Urmarind evolutia conceptului de poezie de-a lungul unei perioade de aproape doua secole (de la primele semne ale romantismului pina la miscarile de avangarda ale veacului nostru), cercetarea noastra, cu fatalele ei lacune, cu eventualele ei injustitii involuntare fata de unele curente sau orientari poetice, cu inevitabilele ei confuzii (inevitabile, pentru ca autorul e departe de a sti totul despre domeniul prea vast pe care si-a propus sa-l exploreze), ne pune in fata unei obligatii pe cit de elementare, pe atit de covirsitoare: aceea de a trage, la capatul ei, niste concluzii. Deci: ce este poezia moderna? Ce concept al poeziei aspira ea sa incorporeze? in ce orizont se inscrie aceasta poezie? Trebuie sa marturisim ca, in loc sa-l usureze, materialul acumulat in studiul nostru nu face decit si mai dificil raspunsul la asemenea intrebari. Invocarea unei atari dificultati nu este insa si o scuza. Sa incercam, prin urmare, cu prudenta si chiar cu umilinta, sa punem o ordine (fie ea cit de aproximativa) in diversitatea aproape ametitoare a optiunilor estetice care caracterizeaza fenomenul poetic modern luat in ansamblu.
Cercetarea noastra a luat in considerare trei mari doctrine asupra poeziei, care s-au confruntat sub diferite forme, cu la fel de diferite rezultate, in ultimele doua secole: doctrina imitativa, doctrina expresiva si doctrina imaginativa. Cea dintii, proprie clasicismului, a renascut sub o infatisare fundamental noua, revolutionara si, ca atare, ireductibil ostila unora dintre postulatele clasicismului insusi, in realismul secolului al XIX-lea. Istoriceste, constiinta poetica moderna s-a format si printr-o reactie polemica (de cele mai multe ori, cum s-a vazut, explicita) fata de ideea^de mimesis. Aceasta reactie explica (in parte, cel putin) geneza in secolul al XVIII-lea a doctrinei expresive cu privire la originile si finalitatile actului poetic; proces care a dus la o liricizare a insusi conceptului de poezie.
Dar fondatorii lirismului modern (unii dintre romanticii germani, Poe, Baudelaire etc.) au cenzurat, uneori cu o severitate extrema, idealul expresiv. Fara a se intoarce, totusi, la vechea doctrina imitativa, ba chiar respingind, cu o consecventa remarcabila in ordinea principiilor, intruparea ei moderna si pragmatic irecognoscibila in realism (sau naturalism).
Sa ne amintim de atitudinea lui Baudelaire in aceasta privinta; sau de cea a lui Mallarme, cum nu se poate mai limpede. Direct sau indirect, promotorii lirismului modern au fost, asadar, adeptii unei doctrine imaginative a poeziei.
Rolul imaginatiei in poezie n-a fost negat niciodata, nici din perspectiva imitativa, nici din cea expresiva (am putea spune chiar ca aceasta din urma a sporit importanta lui). Pentru unii dintre romanticii germani (filosofi sau poeti), pentru Coleridge, pentru Baudelaire, imaginatia si-a modificat insa statutul ei mai mult sau mai putin auxiliar, devenind facultatea prin excelenta creatoare, "regina facultatilor", cea care instituie legislatia insasi a poeticului.
De la romantici pina la suprarealisti (care se asezau si ei sub drapelul imaginatiei), primordialitatea acestei facultati in procesul creator n-a fost niciodata pusa in discutie de vreunul dintre reprezentantii semnificativi ai directiei moderne in poezie; iar daca n-a fost totdeauna subliniata, aceasta s-a datorat mai degraba faptului ca afirmarea ei s-ar fi inscris in ordinea evidentelor elementare, banale, decit unei potentiale atitudini contestatare. Desigur, in perimetrul modernului, imaginatia a fost conceputa din unghiuri deosebite, uneori contradictorii. Pentru Baudelaire si succesorii lui directi ea este o putere cosmetica: descompunind natura, creeaza, din materialele astfel obtinute, un cosmos nou, cu legi stricte, de o rigoare cristalina. Avangardistii recunosc imaginatiei mai ales o functie distructiva: pentru suprarealisti, de pilda, ea este libertatea totala, anarhica, mijlocul de a institui starea de haos. Pentru toti modernii imaginatia este structural incompatibila cu imitatia (de orice tip ar fi ea), in ceea ce priveste expresia, aceasta incompatibilitate inceteaza, in unele cazuri, de a mai fi totala (ba chiar, daca ne gindim la suprarealisti, imaginatia capata o functie expresiva, ce dezvaluie profunzimile obscure si oprimate de conventiile intelectuale si sociale).
Daca adeziunea (fie ea doar implicita) la un ideal imaginativ este o constanta a esteticii modeme a poeziei, problema expresiei este departe de a putea fi pusa in termeni la fel de clari, insusi Baudelaire, unul dintre campionii atitudinii antiexpresive, marturisea, cum se stie, - poate din setea lui profunda de parodie, poate din necesitatea spirituala de a se contrazice, de a nu fi in acord cu sine: de a nu se instala in acel trist confort care este acordul cu sine - ca si-a pus, in ciuda declaratiilor contrare, toate pasiunile, toate urile, toate durerile in Florile raului. Adevarul e ca e greu de conceput un lirism total lipsit de caracter expresiv. Cind se opune "poeziei inimii", poetul modern se opune, de fapt, cliseelor unei anume orientari poetice, romantica in speta. E vorba, in ultima instanta, de protestul impotriva unei retorizari a expresiei, impotriva banalizarii unei tehnici literare (care, in orice directie ne-am indrepta privirile, ne apare ca o fatalitate: nu numai romanticii confesivi au avut epigoni, ci si simbolistii, avangardistii etc.). De aceea, cu unele exceptii (Mallarme, Valery), poetica moderna, ferindu-se sa acorde expresiei primatul in procesul poetic, nu-i va ignora importanta. Pentru ca delimitarea de romantism sa fie insa clara, problema expresiei va fi pusa in termeni inediti, inca din simbolism -si aici, ca si in alte directii e greu sa vorbim de un punct de inceput absolut; nici o idee nu e noua, doar contextele si accentele pot fi noi - se vadeste o tendinta de a se face o distinctie intre cele doua aspecte ale eului, sau chiar intre cele doua euri ale creatorului: unul biografic, individual, conjunctura!, superficial; celalalt, esential, general, necesar, profund si obscur. Expresia celui de-al doilea nu vine in contradictie cu exigentele de impersonalitate, obiectivitate etc. ale lirismului modern. Problema e in ultima instanta aceea a autenticitatii sau inautenticitatii. Evident, eul biografic e inautentic -produsul hazardului (avem de a face aici cu o critica a individualismului romantic, ale carei implicatii si semnificatii sint, desigur, mult mai largi); eul esential e autentic si, deci, cel adevarat creator (sau apt de a declansa procesul creator imaginativ). AQeasta autenticitate fecunda a eului esential poate fi atinsa doar printr-o renuntare la prerogativele si privilegiile exterioare ale "personalitatii". Eul profund poate fi conceput, desigur, din diferite puncte de vedere. Ceea ce le este, totusi, comun tuturor acestora e neincrederea funciara in vointa de expresie. Artistul nu-si poate face un ideal, constient si sistematic urmarit, din exprimarea adincimilor sale obscure. Idealul lui va fi in mod obligatoriu negativ: el va trebui sa duca o lupta permanenta impotriva exigentelor si intereselor (manifestate direct sau sub o forma deghizata), impotriva ispitelor si inselaciunilor eului biografic. Profunzimea, fie ca ea consta in exercitarea libera a intuitiilor primordiale, fie ca ea se infatiseaza ca un produs (evanescent) al memoriei involuntare, fie ca ea coincide cu un neant muzical (Mallarme, unii dintre simbolisti), fie ca se stabileste o identitate intre ea si inconstient (ca la suprarealisti), nu este accesibila decit via negationis. O atare negatie poate lua ea insasi numeroase forme: antirationalismul si anticonceptualismul pot duce, intr-o anumita directie, la un proces de intelectualizare a actului liric (poezia lipsita de emotii a unui Valery poate fi invocata drept exemplu); in alta directie, insesi traditiile poeziei pot deveni obiectul unei rasturnari polemice (de unde importanta poeticii antipoeticului); in sfirsit, negatia poate fi pusa sub semnul unei totale anarhii (in miscarile de avangarda si mai cu seama in suprarealism, care face din revolta absoluta conditia necesara - dar nu si totdeauna suficienta - a expresiei fiintei adinei, strivita si mutilata de prejudecatile sociale, intelectuale, estetice etc.).
in acest mare context polemic, se poate intampla ca insasi expresia de sine (conceputa la un mod ostentativ, "supraromantic", am putea spune) sa fie reabilitata; sistemul complex de prohibitii, carora le-a dat nastere traditia moderna, poate fi astfel sfidat, de altfel, tot in spiritul ei, stapinit de demonul contradictiei: dam astfel de poeti - unii dintre ei precursori sau exponenti al diverselor avangarde, altii independenti - care practica o egolatrie enorm retorica (dar in ea se poate aproape totdeauna descifra deriziunea ironica atit a eului, cit si a oricarei retorici). Pina la urma tot spiritul negatiei triumfa, fie si in caracterul contrariant al jocurilor ironiei.
Oscilind intre cautarea absolutului si furia impotriva absolutului, poezia moderna poate fi mai bine definita, credem (desi de o definitie propriu-zisa nu poate fi nici acum vorba), prin acuitatea cu care-si pune problema limbajului, prin dramatica ei constiinta lingvistica. Trebuie sa folosim aici inca o data mult discutata notiune de ambiguitate, care se leaga, cum am mai sugerat-o in cuprinsul studiului nostru, de notiunea de literalitate.
Din unghi semantic, exigenta literalitatii ne apare ca primordiala in demersul poetic modern. Poate ca refuzul sensului figurat (poetul spune ceva, dar intelege altceva) este cea mai de seama caracteristica a lirismului de mai bine de un secol. Chiar expresiile in mod traditional figurate (sau alegorice) sint deseori reduse, in textul poetic modern, la litera lor. Aceasta mi se pare, de altfel, o tendinta mai generala a literaturii noi. O descoperim si in roman (in asa-numitul "nouveau roman"), si in teatru (la Beckett, la lonesco etc.). Pe linia aceasta, se poate vorbi de o poeticizare a unor genuri literare care multa vreme evoluasera divergent in raport cu poezia. Respingerea sensului figurat (sau alegoric) inseamna, insa, implicit (indiferent daca scriitorul e sau nu constient) acceptarea polisemiei, a ambiguitatii. Nu ne putem impiedeca sa nu repetam formula lui Rimbaud, care isi da seama cel mai bine de aceasta situatie aparent paradoxala; Rimbaud, care spunea in legatura cu Une Season en enfer. "J'ai volu dire que ca dit, litteralement et dans tous Ies sens". Sa notam ca, dincolo de cel literal, poetul accepta toate sensurile (nu unul singur, privilegiat); dar, in chip evident, aceste sensuri nu pot sa nu se anuleze unul pe celalalt la nastere, astfel, o tensiune semantica specifica, pe care o putem numi ambiguitate: un text poate fi interpretat intr-o infinitate de feluri, nici una dintre interpretari nu este insa cea adevarata. Singura adevarata ramine cea literala, cea care se situeaza in imanenta textului: dar aceasta nici nu mai e, propriu-zis, o interpretare, ci numai o repetare a lecturii textului. Textul isi este, altfel spus, propria sa interpretare.