| Compunere cu paralele inegale (fragment) "Daca inchidea ochiul drept, lucrurile aflate inaintea lui, masa veche din lemn de stejar, sulurile de pergament, calimara de bronz, cele cateva smochine din strachina, pana lunga de gasca deveneau deodata mai cetoase, mai intunecate si parca se indepartau de mana ce ar fi vrut sa le apuce, sa le aduca mai aproape. Cat despre lumina, despre intinderea stralucitoare taiata de deschiderea usii din fata, aceasta parea un ulei tulbure in care pluteau frunze de vita, pietre ca niste sculuri moi de lana, perdele ghimpoase de maracini, nori abia conturati si ceva albastru si cald, liliachiu si usor ca un abur despre care stiai ca se numeste cer. Daca privea, in schimb, cu ochii amandoi, lumea redevenea obisnuita, simpla, fireasca, iar fosnetul ce-i insotea desfasurarea vazuta, fosnetul acela uscat de metal vegetal o facea si mai usor de recunoscut, o arata mai adevarata si mai cuminte, asteptandu-i supusa cuvintele ce o puteau oricand preschimba intr-un spatiu al lui, omenesc. |
| Vantul se invaluia lenes in tesatura verde-galbuie si usor ruginita a vitei-de-vie, culegand uneori cate o frunza aproape scorojita, ce ramanea apoi pe pamant nemiscata sau aluneca mai departe, zgariind murmurarea de aer, catre prag in dreptul picioarelor lui. Batranul isi ridicase privirea de pe suprafata galbuie si aproape transparenta a pergamentului asternut cu siruri egale de litere negre mari si privise afara. inchisese un ochi si toate cele ce-i erau aproape se retrasesera tematoare, nedeslusite intr-o panda amortita, de lucruri numite doar pe jumatate. Se insera, sufla o boare de vant, mainile lui erau reci, inapoia pleoapei ridicate simtea aceeasi apasare dureroasa, aspra, ca de nisip. Apoi nimic altceva decat cele stiute. Cand ochiul bun primea lumina si lumea se putea scalda in lumina aceea, lucrurile erau din nou lucruri pe care le puteai inveli in cuvinte fara greseala si ochiul rau nici nu mai parea sa te ajute atat de putin. Ii placea sunetul acela neted si rece al desfasurarii sulului, ii placea atingerea aceea uscata, sticloasa, ii facea bine sa-si plimbe degetele zbarcite, cu unghii striate de dungulite vinetii, batranicioase, peste intinderea de racoare a pergamentului, peste scrisul frumos asezat candva in siruri drepte nesmintite, de insasi mana lui. Dar mai presus de toate ii placea sa-si repete, ca pe o muzica nu tocmai obisnuita auzului, venita din alte taramuri, ce nici nu te bucura, nici nu te umple de mahnire, asa cum se intampla cu un adevar pe care il recunosti limpede dar nu-l poti accepta pentru ca tu te afli prin ceea ce gandesti intr-un loc care sta impotriva acelui adevar, sa-si murmure, pentru ca acum fragmentul acela era aproape invatat pe de rost, cele citite acolo cu glas tare, de parca langa umarul lui garbovit s-ar fi aflat cineva, un invatacel, ce trebuia sa-l asculte: «Vorba-ndoita-am sa-ti talcui: cand Unu sporea spre-a fi una Din cele multe, cand, iar se frangea spre-a fi multe din una. Dubla e nasterea fiintei vremelnice, dubla pieirea. O zamisleste si-o surpa, pe prima, unirea a toate. Iar cea de-a doua-si ia zborul, hranita de cele-n risipa. Fara sfarsit se petrece prefacerea-aceasta. Cand toate Una se fac laolalta prin darul Iubirii, cand iara, Toate se-mprastie usor, razletite de ura Discordiei. Iar pe masura ce Unu din multe-a deprins sa-si ia fiinta Si-mprastiindu-se-apoi, sa dea nastere iar la mai multe, Toate se isca in lume, si viata nu dainuie pururi, Iar in tot timpul cat curge intr-una petrecerea-aceasta, Vesnic raman nemiscate, cuprinse-n rotirile vremii. Haide, mi-asculta cuvantul si spor sa-ti inchege in cuget. Vorba-ndoita-am sa-ti talcui» De ce ii placea sa-si repete aceste versuri de mult uitate si regasite abia de curand, dupa ce-si pregatise cerneala si ascutise pana de gasca, in timp ce cauta pe policioara vrafuita cu suluri niste foi netrebuitoare, pe care sa le poata razui si asterne apoi cu ceea ce avea de gand el sa scrie, de ce simtea ca iubeste tot mai mult acele vorbe tainice si pline de talc ale filosofului n-ar fi putut prea bine sa-si desluseasca. Mintea lui incerca sa strabata prin uscaciunea incremenita a acelor randuri de semne, citea insiruirea lor si pe alocuri i se parea ca le patrunde rosturile, dar deodata, in clipa cand isi dadea seama ca intelesurile descifrate nu-l priveau pe el ca om, si nici macar pe toti oamenii cu insusirile lor de oameni care se iubesc sau se urasc, se nasc si pier, se bucura si cunosc durerea, cu atat mai putin lumea nesfarsita a lucrurilor numite, vazute si nevazute, mici si mari, bune si rele, ci un fel de lege statornica si necrutatoare aflata peste capul zeilor, atunci gandul lui se dadea infricosat inapoi si ochii lui trebuiau sa-l ajute sa gaseasca numaidecat in fata mainilor, pe masa, calimara cenusie cu cerneala proaspata, pana alba de gasca si atat de stralucitoare de parca in perii ei cei subtiri s-ar fi agatat, obosita, toata lumina curtii peste care in valuri neincrezatoare, tesute delicat precum aburul respiratiei pe o oglinda, se lasa intunericul. Atunci se linistea cuprins de multumirea ca simturile sunt acolo in carne, sigure si neinselatoare, inca vii si deschise la frumusetea celor ce trec, adevarate si fara sa-i ceara sa se gandeasca la adevarul acela, pana cand in aerul din jur incepe sa se caste prapastia neintelesului si a vorbelor ce nu mai acopera nimic cu trupul lor de sunet, iar viata in intregul ei devine un element inchis cu trufie in capul tau, de care nu-ti mai pasa cum se vede, cum se aude afara, langa tine si mai departe in aer, pe pamant. Dar pamantul se preschimbase acum intr-o apa maloasa pe care parca ai fi asteptat-o sa clipoceasca izbita de malul maracinos al gardului, cerul se departase inalt si umezit de scanteierea fragila a primelor stele, lemnul cel vechi al mesei parea o blana intunecata de capra in care degetele s-ar fi putut scufunda si mainile lui ce inca mai tineau desfasurata foaia lata a pergamentului, mainile lui tremuratoare si batrane erau doua forme de lut uscate si atat de reci, incat daca ar fi fost acolo cineva sa le atinga ar fi crezut ca sangele l-a parasit de mult. () «Norocul nu ajuta pe cei fara curaj», «Cine pazeste vantul nu seamana si cine se uita dupa nori nu secera», «Speranta este visul celui treaz», «Numai zeilor le este ingaduit sa traiasca fara nenorociri», «Durerea tine loc de leac cand inlatura alta durere mai mare», «Toata faptura e ca iarba si toata marirea ei ca floarea campului», «Cei lipsiti de judecata nu stiu ca au binele in mana lor, pana ce-l scapa», «Multe cad spre a se inalta mai sus» si altele ca acestea, randuri care-ti treceau pe sub ochi si-ti opreau mintea in loc, vorbe intelepte si adevarate pe care nu le-ai uitat nici acum, la ce ti-au folosit ele insa? nebun, nebun de legat ce ai ramas! nemultumit de toate si niciodata fericit, nici in cele mai fermecate clipe ale zbaterii tale de peste pe care furtuna l-a aruncat la tarm, caci asta a fost viata ta, o nebunie indarjita si salbatica, o fioroasa singuratate si o necontenita infruntare a nenorocului, o lupta cu soarta potrivnica, o sfidare a mortii care te-a ocolit mereu, astfel pedeapsa zeilor sa-ti fie si mai grea, mai plina de chinuri, o, batran si nebun ce te afli! nu te-ar rade acum si copiii? la ce ti-ai mai trait atunci viata daca ea n-a avut nici un gust, nici o desfatare adevarata, nici o lumina in fata sa-i indrume petrecerea? ai sangerat nesfarsit si ascuns, ai supurat ca o rana ce nu se mai inchide si ai trait din amintiri, din aceleasi sublime ingrozitoare amintiri ce-ti alungau zabava somnului si dreapta judecata a mintii si te trageau inapoi, mereu inapoi in pielea copilului care ai fost, in carnea tulburata de dragoste a flacaului pe care nu l-ai mai putut uita cit ti-au fost zilele zile si drumurile neslabite incercari de a-i gasi perechea pierduta, o, ticalos si netrebnic, ai cautat-o si nu i-ai dat de urma, ai plans-o, ai blestemat clipa nasterii tale, ai indurat jignirea si dispretul si asuprirea oamenilor, te-ai rugat zeilor, te-ai tarat in genunchi pe lespezile templelor, si tanjeai s-o intalnesti in fiecare oras nou pe care-l vedeai, in fiecare alta asezare prin care te purta dorul acela nestins si cumplit, ai visat-o, ai atins-o de mii si mii de ori in cosmarele noptii, i-ai mangaiat umbra si fumul de aur al parului, i-ai sarutat conturul de aer al buzelor, dar ea nu era decat o inchipuire dureroasa, o naluca a inimii tale innebunite de speranta, dar ea nu era decat un vis, o pedeapsa, o nalucire a tineretii tale pierdute. incat uneori te si intrebi daca ea a fost vreodata aievea, faptura aceea gingasa, minunea aceea copilaroasa si neasemuit de frumoasa, zeitatea aceea suava a amiezelor tale de pastor indragostit, nepamanteasca ta Cloe! Si daca el deschidea acum ochii, lumina, putina si uleioasa cata era, a opaitului, ii navalea in pupilele obosite, cerandu-i sa-si tremure ocrotitoare pleoapele crete, sa-si miste mainile, gatul, picioarele intinse sub masa in aerul rece, sa se ridice inca o data de pe scaunul acoperit cu blana moale de oaie pentru a cauta un cutit. Nu se gandise deloc cum sa-si inceapa povestea, nu-si avea potrivit un tipar al intamplarilor, ziua aceea a rapirii Cloei, cand el s-a aruncat s-o apere cu bata in mana, dar talharii de mare l-au prins si l-au batut, lasandu-l fara cunostinta intr-o balta de sange, ziua aceea neagra ca raurile mortii, i se parea si acum, cand dupa intoarcerea resemnata acasa, in Lesbos, sufletul lui isi potolise incetul cu incetul restristea, asa de fioroasa, ca nici nu incercase sa si-o inchipuie vreodata in cuvinte, in randuri pe care sa alerge, mereu infometati de nestapanita curiozitate pentru vietile altora, ochii unui cititor de acum sau poate din alte vremuri, departate, straine, traite undeva la un capat de timp de peste o mie sau doua de ani, de neinchipuit in infatisarile lor omenesti. Nu indraznise sa-si sloboada arcul mintii pe urmele sfarsitului, ascuns in carnea sa ce nu uitase nimic, al acestei povesti de iubire. Nici nu statuse sa cumpaneasca prea mult rostul acestei incercari de a-si aduce aminte, cu pana lunecand pe oceanul de neteda lumina al pergamentelor, o dragoste pe care nimeni altul sub soare n-o mai traise aievea. Pentru cine scria? lata, nu se gandise. Si nu-l va prinde oare moartea acolo, aplecat asupra acelui izvor de simtaminte si patimi nemaiintalnite vreodata? lata, zambea la gandul unei savarsiri din suflarea fiintei cu pana de gasca in mana. Dar va razbi, intr-adevar, peste timpuri frumusetea aceasta amara ce-i clocoteste in inima, pana sub ochii unui om ce n-ar mai putea intelege cum a fost lumea lui, viata lui, insa ar sti nesmintit, citindu-i scrierea, ca el a iubit o data pentru totdeauna cat i-a fost dat sa traiasca? lata, el isi spunea ca dragostea e singurul lucru neschimbator pe lumea aceasta. Noaptea curgea grabita afara, in ograda, se strecura prin deschiderea usii, invaluia parul alb al batranului, valurea flacaruia de viata prinsa in ciocul lung al pasarii de lut, se furisa inlauntru, inghitind in tacere putinele lucruri ale odaii, iesea prin ferestruica din perete zburand peste pamant si peste mari, peste paduri si munti. Era toamna si undeva, la marginea intunecata a Imperiului, in frigurile scitice, soldatii imparatului Aurelianus Domitius, invingatorul Palmirei, se retrageau in dezordine din fata navalirilor barbare, era toamna si e! mai citise o data scrierea filosofului, apoi hotarase s-o stearga, pastrand-o nestirbita in minte. Timpul trecuse si varful penei sale ridica din afundul micului vas de bronz stropi negri de cerneala si stropii se topeau subtire si usor tremurat in litere, in siruri dese de drumuri, mereu frante, mereu asezate unul sub altul, mereu prefacute intr-o scara, intr-o panza cu ochiuri egale si felurite, intr-un abis de amintiri abia desteptate, in cararui de padure si ramurele de apa, in valuri si in raze, in respiratie, puls, degete, gene, vertebre si dinti, in sarutari de aer, intr-o imbratisare. Caci nimeni n-a scapat cu totul si nu va scapa vreodata de dragoste, cat va fi fnimusete in lume si ochi care s-o vada." |
