mort al alegoriei. Robbe-Grillet se face aparatorul unui nou realism, - in intelesul de "creatie a unei lumi materiale, cu o prezenta vizionara"1: un realism, am adauga, al purei literalitati, un realism prin excelenta poetic.
Poetul modern spune, asadar, ceea ce spune, literal si in toate "sensurile. Aceasta presupune, credem, o importanta rasturnare, daca nu chiar o revolutie in imaginatia lecturii. De aici - cel putin statistic vorbind - complicata problema a receptiei poeziei moderne. Cititorul este obisnuit (educatia literara predominant clasica a scolii contribuind nu putin in aceasta privinta) sa creada ca un text spune totdeauna si altceva decit spune in, mod direct; iar acest altceva i se pare esential. El poate, eventual, accepta ca accesul la acest altceva sa fie dificil, ca spre a ajunge la el, sa faca eforturi, sa-si insuseasca o mare cantitate de informatii (istorice, biografice, literare), sa invete a folosi coduri care-i erau, pina atunci, necunoscute. Oricit de straniu ar parea, cititorul mediu (si nu numai el) se simte aproape insultat intelectual cind i se spune ca acel altceva de dincolo de text pur si simplu nu exista. O atare absenta i se pare scandaloasa, textul insusi ii devine ininteligibil, autorul, condamnabil pentru ca nu vrea sa spuna nimic (desi spune).
Acceptarea literalitatii poeziei (si modificarea in consecinta a imaginatiei lecturii) este prima si poate cea mai insemnata conditie a receptarii adecvate a lirismului modern. Desigur, tentatia interpretarii apare, ea poate fi chiar foarte puternica; fara ea nici nu s-ar putea naste acea senzatie de bogatie semantica inepuizabila gata sa se reverse, sa explodeze, sa disloce, prin forta ei misterioasa, insesi categoriile limbajului. Orice interpretare particulara se va lovi insa de constiinta posibilitatii unui numar indefinit de interpretari cel putin tot atit de justificate. Ambiguitatea poeziei moderne (dimensiune a insesi constiintei moderne a poeticului) este rezultatul direct al unei lecturi literale. Aceasta presupune mai degraba un tip aparte de naivitate (sau de credulitate), decit eruditia vasta cu care unii isi inchipuiau ca pot patrunde in templul poeziei moderne: la urma urmelor, o asemenea eruditie nu-i buna decit ca sa fie lepadata, ca o zadarnica povara, la intrare. Esenta poeziei moderne (ca si a poeziei in genere) este extraordinar de simpla: incredibil de simpla. Cititorul e mai degraba dispus sa se socoteasca tras pe sfoara, decit sa admita ca totul este intr-adevar atit de simplu si, in fond, atit de copilaresc. Nu trebuie sa-l invinuim prea mult: sint destui poeti moderni - unii foarte mari - care ar reactiona, in circumstante similare, aproape la fel; intr-atit este inca de inradacinata prejudecata ca poezia genuina este transcendenta textului, trebuind identificata cu un sens mai inalt (de care insusi creatorul ar putea fi inconstient). De fapt, creatorul e mult mai deseori inconstient de sensul literal al mesajului sau poetic, desi acesta e singurul strabatut de seve vii si proaspete; desi e singurul din care se poate desface adinca floare albastra a poeziei.
Se poate spune insa ca, in linii mari, constient de fiinta lingvistica a poeziei, poetul modern (indiferent de optiunile sale particulare, nonestetice sau estetice) isi da seama, cel putin /intuitiv, de insemnatatea sensului literal (imediat, imanent), de fajptul ca spiritul salasluieste in litera si ca, deci, nu trebuie cautat nici deasupra ei, nici altundeva. Din constiinta lingvistica se mai naste si o alta caracteristica a poeziei moderne, privita global: acel "demon experimental", acea tentatie a limitelor.
Nu o data poetul modern este un cercetator al insesi marginalitatii poeticului: de parca, pentru el, in centru, densitatea poeziei ar fi mai mica, ea crescind proportional cu apropierea de marginile care o despart de nonpoezie, fie ca e vorba de muzica, de pictura, de proza, sau chiar de absenta oricarui limbaj. Mai mult chiar, poetul modern e animat dedorinta de a extinde limitele poeziei, de a impinge domnia ei - nu fara-mari riscuri, care ne permit sa vorbim de o aventura poetica moderna - dincolo de hotarele care-i fusesera stabilite prin traditie. Astfel, intr-o directie (cea simbolista), poezia se muzicalizeaza in insasi structura ei; in alta directie ea tinde spre simultaneitatea si instantaneitatea efectelor picturale (la Apollinaire, si nu numai in Caligrame, la unii dintre futuristi, la imagistii anglo-americani si in primul rind la Ezra Pound); asistam, apoi, in unele miscari de avangarda (dar si in afara lor), la un dialog al poeziei cu proza, cu multiplele stiluri ale prozei, pina la cele mai nonpoetice (stilul jurnalistic, stilul publicitar etc.); in sfirsit, intr-o directie nu mai putin semnificativa, poezia isi pune la incercare resursele printr-o programatica dezarticulare nu numai a propriului ei limbaj, ci si a oricarui limbaj.
Lasind la o parte unele esecuri firesti, aceasta multipla experienta a marginalitatii n-a saracit, ci, dimpotriva, a imbogatit si amplificat constiinta poeziei. Explicatia faptului ca poezia (in Occident, mai ales) are un public din ce in ce mai restrins, care tinde sa se limiteze la poetii insisi sau la veleitarii poeziei, nu trebuie cautata exclusiv in caile de evolutie pe care s-a angajat lirismul modern; intr-o masura mult mai mare a contribuit la aceasta aparitia asa-numitelor "societati de consum" si a unui nou tip de "alienare" (compensatorie fata de "alienarea" clasica, ale carei mecanisme continua sa actioneze si azi) a omului-care-consuma.
Or, tot ce este valoros cu adevarat in experienta poetica moderna (ale carei rezultate sint, in definitiv, la fel de inegale ca ale oricarei experiente poetice a trecutului) contine o critica indirecta si un protest al spiritului impotriva falselor valori care alcatuiesc procesul consumatiei. Chiar privita ca activitate ludica, poezia presupune o participare de care consumatorul este incapabil: el poate fi spectatorul unul joc, dar pasivitatea lui funciara il impiedica sa intre in joc. Poezia este insa - moderna sau nu - mai mult decit atit: nostalgie ayiinfei (prin limbaj sau impotriva limbajului, n-are importanta), de care nu poate fi decit total strain cel care este prizonierul lumii lui a avea, fie ca-si acumuleaza avutul, fie ca - temindu-se sa nu-l piarda - si-l consuma. Consumatia e modul cel mai frenetic al lui a avea. Nimic mai opus lui decit, oricit de indirect, modul de a fi al poeziei. Ar fi, de altfel, gresit sa ne inchipuim ca acela care nu citeste poezie moderna citeste poezie veche. Iar daca stie ceva mai mult despre poezia secolelor trecute, aceasta se datoreaza exclusiv unor amintiri scolare, din ce in ce mai vagi. Dintr-o asemenea imprejurare ar fi absurd sa tragem concluzii cu privire la situatia reala a poeziei insesi. Pentru cel care are acces la ea situatia nu este deloc ingrijoratoare. Dimpotriva, este plina de promisiuni de rodnicie.
